„La Înviere nu poți ajunge decât
urcând mai întâi Golgota”
„La Înviere nu poți
ajunge decât urcând mai întâi Golgota”
Curățenie, multă mâncare, haine noi,
etalarea garderobei la biserică. Asta înseamnă Paștile?
Sunt tentat
să spun: „Nu, desigur”, dar cred că trebuie nuanțat puțin. E bună curățenia și,
înainte de Paști, poate fi un chip al preocupării pentru curățenia lăuntrică, o
dorință de a pune toate lucrurile în rânduială. În limba noastră zicem deseori:
am făcut curățenie, am făcut lumină în casă. E bine să facem lumină, pentru a
putea aduce în casă… sfânta lumină.
Multa
mâncare e o boală balcanică și nu are legătură cu praznicul. Învierea e o zi a
bucuriei și veseliei, însă pe meleagurile noastre, pentru mulți, acestea se
traduc prin îmbuibare. Tradiționala îmbuibare românească, care dă an de an de
furcă spitalelor și așa în destrămare. Hainele noi sunt bine venite și așa îmi
amintesc că era obiceiul cândva, mai ales la țară, în vremea copilăriei mele.
Doar bani să ai, să le cumperi, deși nu e musai. Etalarea garderobei la
biserică e o neputință a unora dintre noi, eu mă bucur totuși că aceștia măcar
sunt prezenți la slujbă, chiar și așa. Dar, ca să revin la întrebarea Dvs., de
bună seamă, Paștile e cu totul altceva. După cum spunea cineva, nu mai trăim
sărbătoarea, ci isteria ei. Seturi, pachete, reduceri, promoții, baxuri,
damigene…
Observăm
faptul că, de mici, copiii sunt învățați să aștepte nu Învierea Domnului, ci
venirea iepurașului ,,care face ouă în iarbă” și aduce cadouri. Este greșită
această mentalitate? Ce spuneți despre următoarea afirmație: ,,Paștile nu este
complet dacă nu menționăm și despre iepurașul de Paști. Iepurașul de Paști este
un personaj de poveste despre care se spune că aduce ouă vopsite și dulciuri
copiilor în Sfânta zi de Paști”.
E clar că,
strict din rațiuni de marketing, s-a dorit un echivalent primăvăratic al lui
Moș Crăciun și s-a inventat astfel personajul acesta urecheat care, cică, ar
aduce daruri. Nu știu exact geneza acestei povești a iepurașului de Paști,
motiv pentru care nici nu am primit daruri de la el. Cred că e păgubitoare
pentru suflet această imixtiune de giumbușluc iepuresc în dramatismul jertfei
de pe Golgota! Totuși, spre deosebire de Moș Crăciun, care, din nefericire, a
cam fost asumat de Biserică (vezi colindele care-l pomenesc), iepurașul acesta
e pomenit doar pe la tv și grădinițe. deci își vede totuși de treaba lui, dând
doar de furcă bunicuțelor cu pensie mică, de la C.A.P. Dincolo de jocurile lor,
copiii trebuie învățați să se raporteze corect, onest, cu seriozitate la
praznicul Învierii.
Cum trebuie
să ne pregătim pentru Noaptea Învierii, pentru prima zi de Paști?
Întreaga
perioadă a postului e o pregătire pentru Ziua Învierii. Pe toate trebuie să le
parcurgem cu Hristos și în Hristos. Zicem în Canonul Învierii: „Ieri m-am
îngropat împreună cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind
Tu”. Pentru a recepta cât mai deplin praznicul Învierii și a pregusta din
bucuria nespusă a Cerului care împreună cu pământul se veselește acum, e nevoie
totuși de puțin efort, de nevoință. La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai
întâi Golgota. E nevoie așadar de post, după rânduială, după putere, de grijă
la viața noastră, la faptele noastre. E nevoie de participare la viața
Bisericii, de baia spovedaniei, de împărtășanie acolo unde nu există
impediment. Închipuiți-vă praznicul acesta ca pe o nuntă! Iar noi, fiecare în
parte, datori să ne pregătim inimile, să omorâm în noi omul cel vechi supus
păcatului și să înviem împreună cu El, la o nouă viață. Când iubeşti pe
Dumnezeu, păzeşti poruncile Lui. Cel ce nu păzeşte poruncile, nu iubeşte pe
Dumnezeu. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia
cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).
De ce
oamenii nu-l mai caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a devenit un fel de reclamă
super, care aduce rating, dar doar în momentul în care se coboară în limita
tangibilului?
Ne naștem cu
toții cu dor după Cel ce ne-a zidit din a Lui iubire. Cred că toți oamenii îl
caută pe Dumnezeu, chiar dacă nu conștient și constant. Ne e dor de raiul pe
care l-am pierdut și căutăm să-l dobândim. Problema e că-L căutăm deseori prin
gunoaie și mizerie, prin locuri urât mirositoare și străine de noi, însă de-L
vom căuta cu sinceritate, știm din atâtea exemple minunate, El ne va veni în
întâmpinare. Că unii au făcut din Dumnezeu un subiect de scandal ce aduce
rating, e o altă poveste și e parte a unei lumii în derivă, a unei
postmodernități nebune și deșănțate. Despre Dumnezeu nu se vorbește oricând,
oricât și oricum. Altfel, Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, El când vrea, la
momentul potrivit, tună cu putere în inima omului.
De ce nu ne
place să auzim că Dumnezeu s-a născut și a murit și a înviat pentru noi?
Bună
întrebarea și bun prilejul de a vorbi puțin despre ce înseamnă concret, pentru
noi, învierea lui Hristos. Ar trebui să ne placă să auzim asta, ni s-a făcut nu
un bine, ci cel mai mare bine posibil, ni s-a dat astfel cea mai mare
oportunitate, cea mai mare șansă, Hristos ne-a smuls din moarte și ne-a redat
vieții. Căci asta ne învață practic întâlnirea cu Hristos, ne lămureşte că
moartea deja am trăit-o, că ne aflăm în ea şi că într-o clipă putem învia
îmbrăţişând Viaţa-Hristos. Atunci moartea nu mai este decât „paştile nostru,
paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate
din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea
Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă,
nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşti.
Şi totuşi mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea
şi înălţarea la Cer, nu e un dat despre care doar luăm la cunoştinţă. Mântuirea
obiectivă pe care El o aduce lumii, trebuie asumată de fiecare în parte, în
chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin
Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Acesta este probabil motivul pentru care
unora nu le place să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, pentru că acest lucru
ne responsabilizează. Sau ar trebui.
Ne lăsăm
influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii
dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Paști bogat spiritual. Ce anume
îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de
Sărbătoarea Învierii Domnului?
În primul
rând să participe la slujbele Bisericii, să încerce să rămână în biserică, la
Liturghie, și după primirea luminii sfinte. Paștile se serbează întâi la
biserică, iar mai apoi acasă. A serba Paștile doar în jurul mesei plină cu
bucate alese, este, dacă îngăduiți, ca și cum ai serba un prieten în absența
lui la tine acasă, iar nu la el acasă, împreună cu el. E Ziua Învierii
Domnului, așa că-L vizităm întâi în Casa Lui, în Biserică, apoi e vreme și
pentru celelalte, dar cu măsură în toate.
Credeți că
Biserica este responsabilă pentru concepțiile nou-formate despre sărbătorile
creștine? Mă refer aici la Crăciun, care e acoperit de Moș Crăciun, și la Paști
acoperit de ouăle roșii și de iepuraș.
Spunea un
mare părinte grec că Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei, și drept
este. Învățătura ei este sfântă și mântuitoare. Ici-colo pot să apară unele
neorânduieli și idei greșite, dar cu grijă, în timp, ele pot fi eliminate.
Punctual vorbind însă, în chestiunea iepurașului Biserica nu are nicio vină, că
nu-l propovăduiește; ouăle roșii au simbolistica lor și e o tradiție acceptată
și, îndeobște, bună. Un compromis nefericit s-a făcut prin asumarea lui Moș
Crăciun, prin promovarea unor colinde laice, dar asta e un alt subiect, care nu
merită dezvoltat aici. Datoria Bisericii este de a mărturisi la toate neamurile
Învierea Domnului și asta și face de două mii de ani.
Deseori
auzim următoarea sintagmă: „Nu țin post, mi se pare fără rost și o prostie.
Unii țin post și înjură sau se poartă urât. Apoi, ce rost are să te flămânzești
și să înjuri că nu ai voie să mănânci?” Ce puteți spune despre asta? De ce să
ținem post?
E o
justificare simplistă. Nu știu de ce țin unii să se disculpe astfel pentru că
nu trăiesc într-o rânduială, adică într-un rost al vieții. Domnul să-i lumineze
să înțeleagă mâine mai mult decât înțeleg astăzi! Oricum, măsura postului nu e
aceea pe care o pretinde sintagma citată, ci a te abține de la mâncarea de
dulce, dar și de la înjurături și vorbe urâte. Problema noastră e că murim de
grija altuia… E ca și cum am spune: de ce să mai merg la școală și să învăț,
căci oricum sunt mulți elevi proști și leneși? Ideea e că postul aduce mare
folos, dar trebuie să guști din el, ca să-i simți bucuria și binecuvântarea.
Nu-i pot face reclamă, că nu ar fi ușor, e un exercițiu de înfrânare și cere
sacrificiu, dar pot îndemna: Măcar încercați! Indiferent de ce fac alții!
Ce le
spuneți celor care pun următoarea întrebare: De ce să mergem la biserică, având
în vedere că e incredibil de plictisitor? E frumos la biserică? (în facultate
profesoara mea de didactică vorbea despre plictisul din biserică și despre
faptul că fiecare slujbă e la fel – ce puteți să-i spuneți?)
Probabil că
pentru unii slujba e incredibil de plictisitoare, precum spuneți, dar sunt
convins că asta se întâmplă din ignoranță și neînțelegere a ceea ce se întâmplă
acolo, în timpul sfintei Liturghii. Da, e frumos la biserică. Uneori poate fi
obositor, mai ales dacă nu ești obișnuit, însă e frumos. Elevii mei, oarecând,
ziceau la fel. Erau bucuroși și încântați când mergeam împreună la slujbe, bun
motiv să-i îndemn să guste și cu alt prilej din bucuria asta. E drept că
trebuie să știi ce se întâmplă pe acolo, iar ei, în mare parte, știau,
învățaseră. Orice nu înțelegi este plictisitor! E ca și cum ai viziona un film
într-o limbă pe care nu o cunoști. Profesoara de care spuneți e din categoria
celor ce nu înțeleg, pentru că nu știe încă limba. Ar trebui să-și vadă de
cursurile dânsei, la care, personal, probabil m-aș plictisi foarte tare din
cauza parantezelor neinspirate pe care le face. Fără a o ofensa pe profesoară,
căci poate fi ea sau oricine altcineva, mai precizez că ideea aceasta, cum că
slujbele sunt toate la fel, denotă o lipsă totală a culturii religioase.
Slujbele rememorează, aduc în actualitate evenimentele descrise în Evanghelii,
în acel timp și spațiu sacru punctate în istorie de întruparea Domnului. În
Litughie suntem contemporani cu evenimentele prezentate în Evanghelii, suntem
împreună cu Hristos în Betleem, Betania sau Ierusalim. Dacă îmi e permisă o
comparație mai lumească, Liturghia nu e un „bună ziua” rostit repetitiv și
obositor într-o singură zi, ci un „te iubesc” spus des persoanei iubite, care
deși aparent sună întotdeauna la fel, e totuși mereu altfel, nefiind doar o
simplă informare. Așa și Liturghia, ea nu ne povestește mereu niște evenimente
trecute, ci ne smulge din profanul lumii și ne așterne în taină la picioarele
Domnului. În Liturghie petrecem cu Dumnezeu și deși întâlnirile acestea par
unora ca trase la indigo, iaca, totuși, noi cei ce dorim a urma pe Hristos, nu
ne mai săturăm de ele.
Ce părere
aveți despre următoarele obiceiuri: fetele se duc în noaptea de Înviere în
clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală
pe față în zorii zilei de Paști, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă
oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și
feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc
fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a își arăta consimțământul
la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roșu. – În Moldova, în dimineața
următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu si unul alb într-un bol cu
apă ce trebuie să conțină monezi, copiii trebuie să-și clătească fața cu apă și
să-și atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogății. – Ce legătură
are taina Învierii cu tradiția și cu superstițiile? Sau care e locul
superstițiilor în sânul Bisericii?
Eu personal
nu le recomand și nu le dau atenție și, pe cât îmi stă în putere, le evit. Avem
multe superstiții și tradiții locale, unele sunt păguboase de-a dreptul pentru
receptarea corectă a sărbătorii, altele însă nu, fiind asimilate frumos, fără a
umbri neapărat însemnătatea praznicului. Important e să mergem la esențe, să nu
reducem viața creștină la tradiții!
Un cuvânt de
încheiere, vă rugăm!
În Iisus
Hristos moartea nu mai are putere. Moartea noastră a suferit-o El în chip
deplin. Învierea Lui trebuie să fie şi învierea noastră, înviere din moartea
păcatului, a neştiinţei, a necunoştinţei. Să înviem cu bine! Hristos a înviat!
A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Aprilie 2011
Sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com (Pr. ASB)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu