Stareța Macrina Vassopoulos
Întemeierea Sfintei Mănăstiri –
Tunderea monahală
Întemeierea Sfintei Mănăstiri –
Tunderea monahală
Încă din
vremea în care trăia în lume, Maria coresponda regulat cu Starețul Iosif
Isihastul. Odată, împreună cu o soră duhovnicească de-a ei, pe nume Fotini, a
comandat la Starețul Iosif două cruciulițe de lemn. Atunci când trei cunoscuți
de-ai surorilor din Volos l-au vizitat pe Starețul Iosif în Sfântul Munte,
acesta, mai înainte ca aceia să i le ceară, le-a spus, dându-le crucile, că
Maria se va călugări, iar Fotini se va căsători. Iar proorociile Starețului
Iosif s-au împlinit întocmai.
În anul 1954, mai întâi cinci din cele
șapte surori duhovnicești, cu care se legase Maria și trăiau ca monahiile în
lume, au hotărât să se stabilească provizoriu într-un loc. În timpul
străduinței lor de a afla locul unde să se stabilească, au primit o scrisoare de
la Starețul Iosif, în care le scria că vor umbla prin multe locuri căutând
locul potrivit, însă în cele din urmă nu se vor depărta de Volos. Starețul
Iosif le-a descris că vor urca pe o cărare , vor trece de o bisericuță, vor mai
merge o bucată și acolo, mai jos de sat, vor afla o casă frumoasă, și de acolo
vor începe, iar Dumnezeu va binecuvânta șederea lor acolo și cele care vor
urma. Și într-adevăr, noua obște a aflat o clădire în satul Staghiates – Pilion
și s-a stabilit temporar acolo.
Primele au venit surorile care mai pe
urmă, la tunderea lor monahală, au
primit numele Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania, iar după vreo
trei ani s-au adăugat surorile Hristonimfi și Maria. Starețul Iosif Isihastul
și-a asumat povățuirea lor duhovnicească vreme de șapte ani, până la cuvioasa
lui adormire, care a avut loc în ziua Adormirii Maicii Domnului din anul 1959.
Legătura duhovnicească cu Starețul Iosif era de nedesfăcut. Urmărea creșterea
lor duhovnicească cu multă grijă și neobosite rugăciuni. Se bucura deoarece se
nevoiau mai cu seamă în ascultare, priveghere și în practicarea Rugăciunii lui
Iisus. Harul lui Dumnezeu îl înștiința despre sporirea duhovnicească a
fiecăreia și adeseori, în scrisorile pe care le trimitea, descria stările sale duhovnicești,
fapt ce le folosea și le îndemna la mai multă nevoință.
În primii ani ai noii înființate obști,
Maria a continuat să lucreze, deoarece voia să completeze anii, pentru a primi
o pensie cu care să ajute Mănăstirea, în care avea să rămână pentru
totdeauna. Astfel a rămas în Nea Ionia
-Volos și mergea și se întorcea pe jos, străbătând o distanță de vreo șapte
kilometri până la Staghiates. Și pentru că nu voia ca surorile să iasă în lume,
lua ea lucrul lor de mână și-l vindea. Întorcându-se odată de la această
ascultare, cărând alimente în greutate de 30 kg, a simțit o mare oboseală. Dar
în loc să se odihnească de osteneala zilei, de îndată ce a ajuns și a lăsat
lucrurile surorilor, a făcut patru sute de metanii și canonul ei[1]. Atunci a
simțit, așa cum ne-a spus mai târziu, atâta Har și dragoste dumnezeiască, încât
nu se pot descrie. De aceea totdeauna ne învăța: „În osteneală îl află omul pe
Dumnezeu”.
După trei ani de la întemeierea
neoficialei obști și după ce și-a încheiat obligațiile ei în lume, Maria, la
vârsta de 36 ani, a intrat în noua obște. La scurtă vreme obștii i s-a alăturat
și mama Starețului Efrem, Victoria. Acum surorile trebuiau să hotărască pentru
alegerea unei starețe, de care să facă
ascultare. Maria se distingea prin virtutea ei, dar existau surori și mai mari
ca vârstă decât ea. Atunci s-au adresat Starețului Iosif Isihastul ca să se
roage pentru aceasta. După o mică perioadă de timp, Starețul Iosif, după ce a
avut o vedenie în vremea rugăciunii, le-a scris: „Dumnezeu pe Maria a ales-o,
partea cea bună”. În această vedenie, Starețul a văzut într-un loc plin de
verdeață, ca o livadă, pe Maria în mijloc, iar în jurul ei erau niște oi. De
undeva a apărut o maimuță care încerca să se apropie de oi, însă ea, cu un
baston de trestie, pe care-l ținea în mâini, a alungat-o departe.
Maria însă, din multa ei smerenie, nu
voia să primească propunerea Starețului Iosif. Atunci acela a început să se
roage și cerea de la Dumnezeu ca și ea să se înștiințeze care este voia Sa. Și
într-adevăr, într-o noapte Maria l-a văzut pe Cinstitul Înaintemergător
suindu-se spre Cer și ținând în mâinile sale un baston. În urma lui mergea ea,
după care urma mulțimea monahiilor, pe care Maria se străduia să le adune. La
un moment dat, Sfântul Ioan s-a oprit, s-a întors spre Maria și i-a dat
bastonul. După această vedenie Maria a primit păstorirea obștii, ca fiind voia
lui Dumnezeu.
Odată cu primirea noii ascultări, Stareța
și-a înmulțit nevoințele și ostenelile pentru dragostea lui Hristos și a
sufletelor pe care i le încredințase Domnul, nesocotind astfel primejdiile
îndreptate împotriva sănătății ei șubrede. Astfel, odată, după o muncă
obositoare, a avut o puternică hemoragie pulmonară care i-a pricinuit
hemoptizie, fiind aproape de moarte. Din pricina epuizării simțea cum sufletul
i se ridică spre cele de sus și își vedea trupul nemișcat. Câtă vreme a avut
ochii închiși, a văzut suflete ale celor adormiți, pe care îi cunoștea de când
era copil de cinci ani. S-a aflat atunci în locul fericirii și a văzut că acolo
sufletele se cunoșteau între ele și comunicau. Surorile, pentru că nu exista un
mod imediat de comunicare, nu l-au înștiințat din timp pe Starețul Iosif. Însă
după câteva zile au primit de la el o scrisoare, în care scria că „au văzut-o”,
el și împreună-nevoitorul său, Părintele Arsenie, pe Stareță grav bolnavă și
și-au întețit rugăciunile pentru restabilirea sănătății ei. Dar și Stareța
vedea în fiecare seară la căpătâiul ei pe cei doi stareți care se rugau cu
metanierele lor, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, vindec-o pe roaba Ta!”.
Când surorile au început să se gândească la
locul întemeierii Sfintei
Mănăstiri,
unde să se închinovieze definitiv, Starețul Iosif le-a propus să meargă în
Eghina la Starețul Ieronim din Capadoc ia (1883-1966) și să-i ceară sfatul.
Starețul era un om al rugăciunii minții și al duhului ascetic; era la o măsură
duhovnicească atât de înaltă, încât, odată, în vreme ce săvârșea Dumnezeiasca
Liturghie, a văzut Agnețul în chipul dumnezeiescului Prunc, Care-l chema să-L
împartă[2]. Stareța, împreună cu maica Singlitichia, din partea întregii obști
și ascultând de porunca Starețului Iosif, au mers în Eghina ca să se
întâlnească cu Starețul Ieronim. Când au ajuns, le-a primit maica Evpraxia
(sora după trup a Părintelui Arsenie, împreună-nevoitorul Starețului Iosif Isihastul),
care-l slujea pe Starețul Ieronim. Acesta le-a încercat la început răbdarea și
smerenia, după care însă le-a primit, le-a binecuvântat și le-a spus că mereu
le va supraveghea în chip nevăzut și se va ruga pentru obște. Le-a descris
chiar, în amănunt, și locul unde avea să zidească Mănăstirea, sus pe un munte
și alături de albia unui râu. Maicile, satisfăcute de această binecuvântată
întâlnire, s-au întors cu bucurie și au început să caute locul, unde aveau să
întemeieze Sfânta Mănăstire.
Starețul Iosif Isihastul, apropiindu-se
de sfârșitul vieții sale, i-a chemat pe părinții obștii sale, pentru a le da
ultimele îndrumări și porunci, drept testament, spunându-le și care dintre ei,
în viitor, vor întemeia noi obști monahale din această obște mică, și care
dintre ceilalți părinți aveau să le urmeze. Starețului nostru (Părintelui
Efrem) i-a prezis că va deveni egumen, cu toate că îl atrăgea viața isihastă și
ascetică a pustiului athonit. I-a cerut
să-l ia împreună cu el și pe Părintele Atanasie, fratele său după trup (al
Starețului Iosif), și pe fratele Timotei Papaconstantinou, viitorul ieromonah
Iosif, despre care a spus: „Pe acesta să-l ții, pentru că are frică de Dumnezeu
și silire de sine”. Părintele Iosif, originar din localitatea Pteleu, de lângă
Almiros – Volos, a fost după aceea preot slujitor în Mănăstirea noastră mai
mult de douăzeci de ani, până la adormirea sa (22 Decembrie 2003). Starețul
Iosif Isihastul i-a mai încredințat Starețului nostru să continue corespondența
și să-și asume povățuirea duhovnicească a monahiilor din Volos, așa cum o
avusese el până atunci.
În 1962, în satul Portaria – Pilion, a fost
cumpărat terenul cu o mică clădire, unde avea să se zidească în sfârșit
Mănăstirea. Când au început primele lucrări pentru ridicarea Mănăstirii, într-o
zi, Stareța i-a cerut maicii Efrema, care era bolnavă cu temperatură, să aducă
pe jos, din Staghiates, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. La
ezitarea maicii datorată bolii și fiindcă avea s-o urce pe caldarâm, Stareța a încredințat-o
că se va ruga pentru ea și nu se va osteni deloc. Și într-adevăr, pe tot drumul
maica Efrema nu a simțit greutatea icoanei pe care o ducea, cu toate că era
împodobită cu o îmbrăcăminte de argint, ci, dimpotrivă, simțea că icoana este
foarte ușoară, și că ea doar o spijinea puțin. Maica Domnului arătase deja
bunăvoința ei pentru noua Mănăstire. De atunci Icoana făcătoare de minuni a
rămas în Mănăstire. Într-o noapte doi săteni, Socrate Kokkalis și Nestor
Agoros, acum adormiți, din satul vecin, Katihori, au văzut un stâlp luminos
care se înălța până la cer din locul unde se zidea Mănăstirea. A doua zi au
mers la Mănăstire să vadă locul și să afle ce se întâmplase. Când s-au întâlnit
cu monahiile, le-au făcut cunoscut faptul minunat ce se petrecuse în noaptea de
dinainte și au constatat că în locul pe care l-au arătat se afla Icoana Maicii
Domnului.
În 1963 s-au
sfârșit lucrările și s-a pregătit totul, astfel încât obștea se putea stabili
în noua Mănăstire. Puțin mai târziu s-a săvârșit tunderea în monahism a maicii
Starețului nostru, Victoria, care a fost numită Teofana, apoi a urmat tunderea
Mariei, care a primit numele Cuvioase Macrina, sora Sfântului Vasilie cel Mare.
Nașa ei a fost monahia Teofana, pe care Stareța noastră a cinstit-o în toată viața
ei. Tunderea s-a săvârșit la slujba Pavecerniței. Atunci Stareța noastră a
văzut ca și cum răsărea soarele în Sfântul Altar al Bisericii și s-a făcut
ziuă, luminându-se toate. Timp de patruzeci de zile cugetarea ei era numai
lumină, bucurie, iar lacrimile îi curgeau neîncetat. Această stare
duhovnicească a ei se răsfrângea și asupra tuturor celor din jurul ei. Datorită
prefacerii duhovnicești pe care o suferise, Stareța dorea, așa cum de multe ori
ne-a spus-o mai târziu, să se urce pe un munte să propovăduiască mărețiile lui
Dumnezeu și să strige ca toți oamenii să devină monahi pentru a-L slavoslovi pe
Dumnezeu. În primele zile după tunderea ei, de îndată ce privea Icoana
Judecății viitoare, care se afla în afara chiliei sale, era răpită în
contemplație, simțindu-se ca și cum ar fi în flăcările iadului. Prefacerea
pricinuită de harul Schimei celei mari a ținut multă vreme. Multe zile nu a
vrut să pună nimic în gură și vreme de un an nu a preocupat-o nici un gând
pământesc.
[1] Canonul monahal este de 1.200 metanii mici, fără
îngenunchere, cu semnul Cinstitei Cruci pe trupul celui ce se roagă și cu
rostirea rugăciunii: „Doamne Iisuse…”.
[2] Vezi Sotiria D. Nousi, Starețul Ieronim al Eghinei
1883-1966, ed. Eptalofos, Atena 1978, p. 38. Și Petros Botsis, Starețul Ieronim
Isihastul din Egina, Atena 1991, pp. 101-102.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu