scrisoarea lui Virgil Tanase!
Excelentza,
multumesc !
Am aceiasi
credintza !
Tinerii si
cei mai oarecum coptzi au manifestat contra guvernului si a clasei politice
neagreate de Iohannis, primul din stat care nu respecta Constitutia !
Manifestantzii
au fost asmutzitzi de ONG-urile shoroshisto-macoviste, iar in capul lor s-a
asezat cu nesimtzire si oportunism cel din capul Statului, de ciuda ca nu a
avut/are "partidul meu", "guvernul meu" si
"parlamentul meu" !
Manifestantzii
au format o masa de "#rezist" alcatuita din nihilisti, anarhisti, dar
si de oameni de buna credintza debusolatzi si habarnishti precum cel care s-a
asezat in capul lor sfidand Constitutia ! Exponentzii acestora au format un
partid din saltimbanci, paiatze si bufoni, care, culmea, a intrat in Parlament,
sfidand orice logica !
Dau mai jos
cateva ganduri ale unor personalitati :
PAUL
BOURGET, scriitor francez, 1852 - 1935, membru al Academiei Franceze :
"O
revolutie e intotdeauna inceputa de naivi, continuata de intrigantzi si
exploatata de escroci ".
NEAGU
DJUVARA, literat, jurist, diplomat, istoric, filosof, jurnalist si romancier,
n. 1916, citate din "99 de ganduri
si obsesii", 3 noiembrie, 2015 :
-"Tineretul
care se revolta astazi, nu se revolta pentru un ideal, se revolta ca sa darame.
Asta inseamna ca s-a stricat ceva in mentalul colectiv ".
-"Tineretul
ca purtator de idealuri viitoare, chiar gresite cum a fost comunismul, nu mai
are niciun ideal !".
Cu aleasa
stima si inalta pretuire,
Alexandru-Grigore
Pisoschi
Dacă și Virgil Tanase afirmă că în
demonstațiile de stradă este mâna multinaționalelor ...
VIRGIL TĂNASE
>
Scrisoare adresată unui prieten francez care iubește România
> O altă
perspectivă asupra demonstrațiilor din Piața Victoriei
>
Publicat Vineri, 17 martie 2017
> Dragă
Jean-François,
> Îţi
mulţumesc pentru grija cu care ai decupat, din ziarul pe care-l citeşti cu
încredere, îmi spui, articolul despre mişcările de stradă de la Bucureşti. Dar
nu-ţi împărtăşesc bucuria. Altminteri decât crezi, ele nu mi se par o dovadă de
democraţie, nici o pornire sănătoasă împotriva corupţiei. Dimpotrivă: corupţia
e de partea celor care manifestă. Inocenţi în sine, precum rotiţele unui ceas
care-şi fac cinstit meseria, fără să ştie că au fost integrate în mecanismul de
declanşare a unei bombe, aceşti manifestanţi, care se cred, poate, curaţi, sunt
elementele constitutive ale unui jaf atât de uriaş, încât puţini mai văd
pădurea, cei de bună-credinţă plimbându-şi pancartele de copii naivi în
hăţişurile care-i împiedică să-şi dea seama unde se află.
> Dar
pentru că, din prietenie, îmi ceri părerea, ţi-o voi da, deşi, în ceea ce mă
priveşte, sunt azi în afara acestor lupte. Socotesc că mi-am făcut datoria
riscându-mi viaţa când a spune lucrurilor pe nume era mai primejdios decât azi
şi că e cazul să-mi văd de literatură, lăsând celor mai tineri misiunea de a
păstra ceea ce generaţia mea le-a dat.
> Acestea
fiind spuse, nu mă pot împiedica să nu bag de seamă unanimitatea de păreri a
celor citaţi – fapt neliniştitor din punctul de vedere al obiectivităţii. E
totuşi curios că într-un peisaj politic unde partidul de guvernământ a câştigat
atât de larg foarte recentele alegeri, reporterul nu găseşte pe nimeni care să
aibă o privire diferită asupra evenimentelor. Fireşte, cuvântul meu n-are
autoritatea personalităţilor ilustre care se exprimă în articolul citat. Am
însă asupra lor un avantaj indiscutabil. Dat afară din Universitate, interzis
ca scriitor şi regizor şi alungat din ţară, în momentul în care Nicolae
Ceauşescu încerca să mă omoare la Paris pentru articolele împotriva lui
publicate aici (luna aceasta, canalul de televiziune franco-german Arte a
difuzat un nou documentar privind această tentativă de asasinat în cadrul unei
serii intitulate „Les oubliés de l’Histoire“), distinştii intelectuali din
„reportajul“ menţionat (care nu mai sunt în prima lor tinereţe) se bucurau fără
mustrări de conştiinţă de avantajele sistemului totalitar. Li se părea firesc
să li se ofere ceea ce era refuzat omului de rând şi aduceau, la nevoie, elogii
şefului statului în termeni înduioşători (a se vedea, în acest sens, scrisoarea
din 25 mai 1982 a Dlui Pleşu adresată Dlui Ceauşescu; într-o ţară în care a
avea un paşaport era un miracol, Dl Liiceanu studia la Heidelberg; iar Dna
Cârneci, care avea un post de cercetător într-o disciplină cu implicaţii
ideologice, primea în 1986 un premiu de poezie care nu mi se pare că recompensa
o disidenţă afişată etc.)
> Departe
de mine, care ştiu cât e de greu (şi poate inutil) să stai drept în furtună, de
a le face cel mai mic reproş. Dar de aici până la a conchide că o măruntă
aristocraţie intelectuală consideră firesc să trăiască, sub toate domniile şi
orânduirile, la nivel „occidental“ (european, dacă preferi), în timp ce gloata
poate muri de foame, nu e decât un pas.
> Pe care
nu eu trebuie să-l fac.
> „Orice
putere colonială răsplăteşte cozile de topor“
> Cum am
renunţat de mult la jurnalismul de investigaţie (pe care l-am practicat mai
demult luând câteva riscuri: eram la Santiago de Chile în timpul lui Pinochet
şi la Bucureşti pe 25 decembrie 1989, de exemplu) şi neavând ambiţii politice
(politica nu e treaba scriitorului – după cum explica atât de bine Kundera),
îmi îngădui doar, în calitate de observator obiectiv, să-ţi sugerez câteva
direcţii de reflecţie.
>
Decalajul dintre nivelul de viaţă al celor ce votează şi cel al pretinselor
elite urbane (tineretul voios) care manifestă este flagrant. Ceea ce explică de
ce votul majorităţii (45,47%), cu douăzeci de procente mai mult decât
următoarea formaţie politică, dă în mod constant puterea celor care, mărind
salariile şi pensiile, bursele studenţeşti, exonerând de la impozit veniturile
mici etc., repară politica de „austeritate“ a guvernelor de dreapta. E astăzi o
evidenţă că politica de rigoare a Comunităţii Europene sărăceşte deliberat
popoarele, îmbogăţind până la (o) asfixie (proximă) o mână de capitalişti
internaţionali.
> Îţi
semnalez în treacăt că această politică crâncenă, contestată vehement de o sumă
de intelectuali de vază (de la Jacques Sapir, economist, la Emmanuel Todd,
istoric, şi de la Michel Onfray, filozof, la Michel Houellebecq, scriitor) care
prevăd explozii sociale nimicitoare, a făcut ca opinia publică din mai multe
ţări – Anglia, Franţa (numai 38% de opinii favorabile Europei), Olanda, Italia,
Grecia – să fie azi ostilă structurilor europene din care vor să se desprindă,
în pofida clasei politice, ale cărei avertismente prăpăstioase sunt dezminţite
flagrant de cum merg lucrurile în Marea Britanie. E ceea ce nu pot accepta cu
niciun preţ cei care, în marile oraşe ale României, sunt plătiţi de firmele
străine, beneficiază de binefacerile cu care orice putere colonială răsplăteşte
cozile de topor şi profită de înlesnirile de înavuţire oferite de un sistem
care privilegiază capitalul în detrimentul muncii (alt subiect de dezbatere şi
de nelinişte în Occident). Aceştia se consideră o elită pentru că ţopăie pe
Internet şi gângăvesc în limbajul informatic al mondializării – „mondializare“
despre care trebuie amintit că sporeşte rentabilitatea capitalului din ţările
„dezvoltate“, făcând să muncească pe mai nimic în întreprinderile
„delocalizate“ (şi în România deocamdată) o armată de nefericiţi şi, uneori, în
Asia îndeosebi, copii exploataţi fără milă, ceea ce nu stârneşte proteste pe
bulevardele bucureştene. Dar asta este de acum o altă chestiune, rezumată cinic
de miliardarul american Warren Buffett, care striga cât îl ţinea gura în New
York Times din 14 august 2011: „Lupta de clasă există şi noi, bogaţii, am
câştigat-o“.
> „Hoţi
de boi umblă să prindă hoţii de ouă“
> Ei
bine, poate că nu.
> Şi e
cel puţin abuziv să califici dorinţa mulţimii de a trăi cât de cât omeneşte ca
„populism“, cuvânt folosit cam des de elitele de la Bruxelles şi care sună cam
puturos în gura celor care conduc Europa fără a fi aleşi. Nu e firesc oare ca
într-o ţară în care PIB-ul cunoaşte o creştere importantă, în timp ce o mare
parte a populaţiei trăieşte de azi pe mâine, venitul social să fie mai
echitabil împărţit? E ceea ce contestă manifestanţii de la Bucureşti care apără
interesele firmelor multinaţionale cărora li s-au vândut, fără să-şi dea seama
(din cauza copacilor, presupun), că participă la o exploatare colonială, cea
mai drastică formă de corupţie, şi că, dintr-o perspectivă mai largă, ei sunt
cei care, hoţi de boi, umblă să prindă hoţii de ouă.
> În ceea
ce priveşte felul în care este prădată (şi deznaţionalizată) o ţară (menită să
dispară, dizolvată în supa europeană), mă surprinde faptul că autorul
reportajului pe care mi-l trimiţi, şi de a cărui bună-credinţă nu mă îndoiesc,
nu face nicio referire la anumite pasaje ale scrisorii semnate pe 8 februarie
de 84 de membri ai Academiei Române, deşi aceasta se află nu departe, la numai
câteva sute de metri de piaţa unde vociferează „forţele vii ale României“!
> „În
democraţie, nu strada guvernează”
> „(…) să
ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales?!“
> Nu m-aş
opri la atât.
> Îmi
îngădui să-ţi sugerez câteva întrebări cărora mă feresc să le dau un răspuns,
ca să nu fiu învinuit de parţialitate.
> E oare
o dovadă de democraţie să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului
legitim abia ales şi care dispune de o majoritate zdrobitoare? E oare o dovadă
de democraţie faptul că cel care ar trebui să fie preşedintele TUTUROR
românilor coboară în stradă ca să încurajeze o fracţiune minoritară a
electoratului? E democraţie ca acelaşi preşedinte să refuze funcţia de
prim-ministru cuiva care nu e mai condamnat decât Dl Alain Juppé (candidat de
dreapta la învestitura pentru alegerile prezidenţiale franceze) şi care nu e,
până la o eventuală nouă condamnare, mai puţin presupus nevinovat decât actualul
candidat al dreptei la preşedinţia Franţei, Dl François Fillon, anchetat pentru
a fi plătit soţiei sale cam 800.000 de euro din banii statului (şi sume mai
neînsemnate copiilor săi)? Şi atunci cum să nu se nască în electorat (care, în
cazul unor alegeri anticipate, riscă să dea o şi mai largă majoritate
partidului de guvernământ) suspiciunea că e la mijloc o manipulare?!
> A cui?
> Am
toată încrederea în jurnaliştii ziarului pe care mi-l trimiţi, ca să facă
lumină în această privinţă.
> „Aş fi
făcut o anchetă să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă
politică“
> Cât
priveşte corupţia şi decretul atât de controversat al Guvernului, mă mir că nu
găsesc în „reportajul“ atât de documentat de la Bucureşti nicio referinţă la
suprapopularea penitenciarelor, reproşată de mai mulţi ani autorităţilor din
România. Nici la limita de 44.000 de euro, cred, dincolo de care amnistia nu se
aplică (a se compara cu cei 800.000 de euro evocaţi mai sus). Nu e vorba nici
de zecile de excepţii (dare şi luare de mită, trafic de influenţă etc.) ale
proiectului de amnistie, care, la o primă vedere, pare mai puţin lax decât lasă
să se creadă revolta celor care preferă lozincile strigate pe trotuar
argumentelor (pe care poate, mai ştii!, nu le au – şi e păcat că toţi
intelectualii de seamă care se exprimă în articolul citat preferă sentimentele
grandioase faptelor precise şi ideilor cu bătaie mai lungă decât lărgimea unei
străzi).
> Pe de
altă parte, dacă aş fi ziarist şi dacă aş pleca urechea la ce se spune în vastul
spaţiu naţional care împrejmuiește piaţa unde au loc manifestaţiile, aş fi
făcut o anchetă (jurnalistică), ca să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu
a devenit o armă politică. N-ar fi prima dată şi s-a văzut şi la case mai mari.
Cum n-am făcut propriile mele investigații, nu mă încumet să fac aluzie la
zvonurile care circulă. Mă miră numai, ştiind cât de împărţite sunt lucrurile
pe lumea aceasta, că o dată mai mult toată corupţia se-adună într-o parte şi
toată frumuseţea sufletească de cealaltă, ca-n poveştile cu zâne şi cu
scriitori/cineaşti/filozofi care par nişte Feţi-Frumoşi. Regret că un jurnalist
care-şi cunoaşte atât de bine meseria, cum sunt toţi cei ai ziarului despre
care este vorba, nu s-a grăbit să risipească cu argumente imbatabile suspiciunile
care ar putea lăsa să se creadă că lupta (necesară şi binevenită) împotriva
corupţiei e o manevră partizană.
>
Cunoscând obiectivitatea ziarului în care, din câte spui, ai atâta încredere,
nu mă îndoiesc, dragă prietene, că redacţia va face totul pentru a-şi adânci
analizele, ca să nu se pună iarăşi în situaţia penibilă din decembrie 1989,
când anunţa mii de morţi la Timişoara, unde nu erau decât câtva zeci. Ar fi la
fel de neplăcut că redacţia să ia drept luptători pentru democraţie pe cei care
nu acceptă regula jocului decât dacă sunt lăsaţi să câştige – apropo de
democraţie, tot din prietenie, îngăduie-mi să-ţi amintesc ce spunea de curând
recentul nostru fost prim-ministru, Dl Manuel Valls, confruntat cu milioanele
de manifestanţi (printre care şi tu) împotriva legii El Khomri, pe care a
impus-o fără a o trece prin parlament: „În democraţie, nu strada guvernează“.
Decât dacă, Doamne fereşte, Franţa nu mai e o democraţie? Sau România? Sau
Europa? Nu mai ştiu. Dar nu mă îndoiesc că ziarul tău de căpătâi va da un
răspuns satisfăcător acestei întrebări care azi ne chinuie pe toţi.
> Cu
aceeaşi veche şi trainică prietenie (care ne-a unitîncă de pe vremea când tu
erai socialist şi eu nu prea),V.T., Paris, februarie 2017
> Virgil
Tănase (n. 16 iulie 1945, Galați)
> Este un
scriitor și regizor de teatru franco-român. A studiat filologia la
Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de
Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). După ce fusese exmatriculat de la
Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o
conferință a tinerilor scriitori și după ce a lucrat ca betonist la Combinatul
Siderurgic din Galați, i s-a impus, pentru a fi reprimit la facultate, să ia
parte la „supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel“.
Dintr-un document din arhiva CNAS reiese că, după ce a acceptat această
condiție, Virgil Tănase nu a respectat angajamentul luat și, la numai câteva
luni după reprimirea lui în facultate, a fost „exclus din sistemul informativ“.
Continuându-și activitatea de disident, Virgil Tănase a publicat în 1977, în
Franța, un roman interzis în România și a dat, de la București, interviuri în
presa străină, criticând aspru regimul politic românesc. Ca urmare, i s-a dat
un pașaport pe care nu-l ceruse și i s-a impus să plece cu familia în
străinătate. La începutul anului 1978, Virgil Tănase s-a stabilit în Franța,
unde nu a cerut azil politic, rămânând cetățean român și după ce a obținut
naționalitatea franceză.
> La
Paris, Virgil Tănase a obținut un doctorat în sociologia și semiologia artei
(1979), sub conducerea lui Roland Barthes, și a desfășurat o amplă activitate
de scriitor, de jurnalist și de regizor de teatru. Din 1999, el predă Istoria
civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris.
> A fost,
lângă Paul Goma, obiectul unei încercări de asasinare, pusă la cale de către
Securitate, care l-a însărcinat pe Matei Pavel Haiducu să o execute.
> Între
1993-1997 și 2001-2005 a fost directorul Centrului Cultural Român din Paris,
Franța.
> Premii
și distincții
> Premiul
de dramaturgie al Academiei Române (1997)
> Premiul
de literatură al Uniunii Latine (2004)
> Doctor
Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos“ Galați
> Premiul
„Șerban Cioculescu“ al Muzeului Literaturii Române pentru memorialistică (2012)
> Premiul
Salonului de Biografie de la Hossegor (2013)
> Ordinul
Artelor și Literelor din Franța (1987)
> Cavaler
al Ordinului „Serviciu credincios” (2002)
https://mail.google.com/mail/u/0/?ui=2&ik=a1864a9316&view=lg&msg=15bb0f95d3acf0c4
Sursa: Prof. Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu