Anna Nora Rotaru-Papadimitriou în peregrinare sufletească

Anna Nora Rotaru-Papadimitriou în peregrinare sufletească

La începutul anului 2017,  Nora Rotaru îşi completează lista apariţiilor editoriale cu încă două volume: Apostol fără nume şi La graniţa-ntre vise, publicate la Editura Singur, Târgovişte.

Ca şi la rugăciune, scriind poezie coborâm şi căutăm în noi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Şi, cum Dumnezeu nu poate fi descoperit cu mintea, tot la fel şi poezia, nu poate fi scrisă şi înţeleasă doar cu mintea. Pe lângă gânduri, idei şi imagini este nevoie de simţire, de trăire, de suflet deschis. Cine scrie poezie se simte fericit, mângâiat de Dumnezeu, îşi simte întreaga fiinţă luminată de har şi simte nevoia să  dăruiască din această binecuvântare semenilor, prin cuvinte: „Ce-mi ceri, tu, Doamne, sufletul am să-l predau, / Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule... / Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau / Şi la-alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!”

 Volumul Apostol fără nume  reprezintă căutarea de sine a Norei Rotaru. Este un ritual, care se desfăşoară dincolo de minte şi are ca scop găsirea liniştii, împăcarea cu sine şi cu lumea. În concepţia autoarei, a scrie poezie este un proces de eliberare de angoase, de bănuieli, de frici, de neînţelegeri, o posibilitate de curăţire şi de purificare, însă, în acelaşi timp şi o modalitate de a construi  pârghii către libertate şi împlinire. Poetul este o pasăre care nu uită că are aripi, care nu-şi uită trilurile şi ceea ce este şi mai important, pasărea crede în menirea ei. Într-o joacă de copil ghiduş, Nora îşi strigă Dorul călător (p. 122) „Şi-aşa-nvârtindu-mă, liber sângele-mi pulseze, / Pe-aceeaşi rezonanţă, totuna cu pământul! / Coardă să-mi fac din trup, prin oscilaţii să vibreze, / Din dimineţi-necate-n rouă, până-n adânci amieze, / Să-mi fure şi-apoi să-mi dea, minţile şi cântul”!

Pentru Nora Rotaru, a scrie poezie înseamnă a întreprinde o călătorie, în timp şi spaţiu, timp în care putem învăţa lucruri noi, interesante şi binefăcătoare, putem reacţiona adecvat unor situaţii, putem iubi, ierta  şi dărui mai mult. Această carte poate fi un tovarăş de nădejde pentru orice cititor într-o asemenea drumeţie în varii universuri; putem deschide  porţi spre lumea terestră (natură şi oameni),  spre cea astrală, dar şi spre lumea tainică, divină. Cu siguranţă, prin poezie autorul deschide lacătele unor uşi spre sufletul cititorilor şi construieşte punţi de la inimă la inimă, atingând cele mai sensibile corzi. Dacă în vremea Mântuitorului, pescarii au devenit „pescari de oameni”, în viziunea autoarei, apostolii de azi sunt poeţii; şi dacă la început a fost cuvântul, şi astăzi cuvântul spus cu iubire ajunge la suflet.

Poate, uneori, a scrie poezie pare a fi o simplă întâmplare, însă şi în aceste condiţii, cred că este o chemare tainică, de undeva de mai sus de noi, care ne aprinde flacăra dorinţei de a scrie şi întreţine licărul cuvântului,  gândim în alt mod, vedem cu alţi ochi, auzim cu alte urechi.

Bine ancorată în realităţile lumii de azi, prin poezie, autoarea mărturiseşte Îmi luai lumea în cap (p. 87) şi  călătoreşte pe tărâmuri noi, necunoscute : „Mă găsesc pe alt tărâm, / Pe o alt-a lumii coastă... / N-are case, caldarâm, / Ci doar un bătrân salcâm... / Singurei suntem pe creastă!” „Căutăm Steaua Polară... / Cunoscând că vremea trece, / Îmi las sufletul să plece... / Lumea asta-i prea barbară!”

Cu mintea trează, cu zbateri intime, continuă periplu prin lumea răscolită de înfinite încercări şi,  dezamăgită de tot şi de toate constată că ...Şi îngerii-au căzut din cer (p. 90): „Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată... / Se-mprăştie cuvintele în ploi pe caldarâm... mă tem / Că şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată, / Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărâmată, / De-o Mână mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem!”

Asemenea apostolilor plecaţi în lume să propovăduiască cuvântul Domnului, Nora Rotaru, prin vers, face Paşi spre eternitate (p. 94) descoperind o lume plină de suferinţă, nevoi, necazuri, neputinţe, amărăciuni, agonie, semnalând nevoia de credinţă, de rugăciune, de lumină.  Cu modestie, tot ceea ce îşi doreşte este Un loc pentru mine „Că... n-am căpătâi şi nici altar... / De unde vin şi-unde m-oi duce? / Că nopţi de fug şi zori răsar, / Cu sacu-n spate, iar hoinar, / Paşii nu-mi ştiu-ncotro s-apuce!”

În ansamblu, cartea Apostol fără nume este o carte tristă, care dezvăluie trăirile autoarei într-o lume nebună, numai bună de legat, o adevărată junglă,  în care oamenii rătăcesc precum nişte năluci prin locuri întunecate şi întinate.  Omul, asemenea celui de zăpadă, este rece, înţepenit de gerul lăuntric ce-i intră-n oase, trist şi singuratic „Şi ninge... ninge enervant... tulburător... / Cu viscol şuierând, nămeţi mă doboară... / Zăpadă-n suflet, în gânduri şi în dor... / Un trist Om de Zăpadă, agoniind să mor!” Om de zăpadă (p. 112)

Volumul ne prezintă două imagini ale omenirii la o distanţă de peste două mii de ani, între care găsim asemănări izbitoare şi dureroase. Poetul ne prezintă omenirea de azi care nu se deosebeşte de lumea în care a fost răstignit Iisus, cu farisei şi trădători, cu laşi şi fără suflet, cu păcătoşi care arată cu degetul şi chiar aruncă cu pietre în cel fără de vină. Parcurgând cartea, de la un capăt la altul, aş putea spune că imaginea lumii de astăzi în viziunea autoarei poate fi conturată lapidar astfel - înotăm în oceanul lumii deşarte.

Prin firea sa umană, îşi îngăduie să oscileze, nu în credinţă, ci în felul de a vedea ieşirea din necredinţă. În atare situaţie, consideră că este o utopie să mai avem vreo speranţă, iar singura cale de a fi fericiţi este lumea de apoi pentru că, acolo „Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi, / Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit, / Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi, / Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit...” (Joc de gânduri printre rânduri, p 167). Omul contemporan  poate avea şi crede într-un singur posibil Vis de libertate (p. 118)  „Când vremea o să vină, / Pragul să-l păşeşti, / Lumina cea divină, / Te-ndeamnă s-o-nsoţeşti. / Uşor o să te-nalţi / Şi vei zbura-n etere, / Cu alţii o să-mparţi, / Făgăduitele mistere. / Dureri şi suferinţă, / Pe veci rămân uitate, / Având doar ca dorinţă, / Un vis de libertate!” 

Plină de înţelepciune, prin formaţie şi educaţie, autoarea înţelege că fiecare are destinul lui şi, important este să descoperim cheia acestuia (Cheia destinului, p. 140), ceea ce ea a reuşit: „Ca să-mi respect legile până să pier... / Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă... / Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier, / Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă!” Numai astfel  îşi va putea construi Un naos pentru mine (p. 228) „Să mă adun din firimiturile-mprăştiate-n haos, / De lanţ să mă dezleg, fulg să fiu de nea zburdalnic...  / Din trupul meu să îmi ridic spre nori, sfinţit naos, / Acolo să mă-nchin sufletului meu, cel regăsit şi darnic!”

Sporadic, dar de bun augur, în volum se regăsesc şi poeme optimiste în care strălucesc fărâme de speranţă, raze fierbinţi de doriri de bine, sunete armonice de convieţuire, picuri de apă vie. Amintesc Treptele vieţii (p. 44) „Clipe doar de fericire, / Mult, puţine-aşa cum sunt, / Să n-aştept în lincezire../ Să urc treptele cântând!” pentru că Închisoarea e în noi, Unde e umbră, e şi lumină, Speranţele nu mor, Mai pâlpâie o lumină şi, uneori Plouă cu lumină.

De admirat şi faptul că autoarea nu-şi uită rădăcinile, meleagurile natale unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi unde s-a format ca om. După propria-i mărturisire, în Vaslui „am învăţat primele litere ale alfabetului, acolo am învăţat ce-i frumosul şi-am încercat să-l slujesc cu pasiune de-atunci şi până azi!” Aş adăuga şi faptul că Nora a cunoscut şi asimilat aici  omenia şi altruismul. Prietenilor le oferă daruri de suflet,  cărţile sale. Pentru a ajunge la cât mai mulţi cititori, a ales să doneze cărţile sale Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătaru” şi Bibliotecii Colegiului Economic ”Anghel Rugină” din Vaslui.

 Autoarea volumului simte şi o nevoie acută de senin, de limpezime prin cuvinte. Spirit mereu viu, colindă prin amintiri şi prospectează poteci, uneori nebănuite pe care presară boboci de vise. Un Apostol fără nume este însuşi autorul volumului, binecuvântat cu har, iubire, răbdare, care, cu sinceritate ne dezvăluie o lume aşa cum o vede şi o simte, cu dorinţa fierbinte de a schimba ceva. Este o carte bine aşezată în formă, atent şi profund alcătuită în fond. Prin ansamblul coerent al operei sale, subtilitatea şi robusteţea versului, Nora Rotaru intră în mod inevitabil în panoplia liricii româneşti şi face paşi importanţi spre eternitate.

Coperta este o realizare de excepţie, extrem de sugestivă, vine să completeze conţinutul de idei şi mesajul versurilor. În întunericul vremurilor, lumina vine de la apostolii timpului; să-i iubim şi să urmăm calea lor!

Vasilica Grigoraş,

25 aprilie 2017