Articole duhovnicești

Sfânta și Marea Joi

Paștile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să Se jertfească și Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieștii Părinți, Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr, la evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu Ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susțin aceasta este și dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; și au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de Lege. Zevedeu a pregătit a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Marele Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. În urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paștelui nostru. ‹‹Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece ucenici››. Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și stătea jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc. Înainte de a începe cina, așa spune dumnezeiescul Hrisostom, ‹‹S-a sculat de la cină, Și-a dezbrăcat haina cea de deasupra și a turnat apă în vasul de spălat››. Și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți. După ce le-a spălat picioarele, îi îndemna la aceasta, zicând: ‹‹Cel care vrea să fie întâiul, să fie în urma tuturor››, dându-Se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru. Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă Îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile, și capul. Așadar, după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufletească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat apoi la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții și să nu umble după întâietăți.

La sfârșitul mesei amintește și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui Ioan: ‹‹Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da››. Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: ‹‹Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid››. Și așa s-a întâmplat. După puțin timp, luând pâinea a zis: ‹‹Luați, mâncați››; la fel și paharul, zicând:‹‹ Beți din acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea››. Cu toate că a făcut acestea, totuși a mâncat și a băut cu ei. Observăm că Domnul numește Trupul Lui pâine, și nu azimă. Să se rușineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După Cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. Și dumnezeiasca Scriptură spune că s-a dus și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți.

La sfârșitul Cinei S-a dus cu Ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele, Iisus le-a spus: ‹‹Voi toți vă veți sminti în noaptea aceasta››. Petru a zis: ‹‹Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de Tine!››. Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: ‹‹Înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!››. În adevăr, cocoșul, ca să dea de știre, nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori. Și s-a întâmplat asta, căci Dumnezeu vădind slăbiciunea firii omenești, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată. Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși odată ce el, însuși, a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat. Întreita lepădare a lui Petru închipuiește păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăși Întruparea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întreita lui pocăință, prin întreita întrebare ce i-a pus: ‹‹Petre, Mă iubești?››.

În cele din urmă, Hristos, ca om, spune Ucenicilor: ‹‹Întristat este sufletul Meu până la moarte!››. S-a depărtat apoi de ei la o mică distanță și S-a rugat, zicând de trei ori:‹‹ Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!››. A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-Se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească Taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați in somn. Îndreptându-se către Petru, i-a spus așa:‹‹Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?››, ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: ‹‹Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?››. Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, S-a așezat acolo împreună cu Ucenicii Lui.

Domnul obișnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda luând câțiva soldați de cohortă, urmat de mulțime, a venit la Iisus. Ca semn de recunoaștere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn, pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei și le-a spus: ‹‹Pe cine căutați?››. Și nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: ‹‹Prietene, pentru ce ai venit?››. Cu alte cuvinte, i-a zis: ‹‹Potrivită vreme este pentru ceea ce ai venit››. Apoi spune din nou: ‹‹Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe››. Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul – și aveau la ei cuțite, căci erau după cină – a lovit pe Malhus, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de Lege și nici nu învăța bine Legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuțitul, și vindecă urechea lui Malhus. Prinzându-L deci pe Iisus, L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul lui Caiafa. Acolo erau adunați toți cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare, precum și lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa; aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, ‹‹n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile››. Rezultă deci că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de Taină că atunci trebuia să mănânce Paștile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, iar apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Și în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea, înainte ca ei să prăznuiască Paștile. Pentru aceasta și noi tot Joi prăznuim și facem pomenire de acele fapte înfricoșătoare și cu neputință de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi! Amin.

Sfanta și Marea Vineri

Sfanta și Marea Vineri

După ce Domnul a fost vândut de prietenul şi ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis la Caiafa, care L-a scuipat şi L-a lovit peste faţă; şi pe când îşi bătea joc şi râdea de El, a auzit spunându-I-se: «Profeţeşte-ne, cine Te-a lovit!». Acolo au venit şi doi martori mincinoşi care au mărturisit că Hristos a spus: «Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!», precum şi că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul şi-a rupt hainele neputând suferi aşa-numita de el hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, «şi ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paştile». Pilat a ieşit afară şi i-a întrebat: Care este vina Lui? Şi pentru că n-a găsit nici o vină Lui, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci şi Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: «Luaţi-L voi şi răstigniţi-L şi după legea voastră judecaţi-L». Ei au spus iarăşi: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni». Prin aceste cuvinte au aţâţat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este Împărat veşnic: «Împărăţia Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta!». Pilat, voind să-L liberezc, le-a spus mai întâi că nu-I găseşte nici o vină deosebită, apoi le-a propus să libereze pe unul dintre cei închişi. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. În sfârşit Pilat L-a dat iudeilor, după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus. Este apoi dat soldaţilor, îmbrăcat cu hlamidă roşie, încununat cu cunună de spini, şi în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldaţi care-I spuneau: «Bucură-te, împăratul iudeilor!».

După ce L-au batjocorit aşa, Pilat a spus din nou: «Nu găsesc în El nici o vină de moarte». Ei însă au spus: «Noi Îl osândim pentru că s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu». Pe când spuneau acestca, Iisus tăcea. Mulţimea a strigat lui Pilat: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L!». Ei voiau să-L dea unei morţi necinstite, ca să îndepărteze din mijlocul lor amintirea Lui cea bună. Pilat îşi bătea joc oarecum de ei zicându-le: «Pe Împăratul vostru să-L răstignesc?». Ei au răspuns: «N-avem alt împărat decât Cezarul». Iudeii, pentru că n-au reuşit nimic cu hulele lor, aduc în discuţie pe Cezarul, ca cel puţin aşa să-şi sature furia lor. Într-adevăr au spus: «Tot cel care se face pe sine împărat se împotriveşte Cezarului». În timpul acesta femeia lui Pilat, înfricoşată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: «Să nu faci nimic Dreptului Acestuia!». Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopţii. Pilat s-a spălat pe mâini, lepădându-se prin asta de vina sângelui. Iudeii însă au strigat: «Sângele Lui peste noi şi peste copiii noştri! Dar dacă-L slobozeşti pe El nu eşti prieten Cezarului!». Aşadar Pilat L-a legat, deşi ştia bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, şi l-a slobozit pe Varava. Când a văzut Iuda aceasta, aruncând arginţii a plecat şi, ducându-se, a luat o frânghie şi s-a spânzurat.

Ostaşii L-au bătut peste faţă cu trestia şi I-au pus în spate crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea. Au ajuns pe la ceasul al treilea la locul Căpăţânii şi acolo L-au răstignit. A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie şi El socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldaţii au împărţit hainele Lui, iar pentru cămaşa Sa, care era făcută dintr-o bucată şi nu avea nici o cusătură, au aruncat sorţi, săvârşind cea mai mare nelegiuire. Dar pe lângă acestea, şi pe când era pe cruce îşi băteau joc de El, zicând: «O, Cel ce strici Templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine!». Şi iarăşi: «Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască». Şi iarăşi: «Dacă eşti împăratul lui Israel, coboară-Te acum de pe cruce şi vom crede în Tine!». Iudeii, dacă ar fi crezut în cele ce spuneau, ar fi trebuit să se apropie de El fără nici o îndoială, căci într-adevăr Hristos era recunoscut de întreaga fire nu numai ca Împărat al lui Israel, ci şi al întregii lumi. Ce însemna, oare, întunecarea soarelui în ceasul al treilea adică în miezul zilei? Ce însemna cutremurarea pământului? Ce însemna despicarea pietrelor, care au mustrat învârtoşarea inimii iudeilor? Ce însemna învierea multor trupuri, care ne-a învederat credinţa în învierea obştească şi puterea Celui ce-a pătimit? Ce însemna sfâşierea în două a catapetesmei Templului, ca şi cum şi ea ar fi fost supărată din pricina Celui care a fost slăvit în ea şi pătimeşte acum? Ce însemnau apoi celelalte lucruri descoperite, dar care n-au putut fi văzute? Aşadar în ceasul al treilea, după cum spune dumnezeiescul Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al şaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutaşul, când a văzut aceste lucruri minunate şi mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: «Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!». Unul dintre tâlhari îl insulta pe Iisus; celălalt însă îl ţinea de rău cu asprime pe acesta şi a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credinţa lui şi i-a făgăduit petrecerea în rai împreună cu El. În sfârşit, după ce a fost insultat din destul, Pilat a scris pe Cruce şi cuvintele: «Împăratul iudeilor». Deşi iudeii s-au împotrivit să scrie aşa, zicând că El s-a numit împărat al iudeilor, totuşi Pilat a spus împotriva lor din nou: «Ce-am scris, am scris!». Apoi Mântuitorul a strigat: «Mi-e sete!». Ei au amestecat oţet cu fiere şi I l-au dat să bea. Şi spunând:  «Săvârşitu-s-a», înclinând capul şi-a dat Duhul. Toţi s-au îndepărtat de acolo. Lângă Crucea Lui stăteau numai Mama Lui şi sora ei, Maria lui Cleopa, pe care Ioachim i-o născuse lui Cleopa ce murise fără copii. Mai era încă şi Ioan, iubitul Lui ucenic. 

Nerecunoscătorii iudei, pentru că nu voiau să vadă trupurile pe Cruce au cerut lui Pilat (pentru că era marea zi a Paştelui şi era Vineri) ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiţilor spre a muri mai repede. Şi au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus şi L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostaşi, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins suliţa şi L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă şi îndată a ieşit sânge şi apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pentru ca să se vadă că era mai presus de om. 

Sau altă explicaţie: sânge din pricina împărtăşirii cu dumnezeieştile sfinţenii, iar apă din pricina botezului. Aceasta a văzut-o Ioan şi a mărturisit-o, şi adevărată este mărturia lui. 

El a fost de faţă la toate şi le-a văzut şi ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi minţit, n-ar fi scris şi cele care par că sunt spre necinstirea Învăţătorului. Se spune că Ioan fiind de faţă atunci a strâns din coasta curgătoare de viaţă într-un vas preasfântul şi dumnezeiescul Sânge. După ce s-au săvârşit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui care se ascunsese ca şi ceilalţi, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoştea, şi i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie. Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smirnă şi aloe. L-a înfăşurat în giulgiuri, după cum obişnuiau să facă iudeii, şi L-au îngropat în apropiere în mormântul săpat în piatră al lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte. S-a făcut aşa, ca nu cumva să se creadă că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. 

Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe şi smirnă; aceste mirodenii aveau însuşirea de a lipi; şi s-a întrebuinţat amestecul de smirnă şi aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile şi mahrama lăsate în mormânt. Într-adevăr, cum ar fi fost cu putinţă furtul, o dată ce smirna şi aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca şi cum s-ar fi născut o dată cu el? Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pentru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă.

Trebuie să se ştie că Domnul a fost răstignit în ziua a şasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creaţie omul a fost făcut în ziua a şasea. A fost răstignit în ceasul al şaselea din zi pentru că în acest ceas, după cum se spune, şi Adam şi-a întins mâinile, şi a luat fructul din pomul oprit şi a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în acelaşi ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că şi Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam. Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea şi purtarea necinstită cu El arătau cinstirea noastră. Cununa cu spini, îndepărtarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hainelor de piele. Piroanele, desăvârşita nemişcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Suliţa arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele şi trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roşii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpăţâna lui Adam. Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numeşte locul Căpăţânii este aceasta: pe vremea potopului, căpăţâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ şi colinda de colo-colo despuiată de carne şi stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pentru strămoş, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a şi fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinţi aleşi spun, pe temeiul predaniei, că şi Adam a fost îngropat acolo de un înger. Aşadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a aşezat vulturul Hristos, veşnicul Împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.

Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Șapte cuvinte rostite de Hristos pe Cruce

Șapte cuvinte rostite de Hristos pe Cruce

Monahul Moisi Aghioritul

            Iisus Hristos este dus la Golgota și este pironit pe Cruce, de unde a rostit șapte cuvinte de mare însemnătate și valoare:

„Părinte, iartă-le lor căci nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Cel răstignit îi îndreptățește pe răstignitorii Lui. Nu se mânie pe ei nici în această clipă al înfricoșătorului Său martiriu. Durerea era profundă și mare. Cuvântul acesta este de o neajunsă măreție. Numai un Dumnezeu îl putea spune. Măreția nerăutății este pusă înaintea nejustificatei nerușinări, a obrăzniciei, răutății și relei voințe. Iubirea grandioasă și sublimă a iertării înaintea barbariei împietrite. Dragostea răstignită se distinge în invidia arogantă. Cuvinte cu duh și sânge izvorâte din nespusa durere, pe care le-ar fi spus și înainte, dar le spune și acum din înălțimea Crucii. Dragoste față de cei vicleni și față de vrăjmași, chiar și față de răstignitorii Săi, dintre care unii, mai târziu, aveau să se pocăiască.

„Amin, îți spun ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43).

Hristos Cel fără de păcat a fost răstignit între doi păcătoși, doi tâlhari. Tot ceea ce a văzut și a auzit unul, a văzut și a auzit și celălalt. Amândoi erau tâlhari. Unul provoacă, hulește, ironizează, se obrăznicește. Celălalt se încovoaie, cedează, se îndreaptă, se roagă, se pocăiește. Ca și cum cei doi răstigniți ar reprezenta întreaga umanitate, pe cei nepocăiți și pe cei pocăiți. Cuvântul lui Hristos adresat tâlharului de-a dreapta este mângâietor pentru toți păcătoșii. Așadar, să nu deznădăjduiască nimeni. Această propoziție dăruiește aripi, curaj, nădejde tuturor păcătoșilor. În câteva cuvinte, acest tâlhar a arătat pocăința sa sinceră, a acceptat păcătoșenia sa fără justificări, a vrut să-l îndrepteze cu smerenie pe celălalt tâlhar păcătos, chiar și în ultima clipă, mărturisindu-L pe Hristos fără de păcat. Și L-a rugat pe Domnul să-l primească în cereasca Sa Împărăție. Prin gustarea rodului pomului cunoașterii binelui și a răului, prin lemnul acela, a încuiat Raiul pentru Adam cel vechi. Prin lemnul Crucii însă a deschis Raiul și primul locuitor al lui a devenit tâlharul pocăit. Câtă întărire nu primesc acum toți păcătoșii.

Către Maica Sa: „Femeie, iată fiul tău!” Și spre Ioan: „Iată mama ta”.

Clipă uluitoare, plină de umilință și emoționantă. În vremea nespusei dureri rămâne netulburat, nu o uită pa mama Sa, pe Preasfânta Fecioară, cea care este mai presus decât toate Sfintele, cea mai modestă, cea mai curată, cea mai smerită femeie din întreaga lume și din toate timpurile. Cea care I-a împrumutat trupul și sângele ei. L-a crescut și a purtat grijă de El. Pentru aceasta nu o lasă singură, fără ocrotire, stingheră, ci îi dăruiește un fiu, un fiu deosebit, pe Ucenicul Său iubit. Și spunându-i că de acum are o nouă mamă, o însoțește peste tot, se îngrijește până la fericita ei adormire și mutare. Devine frate cu Hristos. Frați cu Hristos devenim și noi, atunci când rămânem în umbra Celui răstignit.

„Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

Unii au considerat aceste cuvinte drept un geamăt amar și o implorare deznădăjduită. Însă aceste cuvinte conțin o profunzime nemăsurată de teologie. Hristos Cel răstignit devine în acea clipă ceea ce s-a scris: „blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni 3, 13), adică „blestem” pentru noi, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Cel răstignit ridică păcatele întregii lumi, cele de atunci, cele de dinainte și cele de după, ale tuturor oamenilor din toate veacurile. Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, Hristos vorbește despre noi cei părăsiți și trecuți cu vederea, pe care Dumnezeu ne-a răscumpărat. Cuviosul Siluan Athonitul, în superba biografie a Starețul Sofronie, atunci când pierdut Harul, a simțit părăsirea de către Dumnezeu, durerea lui Adam din afara Raiului, durerea Crucii, lipsa comuniunii cu Dumnezeu.

„Mi-e sete”.

Mărturia anterioară, ridicarea Crucii, ostenitoarea suire spre Golgota, agonia morții, durerea răstignirii, a adus setea. Îi dau să bea oțet și fiere, un amestec amar și dezgustător. Este vorba despre cea mai înaltă exaltare a necuviinței, nemulțumirii, nerușinării și lipsei de respect omenească. Cere apă și Îi dau oțet. Unii au vrut să tâlcuiască metaforic verbul acesta, spunând că Domnul înseta de mântuirea răstignitorilor Săi. Aceasta am văzut-o în primul Său cuvânt, îndreptățindu-i și cerând de la Părintele Său ceresc să-i ierte. Unii mai spun că înseta pentru răspândirea Evangheliei în toată lumea, ca să stăpânească pacea, dragostea și libertatea.

„Săvârșitu-s-a”.

O tâlcuire ușoară a acestui cuvânt ar însemna că toate s-au sfârșit, s-au sfârșit în cele din urmă toate chinurile Lui. La ce alt martiriu s-ar fi putut gândi? Dar spunând aceasta nu simțea ușurare, căci „săvârșitu-s-a” înseamnă întregirea lucrării Sale izbăvitoare. Diavolul a fost rușinat. Preacuratul Său Sânge ne-a răscumpărat din blestemul Legii. Cuvântul profetic a fost împlinit în întregime. Porțile Raiului s-au deschis larg pentru toți cei care se pocăiesc, având în frunte pe tâlharul care s-a pocăit.

„Părinte, în mâinile Tale Îmi dau Duhul Meu”.

Se predă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl. Moare trupește ca un om, iar nu pentru că aceasta au dorit vrăjmașii Lui, ci pentru că El Însuși a dorit. Fără îndoială Răstignirea lui Hristos a fost cea mai mare crimă a oamenilor tuturor timpurilor, însă ea s-a făcut izvor de sfințenie, de slobozire și de mântuire. Nu putem merge spre lumina, bucuria și slava Duminicii Paștelui, dacă nu vom străbate neapărat colina Vinerii Mari, dacă nu vom respira aerul care este acolo, dacă nu ne vom adumbri sub Cruce, dacă nu ne vom închina cu smerenie, dacă nu vom primi o cugetare ascetică autentică, dacă nu ne vom răstigni patimile și poftele. Nebunia, ocara, necinstea, înfrângerea Crucii se face pentru credincioși laudă, cinste, slavă și biruință. Lemnul cel mort se face dătător de viață. Simbolul Creștinismului este simpla, cumpătata, muceniceasca Cruce. Ortodoxia este răstignită, smerită, nepătată, fără zbârcitură. Crucea este podoaba, emblema, trofeul Bisericii. Ea este bogăția ei, frumusețea ei, puterea ei, înrâurirea ei, insuflarea ei. Biserica este răstignită, răstigniți sunt și creștinii. În Cruce ne măsurăm, ne cântărim, ne delimităm, ne oglindim, ne lăudăm împreună cu Marele Pavel. Binecuvântata Cruce a lui Hristos învață, cumințește, dăruiește Har, întărește, păzește, mângâie.

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda