Istoria Sovrom-urilor şi jefuirea
României în zilele noastre
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga
14 Iulie 2019
În perioada
imediat postbelică, U.R.S.S. a jefuit metodic resursele României, sub motivul
că România trebuie să plătească sovieticilor despăgubiri de război. În acest
scop, au fost înfiinţate societăţi comerciale mixte sovieto-române, de aceea
numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952. În total au fost înfiinţate un
număr de 16 astfel de Sovromuri, pe tot atâtea domenii de activitate, dintre
care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă, şi au funcţionat
până în anul 1956, când au fost dizolvate. Deşi erau constituite cu respectarea
legilor românești în vigoare încă din România capitalistă interbelică și
întemeiate pe principiul parităţii aportului de capital, adică jumătate capital
sovietic şi jumătate capital românesc, scopul declarat al Sovromurilor era
acela de a gestiona recuperarea datoriei de război a României către Uniunea
Sovietică. În realitate, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi
rentabilă formă de exploatare de către U.R.S.S. a bogăţiilor naturale ale ţării
şi a economiei româneşti în general. Despre activitatea Sovromurilor, o
personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această
denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre,
cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem
nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”[1].
Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru
„activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. Unele Sovromuri ar
merita o succintă analiză separată.
*
„Sovromtransport”,
o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi
dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave
care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii
Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea
plătirii datoriei de război. La constituirea Sovromtransport, partea sovietică
a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de
către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi
Brăila. Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri. La desfiinţarea
Sovromtransport, în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român şi în
locul acestei societăţi a fost înfiinţată firma Navrom, proprietate exclusivă a
statului român[2].
„Sovrompetrol”
a fost înfiinţată pe 17 iulie 1945, în condiţiile armistiţiului încheiat cu
Uniunea Sovietică. Aportul părţii sovietice s-a constituit din bunurile germane
confiscate de către U.R.S.S. din România, respectiv din utilajele germane
aflate în câmpurile de extracţie petrolieră. Societatea exploata ţiţeiul din
România şi în parte îl transporta în U.R.S.S., în contul despăgubirii de
război. „Sovrompetrol”, care a deţinut cotrolul total asupra industriei de
petrol româneşti, a făcut totodată şi investiţii importante în România. A fost
construit un nou sistem de conducte subterane de transport ţiţei în Muntenia şi
Moldova, au fost deschise noi exploatări petroliere în Moldova, a fost
construită Rafinăria de la Oneşti şi infrastructura de transport la rafinărie.
Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956[i], iar patrimoniul a trecut
în totalitate în proprietatea statului român.
„Sovromcuarţit”,
înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului,
dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat extragerea uraniului şi
cercetarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României. Participaţia de
capital la această societate a celor două părţi, România şi U.R.S.S., ca de
altfel la toate sovromurile, era egală, adică 50%-50%, iar beneficiile trebuiau
împărţite, cel puţin teoretic, tot în mod egal. În perioada ei de existenţă
relativ scurtă, de numai 4 ani, a extras şi transportat în U.R.S.S., sub
acelaşi motiv al despăgubirilor de război, aproximativ 18.000 tone de uraniu
metal la un preţ subevaluat, material utilizat în programul de înarmare
nucleară a Uniunii Sovietice. În zonele unde a organizat exploatări miniere,
Sovromcuarţit a făcut şi anumite investiţii, construcţii de infrastructură (căi
ferate şi drumuri, de exemplu la Ştei în judeţul Bihor), cartiere de blocuri de
locuinţe în aşa-numitele centre muncitoreşti, clădiri industriale şi linii de
energie electrică. La fel, a creat un mare număr de locuri de muncă, la apogeul
activităţii sale Sovromcuarţit având aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul
nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul
subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din
Ungaria, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956. Investiţiile făcute
au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”,
care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se
totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la
preţuri stabilite pe piaţa internaţională. Partea de 50% din fosta
„Sovromcuarţit” care a aparţinut U.R.S.S. a fost evaluată la 413 milioane ruble
şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere
participaţia sovietică în zece rate anuale fixe[4], începând cu anul 1961. Dar
în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea
de 413 milioane ruble nu a mai fost plătită niciodată.
„Sovromgaz”
înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din
zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de
gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în
proprietatea exclusivă a statului român. Şi aici partea sovietică a venit cu
„aport în natură”, adică cu utilajele germane din timpului războiului, care au
fost abandonate la faţa locului şi au fost confiscate de către ruşi, în
conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945. În perioada ei
de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard
400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din
Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în
U.R.S.S. În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri:
Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct,
Sovromfilm etc. Suma totală transferată din România în U.R.S.S. de către toate
cele 16 sovromuri pe doată durata existenţei lor este estimată de către partea
română la aproximativ 960 milioane dolari[5].
O comparaţie
sumară între exploatarea României învinsă în război de către URSS, prin
Sovromuri, şi actuala exploatare a resurselor României colonizată fără război
de către noile imperii, de către
companii private din ţările zise „democrate”, înclină balanţa dreptăţii şi a
corectitudinii etice în afaceri în favoarea celor dintâi.
Prin
Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de-Al Doilea Război
Mondial, la articolul al II-lea, România
era obligată la plata unor despăgubiri de război către U.R.S.S. în valoare de
300 milioane dolari[6], pentru distrugerile pe care Armata Română se pretindea
că le-ar fi provocat în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de
Est, evident fiind vorba de valoarea de atunci a dolarului S.U.A. Ruşii au
preluat din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod
direct, dar au spoliat România şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor
sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase
din ţară încât, până la urmă, a rezultat achitarea către U.R.S.S. a unei
despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mare. Dar a fost vorba, totuşi, de o
vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata
acestei despăgubiri de război printr-un act juridic cu statut de drept
internaţional.
Prin
comparaţie azi, când cele mai valoroase resurse ale României, aurul, alte
minerale, gazele etc., sunt luate pe mai nimic de către companii occidentale,
când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de
sovromuri, sunt cu capital integral străin, iar statul român nu are aici nimic,
când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România, tot cu
companii private occidentale, în vederea construirii de autostrăzi, sau pentru
achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite etc. - azi nu
suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu
la cheremul S.U.A. & U.E., care chipurile ne asigură „securitate” prin
integrarea în N.A.T.O., dar ne pretind în schimb resurse şi bani, ceva ce în
lumea interlopă se numeşte taxă de protecţie.
Cu alte
cuvinte, prin anii ’50 am plătit ruşilor despăgubiri pentru un război care a
avut loc şi pe care ei l-au câştigat, în schimb azi plătim către noile imperii
taxe de protecţie, în eventualitatea unui război care nu a avut încă loc, iar
dacă va avea cândva loc, nu se ştie cine o să-l câştige, tandemul S.U.A. &
U.E. sau potenţialii lor adversari. Adică trebuie să dăm pe degeaba către firme
din S.U.A. & U.E. aurul, gazele şi o mare parte a banilor adunaţi la buget.
Azi nu există la bază un act juridic care să ne constrângă la aşa-ceva, ci
există doar şantajul şi ameninţările discrete, venite pe căi oculte din partea
S.U.A. & U.E., precum şi lipsa de coloană vertebrală, servilismul,
venalitatea şi corupţia clicii politice româneşti.
Putem să
luăm o singură „taxă de protecţie” de acest gen. De exemplu, contractul extrem
păgubos cu firma americană Bechtel, care chipurile ar fi urmat să construiască
autostrăzi în România, a fost încheiat de către guvernul Năstase în decembrie
2003 la presiunea unor înalţi oficiali ai S.U.A., care i-au spus franc
premierului Năstase că numai cu această condiţie vor susţine intrarea României
în N.A.T.O.[7]. Astfel, acest contract, al cărui original se zice că s-ar fi
„pierdut”, a fost gândit din capul locului, în mod intenţionat şi deliberat, ca
să fie un contract în dezavantajul statului român. Evident, scopul nu era ca
România să aibă autostrăzi, ci scopul era ca băieţii deştepţi de la Bechtel să
câştige nişte bani nemunciţi pe spinarea României, înghiţind 1,6 miliarde euro
pentru 52 de kilometri de autostradă.
Spre
deosebire de contractele de acest fel, în cazul sovromurilor, participaţia
statului român fiind de 50%, şi beneficiile care reveneau părţii române erau,
cel puţin teoretic, tot de 50%. Cu toate că sovieticii recurgeau de regulă la
înşelăciune de pe poziţii de forţă, totuşi cota care revenea părţii române nu
cobora, după toate calculele, sub 40%. Putem compara această cotă cu
redevențele care ni se impun azi? Paradoxal şi ca o ironie a istoriei,
afacerile cu sovieticii de pe vremea lui Stalin erau mai cinstite şi mai
avantajoase pentru România, decât cele încheiate cu colonizatorii „democraţi”
de azi. Sovromurile au creat mai multe zeci de mii de locuri de muncă. Apoi,
după urma sovromurilor, patrimoniul acestora a rămas în proprietatea statului
român: lucrări de infrastructură, căi ferate, drumuri, rafinării, conducte
petroliere subterane, utilaje, mijloace de transport, cartiere de locuinţe
muncitoreşti. Ce va rămâne însă de pe urma marilor companii multinaționale,
care exploatează azi sau urmează să exploateze resursele naturale ale României,
în afara unor mici turme formate din indivizi cu creiere spălate?
-------------------------------------
[1] Onisifor Ghibu, Chemare la
Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.
[2] N. N. Constantinescu, Istoria
economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
[3] Florian Banu, Asalt asupra
economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 124.
[4] Idem, p. 154.
[5] George Nanu, In spatele cortinei
de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011,
p. 344.
[6] Ion Calafeteanu, Spolierea
României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro - 1 martie 2014.
[7] www.civitaspolitic.org/autostrada-bechtel - 1 martie 2014.
https://www.art-emis.ro/istorie/istoria-sovrom-urilor-si-jefuirea-romaniei-in-zilele-noastre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu