Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor
În Sfânta şi
Marea Duminică a Paştilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viaţă a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Numim
sărbătoarea de azi Paşti, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc
însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la
început, lumea dintru nefiinţă întru fiinţă. În această zi smulgând Dumnezeu pe
poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roşie şi, tot în
această zi, S-a pogorât din ceruri şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei. Iar
acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la Cer şi l-a
adus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi.
Dar
pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe
cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu
sila de iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putinţa să se urce la Ceruri.
Drept
aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim cu strălucire Învierea, închipuind
bucuria cu care s-a îmbogăţit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui
Dumnezeu. De asemenea, dându-ne unul altuia obişnuita sărutare de Înviere,
prăznuim şi risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu
şi cu Îngerii Săi.
Iar Învierea
Domnului, aşa s-a petrecut: La miezul nopţii, pe când străjerii păzeau
mormântul, pământul s-a cutremurat şi un Înger s-a pogorât şi a răsturnat
piatra de pe mormânt. Ostaşii văzând acestea, s-au înspăimântat şi au fugit;
numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, Sâmbătă după miezul
nopţii, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui
Dumnezeu, care, după cum grăieşte Evanghelia de la Matei, şedea la mormânt
împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii,
din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliştii că
Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Ea a văzut şi pe Îngerul care
stătea pe piatră şi plecându-se, a văzut şi pe cei dinăuntrul mormântului, care
au vestit Învierea Domnului şi au grăit: A înviat, nu este aici, iată locul
unde L-au pus pe Dânsul. Auzind ea acestea, a alergat degrab la Ucenicii cei
mai înflăcăraţi, la Petru şi la Ioan, şi le-a vestit lor Învierea. Iar
întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-a întâmpinat pe ele Hristos,
zicându-le: Bucuraţi-vă! Drept era ca seminţia femeiască să audă ea, mai întâi,
bucuria, ca cea care a auzit mai întâi: Întru dureri să nască fii! Ele fiind
biruite de dragoste, s-au apropiat şi s-au atins de preacuratele Lui picioare,
voind să-L cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit la groapă şi Petru,
numai plecându-se la mormânt, s-a întors înapoi, dar Ioan a intrat înăuntru, a
privit mai cu de-amănuntul şi a pipăit giulgiul şi mahrama capului (Luca 24,
12; Ioan 20, 3-8).
Magdalena,
spre a se încredinţa mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăşi
împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor şi au stat
afară şi plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de
lumină, care, certând-o oarecum, i-au grăit: Femeie, de ce plângi? Pe cine
cauţi? Pe Iisus Nazarineanul cauţi? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici.
Şi îndată s-au ridicat cuprinse de teamă, văzând pe Domnul. Iar aceea
întorcându-se înapoi a văzut pe Hristos stând şi părându-i-se că El este
grădinarul (căci mormântul era în grădină), I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat
pe El, spune unde L-ai pus; şi eu Îl voi lua pe Dânsul. Și căutând ea din nou
către îngeri, Mântuitorul a grăit Magdalenei: Marie!; iar ea înţelegând dulcele
şi cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El. Dar El a zis: Nu te
atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socoteşti, ţie ţi
se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le cele ce ai văzut
şi auzit; iar Magdalena a făcut aşa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăşi la
mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioana şi cu Salomeea au venit la
răsăritul soarelui şi, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea şi
între ele era şi Născătoarea de Dumnezeu. Că ea este aceea pe care Evanghelia o
numeşte Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif. Nu se ştie însă ceasul când
a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoşilor; alţii, când
s-a întâmplat cutremurul, iar alţii, într-altă dată.
Deci aşa petrecându-se
faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit şi au spus
arhiereilor cele întâmplate; iar aceştia, mituindu-i cu bani, i-au înduplecat
să spună că Ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopţii şi L-au furat. În
seara acelei zile însă, Ucenicii fiind adunaţi laolaltă de frica iudeilor şi
uşile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânşii, căci era cu trup nestricăcios,
şi ca de obicei le-a vestit lor: Pace vouă! Iar ei văzându-L, s-au bucurat
peste măsură de mult şi au primit, prin suflare, mai desăvârşită lucrarea
Preasfântului Duh.
În ce
priveşte însă Învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, aşa să ştii:
Joi seara şi Vineri ziua fac o zi (aşa socoteau evreii întinderea unei zile);
apoi, Vineri noaptea şi Sâmbăta întreagă fac altă zi; iată deci a doua zi. Altă
zi o face noaptea de Sâmbătă şi o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o
parte a începutului se înţelege întregul): deci altă întindere de zi. lată dar
şi ziua a treia. Sau alt fel: Hristos a fost răstignit vineri, la ceasul al
treilea; de la ceasul al şaselea şi până la ceasul al nouălea s-a făcut
întuneric; aceea înţelegeţi-o o noapte; deci iată o întindere de o zi, de la
ceasul al treilea până la al nouălea. Apoi, după întuneric, iată ziua şi
noaptea de vineri; deci a doua întindere de zi. În sfârşit, ziua Sâmbetei şi
noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi. Căci, deşi Mântuitorul a
făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuşi binefacerea a plinit-o El într-un
timp mai scurt.
A Cărui Slavă şi putere
este în vecii vecilor! Amin.
Sfânta și Marea Sâmbătă
Cele
patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna
mare este cea mai importantă; şi iarăşi săptămâna mare culminează cu Sfânta şi
Marea zi de Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai
mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârşit,
şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite
ale Mântuitorului nostru. Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu,
săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura
cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui şi a
sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la
facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua
a şasea a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-l iarăşi prin Crucea cea
de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate
lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare.
Cuvântul lui
Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc
Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi l-a dat
în mâinile Tatălui. Tot Tatălui I-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie
cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul
Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare,
să fie ţinut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din păcatul
strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am
fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să
ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de
diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit
trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost
împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu
sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu
necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pretutindeni;
Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce.
Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup,
dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire
desăvârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al
Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astupând cu o piatră intrarea
mormântului. În adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: «…Ne-am
adus aminte că înşelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va
scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se
întărească mormântul cu ostaşi». Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor,
I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos:
«Mă voi scula»?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei
sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva
trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în
sprijinul lor, o făceau împotriva lor! Pilat a dat poruncă, şi ei împreună cu o
ceată de ostaşi au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta
pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine şi
paza şi pecetea. Dar deodată iadul se strânge şi se cutremură, când simte
puterea mai tare a Domnului; şi după puţină vreme S-a sculat Hristos, piatra
cea tare şi din capul unghiului, şi a scos pe cei ţinuţi din veac din iad.
Cu pogorârea
Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.
Unde se află astăzi Coroana de spini,
Cinstitul Lemn și Hlamida lui
Hristos?
După mai
bine de 2000 de ani, Coroana de spini, Cinstitul Lemn și Hlamida lui Hristos
încă mai există, ca să amintească de Golgota, durerea, nedreptatea și, prin
excelență, Învierea, nădejdea, puterea.
Este vorba
despre obiectele Preacuratelor Patimi ale Domnului, o parte din Coroana de
spini, o parte din Cinstitul Lemn, din buretele și Hlamida de la
înfricoșătoarea mucenicie a lui Iisus Hristos. Ele se află la Sfânta Mănăstire
a Sfinților Arhangheli din Aigialeia și constituie vistieria și lauda
Mănăstirii. Sunt dăruite de Toma și Dimitrie Paleologii ctitorului mănăstirii,
nepotul lor, Cuviosul Leontie.
Egumenul
mănăstirii, arhimandritul Calinic ne însoțește prin sfânta mănăstire, ne
descrie istoria ei și ne vorbește despre minunile care se fac credincioșilor în
timp ce se închină obiectelor Preacuratelor Patimi. Coroana de spini a devenit
simbolul iconografiei ortodoxe. Potrivit cu tradiția, ea a fost aflată pe
colina Golgotei, împreună cu piroanele și cu Cinstita Cruce. Astăzi
credincioșii se pot închina la o parte din Coroana de spini la Sfânta Mănăstire
a Mai marilor Voievozi din Aigialeia.
Istoria
Mănăstirii începe odată cu Cuviosul Leontie, care a fost ctitorul ei. Cuviosul
Leontie s-a născut în Monemvasia din Peloponez din Andrei și Teodora. Tatăl său
era destul de bogat și un om distins. Împăratul Andronic II Paleologul i-a
încredințat lui Leontie o poziție importantă în administrația centrală a
Moreii. Părinții lui Leon, așa se numea în lume, au avut o deosebită purtare de
grijă asupra lui și l-au trimis la Constantinopol să studieze limbi străine,
filozofia și teologia. După moartea maicii sale s-a făcut monah. Cuviosul
Leontie a adormit în pace, dar faima virtuții sale a rămas și după moartea sa.
Frații Paleologi, Toma și Dimitrie, în cinstea Cuviosului și pe locul unde a
pustnicit, au ridicat o mănăstire în cinstea Arhanghelului Mihail.
Admirația
Paleologilor pentru virtutea Cuviosului Leontie a fost mare și de aceea au dăruit
mănăstirii obiectele Preacuratelor Patimi ale Mântuitorului Hristos, care se
păstrează neatinse până astăzi. Într-un chivot postbizantin și într-o marmură
cioplită de la Sfântul Mormânt se păstrează părți mari din Cinstitul Lemn, din
Coroana de spini, din hlamidă și din burete. Creștinii din zonă nutresc o mare
evlavie față de această mare vistierie a credinței noastre, încât de fiecare
dată când au probleme cu epidemiile, seceta și altele, cer să se facă
procesiune cu „Sfintele Patimi” în satul lor și îndată primesc ușurare.
Minunile care se săvârșesc cu bolnavii, chiar și înaintea ochilor
închinătorilor, sunt nenumărate.
Această
Mănăstire a Arhanghelului Mihail a fost distrusă de două ori de către turci în
anii 1500 și 1620. După a doua distrugere, Mănăstirea se construiește pe locul
unde se află astăzi, lângă Selinunda, în cinstea Arhanghelilor Mihail și
Gavriil, cunoscută sub numele de Mănăstirea mai-Marilor Voievozi. Mănăstirea
este distrusă din nou în anul 1772 de către turci și albanezi în timpul războiului
ruso-turc, condus de frații Orlov.
Într-un
interval de 3 ani, adică între 1772-1775, s-a zidit Mănăstirea cu înfățișarea
pe care o are astăzi. Din planul pelerinului rus, B.G. Barsky, cunoaștem forma
anterioară a Mănăstirii. Katholikonul este în formă de cruce, cu patru coloane,
înalt, cu o turlă octogonală și ferestre încadrate cu marmură sculptată și
împodobită cu picturile unor renumiți pictori.
În Sfânta
Mănăstire, în afară de obiectele Sfintelor Patimi, este pus spre închinare și
Capul Cuviosului Leontie. De asemenea, se pun la vedere și câteva veșminte și
acoperăminte brodate cu aur, dintre care cel mai important este veșmântul
arhieresc al patriarhului Grigorie V, epitafe, cruci, Evanghelii și alte
obiecte de valoare ale Mănăstirii.
În anumite
vremi obiectele Sfintelor Patimi sunt duse în anumite biserici din Grecia,
pentru ca toți credincioșii din Grecia și nu numai, să se închine și să
primească putere în înfruntarea problemelor vremii noastre.
Starețul
Sfintei Mănăstiri, Arhim. Calinic, a spus în articolul publicat în ziarul
„Adevărul ortodox” că se săvârșesc multe minuni în timpul închinării
credincioșilor la obiectele Sfintelor Patimi, dintre care unele le-a văzut cu
ochii săi. A mai menționat și despre existența altor Sfinte Moaște ale unor
Sfinți care aparțin Mănăstirii și care se pun la închinare. Maxilarul Sfântului
Apostol Pavel, ochiul Sfântului Panteleimon, o parte din Capul Sfintei
Chiriachi, o parte din Capul Sfântului Ștefan cel Nou, sunt câteva din cele
care se pun spre închinare.
Sursa: Pr. Alexandru
Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu