TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE

TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE

Mariana Gurza, Dumnezeu şi umbra, Traducere în limba engleză: George Anca, Editura Singur, Târgovişte, 2016

        Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tainica licoare a dorului nesfârşit” – turnată în cupele de cristal. (Lacrimi tăcute). Lacrimi din acelaşi cristal, pe acelaşi obraz.

Căutând umbra lui Dumnezeu în propria ta umbră. Nu se zăreşte decât flacăra palidă a lumânării pascale, adunată în duminicile de peste an, la fiecare utrenie şi vecernie. Priceasna devine balsam. O lumină în care s-au pitit o mulţime de eu veniţi de pretutindeni, ca-n Mănuşa fermecată, o poveste populară ucraineană în care îşi află culcuş, într-o pace netulburată şi deplină armonie, şapte  vieţuitoare din specii diverse. Eu, eu, eu şi eu şi eu şi eu şi eu...Toate ipostazele omului. Jumătate lumină, jumătate umbră. Până toţi aceşti eu se prefac în tu. Cu ochi trişti de prea multă dragoste, căutându-te. (Lacrimi tăcute).

Nu trebuie să fii poet sau filozof ca să te înfiori de trecerea timpului. Orice om percepe în felul lui această ireversibilă scurgere. Mariana Gurza şi-a făcut provizii de stele căzute, stingerea lor este percepută „ca o scurgere/ de clepsidră” (Căderea stelelor).

Un halou de tristeţe învăluie ochii trişti în care se reflectă sufletul poetei. Prin versuri scurte, cu intensitate de blitz, poeta punctează stările. Sunt viziuni? Sunt sentinţe? Uneori e de ajuns un singur cuvânt ca să creeze o lume. Celelalte sunt de prisos. Rămâne haloul de tăcere. Rămâne muşuroiul de nisip scurs în formă de piramidă.

Cu ochii către cer, născându-se din nou, acum se desfată cu darul de viaţă nouă dat de Dumnezeu, ca să poată din nou trăi, după ce a căzut la pământ, să poată lupta, „precum în neclintirea lor stâncile”(Mă uit spre cer).

O poezie de adâncă intensitate a trăirii, fără cuvinte de prisos, ca o curgere de apă limpede, din stânca creaţiei. De ajuns, doar o atingere de toiag şi stânca lăcrimează din belşug, pe relieful obrazului curat de fecioară. Simţământul religios este foarte pregnant şi poeta se consideră „doar o mlădiţă / Din viţa ta, Doamne” (Ruga o port în mine). Mariana Gurza îşi declină simplu intenţiile, fără ascunzişuri, ea-şi dezvăluie firesc, desenul secret al fiinţei. Poţi s-o cunoşti, doar citindu-i aceste versuri, de o simplitate şi limpezime aproape miraculoase.

O încercare de autodefinire: „Am crezut că ştii cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă. / Până când mi-am dat seama / că-n oglinda timpului / nu eram mai mult decât / un strigăt, / un hohot de râs, / o rochie albă, / o flacără de lumânare, / un ou roşu, / o bucăţică de prescură, / un ochi de lumină” (Spune-mi cine sunt). Un element comun poeţilor din totdeauna şi de pretutindeni: dorinţa de zbor, năzuinţa spre Înalt. Zbor printre nori ilustrează această încercare icarică: “Se făcea că sunt pasăre-n zbor. / A câta din numărătoarea / lui Dumnezeu? / A câta întoarsă de vânt? / Pe mine ar trebui / să mă recunoască / după gânguritul meu sălbatic, / după cuiburile ascunse  / în clepsidra / timpului vameş”.

Succintă, misterioasă, cu o economie maximă a mijloacelor de expresie artistică, Mariana Gurza transmite emoţii proaspete, prin mesaj şi trăire poetică, ceea ce nu e puţin. În locul verbalismului, preferă starea pură a luminii de dimineaţă, limpede şi plăcută. Cu toate acestea, autoarea poate construi “Imaginea infinitului”.

Aşa cum singură mărturiseşte, pe Maria Gurza o înfioară (cum altfel?) trecerea timpului. Totodată, nu se sperie de moarte pentru că, spune ea, plecarea va fi doar temporară, provizorie, doar un simulacru. Astfel ca să se poată oricând întoarce, pentru a fi din nou “femeia din vis”. De altfel, spune poeta, “moartea e doar un drum" pe care cu toţii îl facem fiecare pe contul lui. Dar până atunci, orice zi e un nou urcuş, o Golgotă. În orice caz, realitatea nu e aceeaşi cu închipuirea. Pusă faţă în faţă cu propria realitate, poeta spune, nu o dată: “Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm inaginaţia. / Am reuşit / să-mi zăresc îngerul / rătăcit de mine / căutându-mă / în gestul meu / de umilinţă” (Cerul plânge în inima mea).

Percepţia asupra noastră e în totdeauna diferită. Una e să ne vedem aşa cum suntem, alta e să ne vedem aşa cum ne văd oamenii şi altceva este felul cum ne vede Dumnezeu. În oglinda noastră ar trebui să apară astfel trei fiinţe, cu aceleaşi trăsături, pe care le putem numi generic, Eu. În apele proprii poţi apărea, de fiecare dată altfel: o rochie albă, o flacără de lumânare, o bucăţică de prescură, un ochi de lumină.

Să adăposteşti în grădina sufletului o pasăre cântătoare, e un dar. Ea îţi va cânta pururi, un psalm cu parfum de iasomie, de gând încolţit, de mireasmă de vânt adiind. Cântul ei e limpede precum privirea după prima ploaie de lacrimi, spune foarte frumos, poeta.

Poeta îşi asumă viaţa firesc, anotimpurile – după iarna albă, după verdele-verde, între dureri şi senin, pe care le va trece senină, depăşind încercările, cu gândul că doar durerile, trecătoare, vor rămâne singure.

La o asemenea înţelepciune ajungi după lungi meditaţii. O oarecare oboseală şi resemnare răzbate totuşi din cuvinte, din tăcerile grăitoare, din pauzele dintre cuvinte. Umbra poetei – albastră – nu aleargă, ci alunecă alene. Gândul mai e încă măcinat de o dragoste verde. E nevoie de un răgaz, pentru a o putea lua, de fiecare dată de la început ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.

Urmând cărările sfinţilor, te vei întoarce mereu spre tine însuţi. Şi acolo poţi avea, în mod miraculos, “imaginea infinitului”. E vorba aici, de căutarea de sine, o deschidere a uşii memoriei: “Memoria e mimoza pudica/  Azi se deschide cu dăruire, / Mâine e golită de sensuri. / La fiecare atingere / omul se strânge-n sine / căutându-se / în prima urmă din lutul / ţinut în palmă de Dumnezeu. / La picioarele lui, / îngenunchind umil, / pământescul” (Căutare de sine).

Unele poeme au sensuri ascunse, ermetice şi sunt mai dificil de descifrat, îţi trebuie o atenţie sporită, dar au logică şi un limbaj metaforic. Astfel, bobul de nisip rămas pe talpa vremii, ori în unele cazuri, metafora se desfăşoară pe mai multe versuri, e istorisită, are chiar şi o anecdotică. Altă metaforă: “din lacrimi un înger am îngemănat”.

“Travestiul din urmă al bunicului, / ca noi să nu-l recunoaştem / A fost unul şi-n Făt-Frumos. / Era la fel, / cu calul său năzdrăvan, / cu eternitatea în faţă, / în spate cu vieţile anterioare, / cu alte travestiuri…/ Într-unul era aidoma unui sfânt. / Bunica croşetase pentru el / o tichie de mărgăritar, / în alta un nimb strălucitor. / Poate că m-am întâlnit / cu el într-o poveste,/ sau poate l-am văzut / pe vreun zid cu grafitti / şi-am  dorit să fie bunicul meu.” (Mă doare…)

Autoarea relizează portrete admirabile, tatălui, bunicului (cel mai reuşit), şomerului singuratic care luptă să supravieţuiască şi să pună o bucată de pâine la masa copiilor săi, cerşind pe la biserici. E o realitate destul de tristă, trăită de mulţi în zilele noastre. Poeta aruncă o privire realistă asupra acestor aspecte, zugrăvindu-le cu măiestrie: “E frig în casă, în trupu-i ger, / golit de vise şi speranţe, / pierdut, / se plimbă un şomer / cu lacrimile îngheţate. / E greu să meargă mai departe, / când buzunarul îi lipseşte / urzeşte iar minciuni frumoase / gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă / copiilor neînţelegători. / Şi iar privind cerul rugător / cerşind din mila cea creştină / ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit / să nu mai cerşească în bisericile pline. / Iar nu i-a venit şomajul, /vârsta nu-i permite să muncească, / căci, vezi Doamne, / dacă nu eşti tânăr / nu mai ai azi nici o şansă. / Din când în când un trecător / la fel de trist / îi pune un bănuţ în mână ./ Sărac şomer, umil începi să plângi, / şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare; / căci Doamne, bine-i printre sfinţi / când doar lor poţi să le spui ce te doare!” (Şomerul singuratic).

Situaţia precară în care se află, nu se datorează neapărat lipsurilor, ci mai curând, decăderii spirituale, pierderii demnităţii umane. Tristeţea poetei vine şi din faptul că oamenii şi-au schimbat, nu numai înfăţişarea, nu numai condiţia materială, dar şi mentalitatea. Ei au devenit indiferenţi la necazurile celor din jur: “Trecătorule, / priveşte în jurul tău / şi spune-mi ce vezi. / Cum arată ochii copiilor, / ai bătrânilor, / cât de elegante sunt mamele, / mamele noastre? / Ce simţi când vezi atâta tristeţe / ce simţi când vine un biet copil / şi-ţi cere un ban pentru un corn? / Mă-ntreb şi eu ce ne-a schimbat / de-am devenit atât de indiferenţi / faţă de cei pe care îi vedem zilnic / zgribuliţi şi tulburaţi / de mersul rapid al anotimpurilor” (Indiferenţă).

De aceea, poeta lansează un “Manifest pentru viaţă” împotriva celor care încătuşează firea, natura, omul, dorinţele, libertatea, adevărul: “Lăsaţi caii să zburde pe câmpiie-ntinse / Liber în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase / să simtă ce-i aceea viaţă. // Lăsaţi florile să crească unde e verde / Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori, / Să nască în soarele viselor crude, / În viaţa aceasta plină de erori. // Lăsaţi-mi gândul neîntinat, / Dogorind în iubiri pierdute, / Lăsaţi-mi sufletul curat / Şi visele plăpânde…”

Dar poeta nu se mulţumeşte doar să atragă atenţia asupra nedreptăţilor sociale şi a îngrădirii spiritului, ci realizează un adevărat rechizitoriu, trăgând la răspundere pe cei vinovaţi de aceste stări nefericite, în aceste vremuri de răscruce: “Cine va da răspuns pentru multe sărăcii / ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce? / Suntem prea mici în marea bătălie, / pe care alţii o pornesc abrupt. / Ce se va-ntâmpla cu-această glie / când azi dăm totul cu-mprumut? / Nu mai avem nimic bun, totu-i putregai? / Unii vând străinilor în disperare; / Noi rămânem cu bruma noastră de mălai, / plângând la mormântul lui Ştefan cel Mare” (Inconştienţă).

O conştiinţă înaltă, dreaptă, nu poate rămâne indiferentă la asemenea realităţi, ori să se facă a nu le vedea. Căci numai înconştienţă poate fi numită, atitudinea aceasta de nepăsare. Şi poeta este, din acest punct de vedere, glasul tribunului care vorbeşte în cetate. Este glasul autorizat al cetăţii care strigă adevărul, cu voce de stentor, indiferent de consecinţe.

În “Paradox sentimental” – poeta reliefează câteva realităţi, sub forma panseurilor: “Omul învaţă pentru a fi înţelept; / prostul cultivă legumele altora / fără a înţelege / care este rădăcina / şi pe unde curge seva. / Poetul scrie doar pentru a fi numit / un biet scrib / la curtea lumii. / Oamenii iubesc pentru că trebuie / să iubească… / Există o lege nescrisă / care ne obligă la iubire. / Dar cum iubirea a devenit o relaţie / dintre cerere şi ofertă, / nimeni nu este suficient de bogat / pentru a cumpăra iubirea…”

Autoarea se pronunţă şi asupra degradării Limbii Române, care este “ofilită, / călcată în picioare / de încălţări murdare / dar cu etichete străine”.Mâhnirea unui om al condeiului este îndreptăţită: “Limba noastră doineşte singură / şi suferă / sperând la o vitaminizare / pur Românească. /Limba noastră rămâne Sfântă / deoarece / acolo sus, în cer, / cineva / i-a dat binecuvântarea / încă de la facerea lumii” (Limba noastră).

Slavă poeţilor care-şi apără cu orice preţ, limba maternă!

Făcând din versuri “harfă gândului” – poeta doineşte şi-şi cântă dorul şi iubirea pentru neamul său, pentru limba română şi pentru semenii cei încercaţi şi siliţi să poarte o povară care nu este a lor.

Volumul se încheie frumos cu un cuvânt de bunăvoire, ca o briză marină, rostit de editorul acestei cărţi, Ştefan Doru Dăncuş care, privind în ansamblu creaţia Marianei Gurza, opinează: “aura profesorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele, aproape că dispare, dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în potenţialul cititor?”

Volumul, în ansamblu, beneficiază de o traducere în limba engleză efectuată de George Anca, de mare subtilitate lingvistică şi stilistică şi este o izbândă şi o treaptă superioară în evoluţia poetei.

CEZARINA ADAMESCU

21 Aprilie 2017