Desțărarea
și uitarea de neam
Prof.
univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române 10 Martie
2024
Popoarele
și provocarea marii migrații
Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce
guvernează țara de 30 de ani
Când cineva pleacă într-o călătorie își împachetează,
mai întâi, lucrurile pentru plecare. El poate să arunce, în fugă, printre alte
lucruri, și o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă,
nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale:
locul, casa și neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să
știe, în sufletul său și, după ce va fi ajuns la destinație, el va despacheta
mereu și mereu lucrurile acestea, pe care treptat, treptat nu mai are pe unde
să le așeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta
este migrantul.
Teoria migrației este o teorie indiferentă la
fenomenul numit „țară”. Mai toate teoriile migrației au drept unitate de
analiză migrantul însuși și aria sa de mișcare, numită zonă de migrațiune sau
de circulație migratorie. În această prezentare, țările apar sub denumirea de
zone de origine (plecare) și zone de destinație. Pentru sociologul sensibil la
cele două capete ale migrației numite țări, adică la țara de origine și țara de
destinație, fenomenul migrației are un alt înțeles. Țara de origine sau de plecare
a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de
frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii, în
cele de pe urmă.
Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește,
în acest caz, dez-țărare, adică despărțire de țară cu țară cu tot, plecare în
lume cu țara în suflet, Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea
unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție. Aceasta este o față a
dramei desțăratului. Pentru țara de origine, desțăratul nu este doar o
inestimabilă pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate
acestea, este un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a
putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Țara este față de desțărat
aidoma celui ce-a primit talantul și n-a reușit să-l înmulțească, n-a dobândit
nimic cu talantul acela și nu numai că nu l-a înmulțit, dar nici măcar nu l-a
îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata
obștească.
Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce
guvernează țara de 30 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în fața stăpânului
pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l
înmulțească dar nu s-au dovedit vrednici și mai mult au risipit ce nu-i al lor.
Ei sunt furi de suflete, ei au „cheltuit” suflete de la Dumnezeu cu o
nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinți
n-au fost de-adevărate-lea niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit
spre înmulțire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi,
economistul.
România politică postdecembristă a risipit nu doar o
avere economică, ci a mutilat un corp demografic și a risipit o țară, chiar și
numai după măsura acestui fenomen al desțărării. Proporția desțărării a atins
în România dimensiuni înspăimântătoare. Cercetările efectuate de Institutul de
Sociologie, în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană la solicitarea
Bibliotecii Metropolitane București în vederea unor programe culturale pentru
migranții români din Spania și Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporția
demografică a fenomenului și dimensiunile lui economice, sociale și spirituale.
Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin) ni se prezintă o
ierarhie a țărilor primitoare de imigranți, Statele Unite aflându-se pe prima
poziție, Franța pe poziția a cincea (între țările vest-europene doar Franța și
Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara țărilor
primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan și Polonia) (ibidem).
„Numărul oamenilor care trăiesc în afara granițelor a crescut de la 120
milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează
că migranții reprezintă circa 2,5 % din populația lumii » (Migration and
Globalization).
Per ansamblu situația nu indică neapărat ponderi
alarmante. Pentru anumite zone, însă, situația este alarmantă. Pentru România
emigrarea sau migrația pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a
antrenat un dezechilibru al pieței forței de muncă și al comunității de
reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu elaborat de
remarcabilul demograf român, profesorul Vasile Ghețău, „anul 2006 a fost al
17-lea an de scădere a numărului populației Romaniei prin componenta naturala
si prin migrație ( "Declinul Demografic si si viitorul populatiei Romanie
- O perspectiva din anul 2007 asupra populatiei Romaniei in secolul 21”,
Editura Alpha MDN, 2007). Pentru întreaga perioadă 1990-2006 pierderea estimată
se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. Astăzi, proporția desțăraților
depășește 4-5 milioane de suflete risipite.
În cazul României, așadar, situația este cu totul
agravată, căci aici pierderea de populație datorată emigrării atinge un prag
extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri și acoperind ocupații vitale
pentru echilibrul spațiului colectiv de viață al întregii țări. Conectările
migraționale dintre economiile rurale și piețele internațional-urbane ale
forței de muncă arată o fațetă neașteptată a lucrurilor.
Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea
remitențelor (sumele de bani trimiși spre țările de origine de către migranții
pentru muncă) și pe impulsul spre dezvoltare al acestora în țările de origine.
Pe de altă parte, un atare fenomen acționează ca un mecanism de conservare a
decalajelor, de osificare a acestora căci migrația acționează ca o supapă a
presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc
la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de
aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni și
energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populație
dezavantajată etc. Efectul migrației este o decapitalizare genalogică a țărilor
de origine, a Estului în favoarea Vestului.
Guvernele din lumile a doua și a treia agreează,
totuși, alternativa migraționistă căci aceasta rezolvă problemele fără de
implicarea guvernanților, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate
de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale,
facultative etc.).
Harta principalelor curente de migrație la scară
mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente
populaționale care fac din spațiul demografic planetar unul extrem de fluid,
instabil, neașezat: toate spațiile, toate ariile civilizaționale sunt cuprinse
de marea migrație. O imensă maree de populații îneacă vechea geografie
preschimbând planeta într-un lac demografic uriaș, unde nu se mai văd prea bine
vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul așezat etc., adică tocmai cadrele
tradiționale de valorificare a capitalului genealogic, nu mai sunt factori de
stabilitate, ci de căutare și enormă nemulțumire. Populații uriașe caută casă,
loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral și politic asigurator, pe
care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria,
Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Romania, și Ucraina (lovită între timp de
efectul devastator al unui război geopolitic) sunt țările în care populația
înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulți decât cei care vin
și numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.
Bilanțul demografic al României, de pildă, este
sistematic negativ pentru toată durata tranziției. Iată tabloul cernit al
acestui bilanț la 30 de ani de integrare în noua ordine postcomunistă și, din
păcate, postnațională: Bilanțul demografic, precum se știe, ne informează
asupra raportului dintre cele două mari secvențe procesuale, aceea a intrărilor
(nou născuți + imigranți) și aceea a ieșirilor (emigranți + decese). Prin
urmare România pierde substanță. Cei ce ies din masa etnodemografică a
românității depășesc net proporția celor ce intră, astfel că vreme de 30 de
ani, pe toată durata tranziției, România a continuat să piardă substanță
etno-demografică. Fenomenul este generalizat (excepție face doar regiunea de
nord-est a României, unde bilanțul înregistrează și valori pozitive în curgerea
celor 30 de ani ai tranziției).
Pentru dimensiunile social-economice ale bilanțului
demografic se vor pronunța economiștii, pentru cele sociale s-au pronunțat
sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunțe noologia, știința
ordinii spirituale a lumii. O țară este parte a unei ordini spirituale pe care
Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viața după neamuri și nu într-o
Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri și de limbi. De la această
promiscuitate, Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei
care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuității lingvistice, al
amestecului limbilor. Îi denumim pe aceștia babelieni, de la numele turnului pe
care voiseră să-l înalțe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la
tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare
prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri,
de cuvinte și de acțiuni comune, pe care le numim popoare.
Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor,
mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe
neamuri, în popoare, împreună cu cei de același neam. Popoarele sunt creația
lui Dumnezeu. Pe cale de consecință, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească
fiecare o parte de pământ eliberându-i astfel și de promiscuitatea geografică,
spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înșelător și amăgitor de
globalizare.
Teoria raportării la spațiu ne ajută să examinăm un
tip special de fenomen antrenat de migrație și anume acela al deformării
spațiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict
cantitativă, evaluarea "deformărilor” ne permite să determinăm ponderea și
durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieței locale (naționale)
a forței de muncă. Prin extensie putem socoti că atunci când emigrarea
depășește un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică
(dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporția
fertilității etc). Deformările însă pot atinge și harta etno-spirituală: gradul
de asumare a hărții cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a
echilibrului familial (soții /soțiile rămase acasă, copiii etc).
Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau
odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor și al
soțiilor - mame sau al soților - tați. Efectul Ulysse ne arată că un popor
afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce
privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă. Cu aceasta atingem
chestiunea „remigrației” (termenul are utilizări ambivalente dar nu e locul să
le discutăm aici), adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect
ne permite să determinăm sentimentul spațiului la cei rămași și la cei plecați,
angoasele sau spaimele celor plecați și a celor rămași. Este, altfel spus, o
sondare a adâncimilor sufletești ale fenomenului migrator.
Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala
efectului Ulysse, prin care se pot cerceta și măsura: temerile legate de
migrație (la cei plecați și la cei râmași), angoasele pe tipuri: angoasa în
fața bătrâneții, angoasa în fața străinătății, angoasa destrămării sau a
înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în țara de
emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în țara părăsită a unei „grădini
edenice”, a unui spațiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia
emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta țării și a Europei (ca
spațiu al migrației) sub forma unei hărți marcate de angoase și speranțe, ca pe
o hartă emică prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală.
Tot la fel, în privința hărții patriei părăsite care
se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă
anxios-depresivă, ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va
îngădui să evaluăm și viitorul etno-politic și etno-spiritual al unei națiuni
și al unui stat constituindu-se, iată, ca o hartă sau un instrument al
„profeției etno-sociologice”. Harta migrației românilor ne avertizează că
România se confruntă cu un fenomen de desțărare nu de simplă migrațiune, ci de
masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă
guvernanții știu ori nu știu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem
cântări, dar faptul că reacția guvernanților lipsește ne îndrumă să credem că
aceștia nu au sensibilitatea țării.
Să nu se vadă desțărarea din locul numit Parlamentul
României? Sau din locul numit guvernul României? Sau din locul numit
președinția României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la
kilometrul 30 al Bucureștiului? Și dacă ar fi așa, oare n-ar trebui să fie
vaier mare acolo de unde țara nu se mai vede? Iată întrebarea. Toate acestea
sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor, pe care ar urma să le
cerceteze în adâncime ecogenia și noologia popoarelor. Unele dintre mecanismele
care conduc spre un asemenea efect sunt uitarea de-a doua și ruptura clasei
politice de ideea de neam. Vom lămuri (anticipăm sesizând doar că subtilizarea
manualului de istoria românilor în strategia didactică a școlii românești arată
cât de adâncă este ruptura dintre cei ce se perindă în guvernele
postdecembriste și poporul peste care superfetează cu efecte devastatoare de
peste 30 de ani).
Aranjament grafic - I.M., adaptare după portret de
Ovidiu Iovănel
-------------------------------------------
https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Ilie-Badescu-Destararea-si-uitarea-de-neam.-Popoarele-si-provocarea-marii-migratii.-Destararea-este-un-pacat-de-moarte-pentru-cei-ce-guverneaza-tara-de-30-de-ani-187738
- 24 februarie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu