Ionel BOTA - O carte despre „căsnicia infernală”

 

O carte despre „căsnicia infernală” și despre viața cu plata în rate a unui ziarist

 

După anii uceniciei vâlcene, când nu s-a dedulcit deloc cu roadele unei gazetării lâncede, apatice, anoste ci s-a dovedit vulcanul acela gata să erupă ulterior, în presa Banatului natal, o dată revenit aici, Nicolae Sârbu, liric echinoxist din generația celor ce pregăteau, în atelierul „manufacturii de vise”, excelenta revistă clujeană de literatură de după anul marilor speranțe1968, re-deschide seria cărților sale inci tante, mărturisirile profesionalismului său de ziarist autentic, publicând spre finalul anului trecut volumul cu un titlu extrem de derutant, O căsnicie infernală (postfață de Gheorghe Zincescu, Reșița, Editura TIM, 2015, 322 p.). Cartea nu este un derivat miscelaneu, cum ni s-ar părea la o primă răsfoire, ea ne provoacă să revizităm, deopotrivă cu autorul, traseele expandărilor sale spirituale, plonjeurile sale în spațiul unei dinamici culturale azi înțesat de lideri de toate calibrele și în acest real visceral pe care tot mai mult îl denominăm astăzi ca aparținând mai degrabă evanescent-impresivei distopii.

Ne întâlnim în op-ul lui Nicolae Sârbu cu intelectuali remarcabili, cu lideri de opinie și maeștri ai cuvântului, istorici de marcă și filologi creatori de școală și modelatori de conștiințe, manageri de instituții îndeobște culturale dar și promovatori ai discursului cultural și ai produsului veritabil, cartea, însemnând oameni ai bibliotecii și redactori de ziare provinciale, interpreți ai folclorului autentic, nealterat și savanți din domeniul tehnicilor primare sau avansate. Toți au multe de spus, toți spun ce am făcut, ce trebuie să facem în continuare pentru un mâine în care să ne îndepărtăm de capcanele politicianismului grobian, să glosăm eficient pe teme, proiecte, împliniri de obiective în legătură cu prezentul și viitorul comunității noastre românești încă tutelată de zodia întrebărilor fără de răspuns și a nedumeririlor, a ezitărilor și a eșecurilor care vin, mai toate, din lipsa unui aplomb decident, un atavism în ființa noastră de înaintemergători, cel puțin în vecinătatea declarativismelor vanitoase, de purtători ai mesajului continental de civilizație din preistorie spre timpurile de astăzi.

Avertismentul autorului e limpede: ”Sunt crud mai întâi cu mine însumi” (Avertisment. O carte care nu-i ce pare-a fi, p. 6). Postfața așijderi, amintind prin cuvintele celui plecat recent în eternitate, prietenul nostru poetul și eseistul Gheorghe Zincescu, că prin Nicolae Sârbu suntem împreună cu acesta „în căutarea metaforei definitive” (p. 315).

Istoria e, desigur, marele fundament al tuturor proiectelor nației, pare a ne întări în această convingere dialogul (1972) cu academicianul Constantin Daicoviciu.

La fel cum biblioteca – sugestia vine de la Nicolae Sârbu, de la Angela Martin (2009) și de la criticul literar Lucian Alexiu (2003, 2004, 2012, 2013) – va conserva, fie și prin carte tipărită, memoria culturală a umanității, indiferent stadiile evoluțiilor super-computerizatei societăți postindustriale. Banatul natal rămâne argumentul metaforicei locuiri în nume iar pentru emblema spiritual-culturală a ținutului său, autorul a polemizat cu opiniile vag jignitoare la adresa bănățenismului venite de la confrații de condei din metropola dâmbovițeană. Interviul (2002) cu interpretul de muzică poporală Traian Jurchela, originar din preajma Oraviței, localitatea celui dintâi edificiu de teatru, fondat la 1814-1816 și inaugurat la 1817, pune la punct tocmai traseul perceptiv-aperceptivului, când e vorba de un „geniusloci”. La fel stă problema,sau aproape la fel, în dialogul (2007) cu Ioan Ardelean, fondatorul revistei din Lugoj, „Banatul”, interviul (2015) la care-l provoacă publicistul Vasile Todi în „Scrisul Bănățean”. Dar mai ales dialogul (2003) cu criticul și istoricul literar Ada D. Cruceanu într-o abordare interesantă a ideii bănățenismului. Multiculturalismul, mult mai evident în Banat decât în alte provincii istorice românești, a fost dintotdeauna o abordare sine die a localnicului, indiferent limba formării sale, inter-relaționările anticipând cu foarte multe decenii, prin expansiunea modelului Europei Centrale, proiectul solidarităților interetnice în Uniunea Europeană de azi. Interviul de odinioară (1996) cu Karol König, director în Ministerul Culturii ori acela (2002) cu Walter Engel, autorul excelentei monografii dedicată publicației multiculturale dinainte de 1918, apărută în Reșița miraculosului Banat Montan, Romanische Revue, evidenția astfel de trasee.

Nicolae Sârbu, poetul realității compactate și al vieții reșapate precum imaginarul „plantației de cuie” tonegariene, e în aceste dialoguri – foarte multe, într-o canava a insolitului, totuși, purtate cu sine - , un partener jovial-bonom, blajin-melancolizat până și în momentele când viața îl calcă strașnic pe bătături. E un conviv pătruns până la sfâșiere de poezia prieteniei, în interviul  pe care i-l luase cândva (1994) amintitul Gheorghe Zincescu, „plânge” în metafora iubirii de literatură în dialogul de la Radio Timișoara (2012) cu scriitoarea Veronica Balaj, rezonează entuziast la întrebările interviului cu publicistul și prozatorul Dumitru Dem. Ionașcu. În general, retortele confesivului ornamentează discursul relaționărilor în planul preocupărilor comune, când dialogurile îi au ca parteneri pe scriitorii Mircea Cavadia (2000 și 2006)) ori Mihai Moldovan (2002), Olga Neagu (1995) ori N. D. Vlădulescu (1990), publiciștii Dorina Sgaverdia (2010), Walter Fleck (și 2010) ori Titus Crișciu (2004, 2005 și 2011), prozatorii Daniel Botgros (1997) ori Adrian Crânganu (2001), poeții Nicolae Irimia (2007) ori Alexandra Gorghiu (2010), cu omul de știință și scriitorul americano-bănățean Sorin Comoroșan.(2003). Sunt incitante și dialogurile cu Ion Sfercocia (1972), vrednicul primar care aducea scriitorii mari ai literaturii române în Reșița înainte de 1990, beneficiara unei fericite sintagme, de „orașul cu poeți”, cu actorul Amza Pellea (1973). Dar paleta rebelului justițiar, prin șfichiul condeiului, încalcă adesea teritoriile argumentelor de plecare în unele interviuri/dialoguri și provocările („partajate în rate” cum își subintitulează cartea) zădărăsc la minut intenția de a fi contracarat, din partea unor personaje cu ștaif în viața publică românească, precum președintele Emil Constantinescu (1996) ori candidatul la președinție, temutul-injuriatul-anatemizatul critic literar Nicolae Manolescu (1996), fost coleg cu bancherul Mugur Isărescu în liceul „cimitir al tinereții” lor vâlcene.

Cartea lui Nicolae Sârbu, însă, e mai degrabă o frumoasă pledoarie pentru civism chiar și atunci când ornările de orgoliu ale discursului auctorial vor să precizeze, o dată în plus, elementele marii acolade a scrisului său în cultura postbelică românească: „Sunt multe lucruri de preț, pe care le păstrez încuiate în sinele sufletului meu. Iar dacă Mircea Martin, Geo Galetaru, Ionel Bota (o carte!), Valeriu Bârgău, Ada D. Cruceanu, Ion Chichere, Liubița Raichici, Mircea Cavadia, Mona Mamulea scriu măgulitor despre tine, înseamnă că n-ai trăit și n-ai visat chiar degeaba literatură. Așa cum mi s-a împlinit visul de-a vedea Troia și Parisul.” (p. 148)

Ionel BOTA