GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS (partea a II-a)

ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS-între primele Universităţi ale lumii creştine

                                                    (partea  a II-a)

                                                             GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

                                             

      „Iar cântecele smulse din robie

      vor ctitori, cu anii care vin,

      în cărţile pe care le vom scrie

      o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

              (ANDREI CIURUNGA)

   

 

   Am amintit în prima parte a articolului ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS..., despre celebra şi înfloritoarea Cetate a spiritualităţii geto-dacice a PONTULUI EUXIN, CALLATIS, Regina cetăţilor Schytice, care prin marile personalităţi religioase şi mirene pe care le-a creat şi care la rându-le au onorat-o deopotrivă, a influenţat cetăţile care au devenit la fel de ilustre:TOMISUL şi HISTRIA, astfel spus toate comunităţile de la DUNĂRE, MAREA NEAGRĂ, NISTRU şi CARPAŢI.

    Cetăţile Pontice, au fundamentat şi cristalizat componenta specificului etnic thraco-dacoromân, care a permis dezvoltarea şi promovarea unei concepţii noi, axată şi caracterizată eminamente pe o profunzime de înaltă ţinută filosofică, paralel cu mistica rigorii teologice de esenţă, provocând astfel deschiderea universală prin promovarea spiritualităţii la realitatea imanentă istorico-literară, dar care se comunică eternităţii Adevărului. Diversitatea naţională devenind aşadar, evidenţa universală.

   După marele poet, ierarh şi sfânt Niceta de Remesiana alt reprezentat ilustru al Şcolii Literare de la Tomis, a fost Sfântul Ioan Casian, care a avut privilegiul să fie hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, căruia i-a păstrat o venerabilă recunoştiinţă în lucrarea sa: De incarnatione Domini. Contra Nestorium, în care aşterne pagini de o profundă elocinţă, reflectate în cuvinte angelice, strălucitoare: „Am fost primit în slujirea sfântă şi oferit lui Dumnezeu de către Episcopul Ioan de prea fericită amintire; deşi sunt absent de acolo cu trupul, sunt totuşi prezent cu sufletul; şi cu toate că nu sunt în mijlocul lui, totuşi mă simt legat duhovniceşte de acel prea iubit mie şi prea venerat popor al lui Dumnezeu de acolo... Eu sunt discipolul şi opera lui Ioan! - Cuius discipuli atquae institutia sumus!”  

   În opera sa de referinţă Conlationes XXIV, sfântul Ioan Casian, aflat în Pustia Egiptului, brodează mirificul său ţinut dintre Dunăre şi Mare cu un vibrant elogiu de un mare rafinament liric: „lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingea cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii..., că mai mult lor le datoram înaintarea noastră duhovnicească... În afară de aceasta, ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locurilor, în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să îl încânte pe un monah, dar chiar să îi dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă.” (Conlationes XXIV,I )

   La cererea ierarhului Castor de Apta Iulia - Galia Narboneză, Sfântul Ioan Casian a scris capodopera sa: De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis,<<una dintre cele mai importante scrieri ascetice din istoria monahismului creştin şi a culturii universale.>> (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 100)

   Capodopera sfântului dobrogean l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia (480-550), să o pună temelie monahismului apusean, prin care şi-a fundamentat Regula Monachorum, pentru marele său Ordin monahal care l-a întemeiat. (J. Chapman, St. Benedict and the Sixth Century-1929)

   Guillaume Grimoard, viitorul episcop al Romei sub numele de Urban al V-lea, a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Saint Victor de la Marseille, ctitorită de marele scriitor, ieromonahul Ioan Casian, căruia i-a păstrat o vie şi sacră admiraţie.

   Alte mari personalităţi care s-au inspirat din vasta Operă a Sfântului Ioan Casian au fost: Ioan al Tomisului (sec. V), ierarh şi marcantă personalitatea a Şcolii Literare de la Tomis, Ghenadie al Marsiliei (+ 496), Arhiepiscopul Cesarius de Arles, scriitor-teolog (470-542), Sf. Grigorie cel Mare – Dioalogul (535-604), episcop al Romei (590-604), scolasticul Alquin (735-804), Fotie-patriarhul Constantinopolului (854-867 şi 877-886), Toma d’Aquino (1225-1274), Dante Alighieri (1265-1321), Tereza d’Avila (1515-1582), Ignatius de Loyola (1491-1556), Francisc d’Sales (1567-1622) ş.m.a.

   Celebra Şcoală Literară de la Tomis a rămas un izvor nesecat devenind un fluviu de creaţie pentru mulţi dintre Corifeii Culturii Ortodoxe, respectiv ai Filosofiei creştine: Petru Dimitrie Cercel, Voievodul Valah, poet, erudit al Cultului care a fermecat Europa şi în mod expres pe papa Sixtus al V-lea: „Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei.” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel, papei Sixtus al V-lea).

   Patru mari Principi ai lumii au covârşit omenirea cu spiritualitatea lor enciclopedică:

Pico della Mirandola (1463-1494), Petru Dimitrie Cercel (n. 1541, după alţii în 1545, ucis de turci în 8/ 18 Martie1590), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Mihail Eminescu (1850-1889), căruia printr-o măsură a Măsurii, lui Titu Maiorescu, i-a scăpat expresia pe care a regretat-o toată viaţa, întronizându-l astfel întru eternitatea gândirii dacice: „rege al cugetării omeneşti”.

 Principelui – Domnitor Valah Petru Dimitrie Cercel, i-au urmat alţi discipoli magnifici ai ilustrei Şcoli tomitene: stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Milescu, Dimitrie Cantemir, ierarhii Nicolaus Olahus, Johann Sommer de la Pirna (+ 1574, poet al Curţii domneşti-Suceava, profesor al Academiei de la Cotnari), Andrei Şaguna, Dionisie Romano, Gherasim Timuş, Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Ghenadie Enăceanu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, N. Iorga, Mihail Eminescu, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nil Dorobanţu, Sextil Puşcariu, Artur Silvestri, Pandele Olteanu, Mihail Diaconescu, Gheorghe I. Drăgulin, Ioan G. Coman, Ioan Alexandru ş. m. a. 

   Episcopul Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful (392-403) s-a adăugat cu cinste Corifeilor de Aur ai Şcolii Literare de la Tomis, atât prin erudiţia sa, cât şi prin curajul şi demnitatea de a-l apăra pe Patriarhul Constantinopolului Ioan Gură de Aur, cel mai ales ierarh al Bisericii Universale, în Sinodul de la Stejar (403), acuzat de admiraţie pentru marele savant teolog Origen (185-254), „mai ales, că ştim că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” (Mihail Diaconescu, ..., p. 99)

   Împăratul thrac, născut la Tauresium la sud de Naissus-Niş, Justinian cel Mare (527-565), a fondat Arhiepiscopia Justiniana Prima, „patriae nostrae pro tempore”, prin Novela XI din 14 Aprilie 535, Eparhie cu 14 scaune episcopale, păstorită de un mitropolit geto-dac, cuprinzând provinciile: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda, Panonia Inferior. Provinciile din Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau dependente de Patriarhia de Constantinopol.

   Din localitatea Zaldapa-Callatis (Mangalia de azi), s-au ridicat doi iluştii geto-daci Patriciolus şi fiul său Vitalianus, cei mai mari militari aflaţi la cumpăna veacurilor al V-lea şi al VI-lea, alături de Flavius Aetius care a fost „una dintre cele mai înalte întruchipări ale geniului militar al dacoromânilor din ţinuturile getice.” (ibid., p. 112)

    În Dacia Pontică – Scythia Minor – Dobrogea de astăzi s-a născut Dionysius Exiguus Areopagitul, unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Vetrei noastre străbune, a cărui vocaţie-misiune şi-a asumat-o până la capătul vieţii sale pământeşti: „Tradiţia teologilor este dublă: una negrăită şi mistică, alta descoperită şi mai uşor cunoscută: una simbolică şi iniţiatică, alta filosofică şi demonstrativă. Şi ea împleteşte negrăitul cu grăitul. Unul convinge şi leagă adevărul cu cele grăite, altul lucrează şi ridică sufletul în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.” (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003)

   În egală măsură scriitor ilustru şi mare teolog, a lăsat întregii omeniri Calculul Erei Creştine, Ierarhia Cerească, Ierarhia Bisericească, Despre Numele divine, Teologia mistică. Personalitate proeminentă a Şcolii Literare de la Tomis, discipol al magistrului episcop Petru al Tomisului, descendent din celebra grupare a monahilor sciţi, în fruntea cărora se aflau scriitorul teolog Ioan Maxenţiu şi cel mai mare teolog al epocii sale, Leontius Byzantinus, rudă de sânge cu Vitalianus de la Zaldapa.

   Sfântul nostru dobrogean Dionisie Smeritul - Areopagitul s-a impus posterităţii şi lumii universale, prin viaţa sa sfântă, credinţa, iubirea şi opera sa colosală, ca mare scriitor, teolog şi savant, personalitate enciclopedică, „autor de lucrări în latină şi greacă, jurist, estetician, traducător, calendorolog, dascăl de dialectică... Este unul dintre scriitorii de valoare universală pe care cultura noastră i-a impus în epoca dacoromână.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 141-142)

   Monahii sciţi care, au impus la Sinodul de la Calcedon expresia ortodoxă trinitară <<Unus de Trinitate carne passus est>> - „Unul din Treime a suferit cu trupul”, au primit binecuvântarea şi lauda Sfântului Dionisie Areopagitul în dedicaţia adresată confraţilor săi: „Fraţilor preaiubiţi Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinus din Prefaţa la Epistolele către Succesus: Credinţa lor, strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate... Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi. Sfinţiile Voastre, însufleţiţi pentru integritatea credinţei, sprijiniţi din toate puterile râvna acestora... Sigur de tăria Bisericii universale şi socotind puţin importantă îndrăzneala sau furia perfidiei nestoriene, care asediază mereu adevărul ortodox, nu numai prin încercările pe faţă, ci şi prin curse ascunse, mă ostenesc prin puterea pe care mi-o dă harul dumnezeiesc să opun armelor de fier ale acestei erezii un bastion mântuitor.” (Praefatio ad Ioannem et Leontium, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, p. 310)

   Faptul că controversatul episcop de Roma, Hormisdas n-a înţeles misiunea monahilor sciţi, l-a îndemnat pe rafinatul scriitor-teolog Ioan Maxenţius să-i scrie: Responsio adversus Hormisdae Epistulam XXVIII , apărând învăţătura călugărilor.

   Alt mare protector al monahilor sciţi a fost conaţionalul lor Vitalianus de la Zaldapa, care a condus între 513-518, cea mai mare revoltă a dacoromânilor de la Dunărea de Jos, net superioară celei a dacului Spartacus (73-71 î.d. Hr.), mişcare care a dat Ortodoxiei un nou curs în istoria Imperiului Bizantin. Deşi Eroul ei a fost ucis mişeleşte precum eteriştii greci pe Tudor Vladimirescu, Răscoala geto-dacilor rămâne „unul dintre cele mai importante evenimente sociale şi militare din istoria poporului român. Ea poate fi comparată ca importanţă cu revolta lui Horea (1784) şi revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821).” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 133)

   Mitropolitul Valentinianus de Tomis s-a impus epocii sale ca un erudit teolog ortodox, căruia episcopul Romei Vigilius în epistola sa către getul dobrogean i se adresa cu: „dilectissimo fratri Valentiniano episcopo de Tomis provinciae Scythiae.”

   Pe vremea aceea nu se pomenea de Primatul papal şi de Vicariatul lui Hristos.

   Veacul al VII-lea străluceşte şi prin persoana şi opera sfântului nostru thrac Maxim de Hrisopolis - Mărturisitorul (580-662), care prin „lucrarea teandrică” a Mântuitorului Hristos a purces la îndumnezeirea Omului, teza ortodoxă care l-a entuziasmat pe Mihail Eminescu în erudiţia elaborării întrergii sale Opere. Capodopera lui Maxim Mărturisitorul întregită Ambigua cu subtitlul Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul (Sfântul Grigorie de Nazianz).

   Tot în această ilustră perioadă, aureolată de Şcoala Literară de la Tomis, aprinde Zorii veacului al VIII-lea, un alt mare thrac Sfântul Ioan Damaschin (650-749), cu magnifica sa Dogmatica, covârşitoare personalitate a teologiei dogmatice, genial poet, apologet al Sfintelor Icoane, logician al metafizicii lui Aristotel, asupra căruia şi-a lăsat amprenta spirituală operele sfinţilor Theotim I Filosoful, episcop al Tomisului, Leontius Byzantinos şi Dionisie Areopagitul, scriitori şi mari personalităţi sacre, thraco-dacice care l-au înrâurit mai cu seamă pe Părintele Scolasticii, teologul şi filosoful italian Toma d’Aquino.

   Cel care s-a bucurat profund de capodopera sfântului Dionisie Areopagitul, Ierarhia Cerească, Ierahia Bisericească, Teologia mistică, alături de marii poeţi ai lumii, Petrarca, Michelangelo, Eminescu a fost şi Dante Alighieri, conviins fiind că „structura lumii întregi şi a cerurilor, spre care el însuşi urcă în chip de personaj literar în Divina Commedia, este frumoasă, realizată cu bună întocmire a părţilor, ca echilibru în amănunte şi în ansamblu, dar, mai ales, ca armonie maiestuoasă, atotcuprinzătoare.”

   În  Aula cerului solar paradisiac al celor 12 Înţelepţi, Dante îl aşează al doilea pe sf. Dionisie Areopagitul, după regele Solomon, înaintea lui Albertus Magnus, Toma d’Aquino, Gratianus, Petrus Lombardus, Orosius, Boethius, Isidor de Sevilla, Beda Venerabilis, Richard de Saint Victor şi Siger de Brabant. (Paradisul XXVIII, 130-135)

   După închiderea Universităţii din Atena în anul 529, d. Hr., de către Împăratul Justinian cel Mare, Şcolile celebre ale Ortodoxiei au rămas: Universitatea din Constantinopol,  apoi Şcoala Literară de la Tomis, care s-a impus universal, rivalizând cu Şcoala din Capadocia care i-a format pe unii dintre cei mai marii sfinţi ai Bisericii lui Hristos: Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa şi Vasile cel Mare dar şi cu Şcoala Filosofică din Alexandria fondată de gânditorul Panten, care i-a creat pe filologul şi filosoful Filon, Clement, Origen, Dionisie, pe erudita gânditoare Hypatia (375-415) „mândria şcolii filosofice neoplatonice din Alexandria”, ucisă de nişte fanatici pretinşi adepţi ai votului sărăciei, ori pe preafrumoasa şi preaînţeleapta principesă imperială Sfânta Ecaterina. 

   Limba sacră, Ioan de Bugiuleşti-Vâlcea-Strămoşul omenirii, Atlanţii, Brâul energetic, Kogaionul, primele Coduri de Legi, apariţia scrisului, Cei Şapte Înţelepţi ai lumii, Gânditorul de la Hamangia, Piramida răsturnată de la Polovragi, Calendarul dacic, Cetatea subterană, Aurul, Sihaştrii şi Pustnicele seculare, multitudinea de Peşteri,Bisericele rupestre, puzderia de Schituri, Sibilele, Profeţii, Fecioara Maria Vlaherna-Carpatina, Mântuitorul Hristos, Savanţii, Geniile, toate acestea şi multe altele demonstrează că suntem NAŢIUNEA-MUMĂ-PRIMORDIALĂ.

   (va urma)

CALLATIS – 20 Iulie 2019 + Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu

Bibliografie selectivă (2)

   Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.I, Bucureşti-1908;

   Vasile Pârva, Getica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1926; Dacica. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene. (postm), 1937;

   Henri Bremond, Histoire litteraire du sentiment religieux en France, (11 vol. 1916-1936), Paris-1927;

   F. Cayre, Precis de patrologie, vol.I, Paris-1930;

   Karl Barth, Die chiristliche Dogmatik, Koln-1932;

   Radu I. Vulpe, La succesion des rois Odryses, 1934; Histoire ancienne de la Dobroudgea-1938;

   Vasile Gh. Sibiescu, Călugării sciţi, în Revista Teologică, 1936;

   Nichifor Crainic, Sistemul dionisian, curs de teologie mistică, 1937;

   Ioan G. Coman, Zamolxis. Un grande probleme gete. Vol.I, Paris-1939;

   Sextil Puşcariu, Limba română. Vol. I. Privire generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1940;

   Ioan Pulpea Rămureanu, Teză de Doctorat, Lupta înpăratului Iulian împotriva creştinismului. Bucureşti-1942; Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondenţa lui cu Papa Vigilius în chestiunea <<Celor trei capitole>>, în B.O.R., an LXV, nr. 1-3;

   Jacques Zeiller, Un ancien eveque d’Ilyricum peutetre auter du Te Deum?, în Comptes-rendus de l’Academie des Inscriptionis et Belles-Lettres, Paris-1942;

   Henri Irenee Marrou, Jean Cassien a Marseille, în Revue du Moyen Age latin, vol. I, Paris-1945;

   Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Sibiu-1946;

   Nicolae Corneanu, Unirea ipostatică explicată de Leontius de Bizanţ, 1951;

   Dom E. Pichery, Jean Cassien, Conferences (I-VIII), în Sources chretiennes, 42, Edition du Cerf, Paris-1955;

   Ion I. Russu, Limba traco-dacilor. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1956;

   Jean/ John Meyendorff, Notes sur l’influence dyonisiene en Orient, în Studia patristica, vol. II, Berlin-1957;

   Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1957;

   Ştefan Alexe, Teză de Doctorat, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică în secolele IV-V, în Studii teologice, Serie nouă, an.XXI, nr. 7-8, 1969;

   Al. I. Tăutu, Dionisie Românul, o podoabă a Bisericii noastre strămoşeşti, Milano-1978;

   Dr. Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în literatura rămână până în sec. XVII, în Mitropolia Olteniei, Craiova-1983;

   Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Bucureşti-1983;

   Dr. Antonie Plămădeală, Sfântul Gherman din Dacia Pontică, un străromân ignorat, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, An. XXXIV, nr. 5, Mai, 1989;

   Gh. I. Şerban, Un scriitor străromân din zona Dunării de Jos (Martinus de Bracara), în revista Dunărea, Brăila, An. I, nr.3, 1990;

   Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Identitatea lui Dionisie Pseudo Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul), Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova-1991;

   T. Orlandi, Storia della Chiesa di Alessandria, Milano-1968;

   P. Brezzi, La gnosi cristiana di Alesandria e la antiche scuole cristiane, Roma-1950;

   W.A. Meyer, Hypatia von Alexandria. Ein Beitrag zur Geschichte des Neuplatonismus-1885;

   Al. Lascarov-Moldovanu, Vieţile Sfinţilor, vol. VI, Ed. Artemis, Bucureşti.