George Anca - CINE CE CITEȘTE

CINE CE CITEȘTE

George Anca – Surender Bhutani – Daniel Turcea – Marin Beșcucă – Nae Ionescu – Viorel Roman – Cicero – Adrian Bucurescu – Șerban Foarță – Gabriela Tănase – Florin Costinescu – Vișan Dragoș – Costel Drejoi – Consuelo Jimenez – Nicolae Turtureanu – Adelina Fleva – Dumitru Velea – Moș Nelutzu G

George Anca

cine citind

cine citind nu înţelege textul nici cât autorul mii de scuze

o antisemnificare e binevenită întru dragostea trecerii

liniştite a panicii din toate părţile vom mai avea viaţă

nedorită şi-n contexte ale aceluiaşi deznădăjduit uman

părinţii-n risipire copiii laolaltă un iog tradus în sârbă

sunteţi rusoaică sunt româncă get beget iubind în Cernăuţi

cum te-o fi dus sterilizarea bărbaţilor cu gândul la Hitler

am stat de vorbă despre dhvani pompieri biroul senatului

nota mergea mai departe pircoteam cum poţi să spui aşa ceva despre tata

s-a dus să bea ceva cu tataia e aici domnul domnul doarme

atunci se poate înregistra ei cum poţi spune şi asta am uitat

unde rămăsesem mă gândeam la feminitate şi maioneză

dreptatea oboselii fastul pe uitarea şantajului şi diferenţei

pe unde-oi scoate vreodată cămaşa când altfel de vânt

în temperamentul plopilor nu se va mai auzi

avem idee de mai rău şi luând-o înapoi povestiri biologice

mi-ai închis uşa parcă spunând la revedere îţi începi sărbătoare

ne vei povesti ordinea copiilor dezordinea distracţiilor

comunică şi câţiva părinţi în pofida excesivităţii

embargo pe băutură ne-om lăsa întâmplării

niciun amuzament niciodată fără nevoie de explicaţii

măcar mă prefăceam în cutare cum

nu ne vom mai uita după întâmplare ori din Bosfor

întorcându-te bătrâneşte te-ai aduce în copilărie crinului

sar vocile deja pe observat şi mai ales cu sentiment

vârstă şi fete băieţi toleraţi uşa închisă încotrova

jocul de cameră dublează în spirit aleea nicio căinare

la o adică nu e casă de bani nici cheia pierdută cu tăiere

e singuratic fraţii la fel aşa şi fata dumneatale

de zici a nu fi bine să când ea a nu te fi vizitând

îi place acasă vrea s-o şi schimbe altele-s snoabe

m-am dus şi la stupi ce face bine alte discuţii

dacă las din viaţa mea gesturile neînsemnate în rând

mărturisirea o dărâm neantului fără of or sistemă

mă bate gândul morţilor ce s-ar întoarce în mine

a nu-mi mai afla intimităţi dublu părăsite

când pornesc în vreo amintire sunt de-al lor

şi pot să-i întreb de nu-i supără o persoană

dintre ei care-aş fi eu de se vrea cineva umbra de-oi fi

în cuvinte nedescriptive obişnuiam dizarmonii obiective

ceea ce impresionează prost e o etichetă post-mortem

mai ales atunci strigoii şi încă se plimbă după un orar

ce Vetala alatăieri şi încă n-au încăput în muzeu

din raţiuni de timp eclipsată composiţia  omonimă

altfel zis inspiraţia în loc sunete crezi tibetane

onorat fiind la gând mitomanie denivelată

opţiunea tăcerii alte câteva scurse a raport

singura haină nedezbrăcată mi-amintesc năduşeala

nu numai liber de teme nici teme libere niciun canon

nu-mi visez se petrecea un proces de intenţie mutat

între generaţii personalizate cu ajutorul inconştientului

acum treisprezece ani nu căutasem şoricelul

notam conversaţia şi tot fără haz se uita

nestându-mi în caracter niciun fel de comerţ

de unde şi incompatibilitatea cu toată curgerea

soru-mea cum aş ruga-o să citească şi printre ce

copiii vor să se distreze părinţii dau în primire de-o parte

nici nu se amestecă nici nu-şi aduc aminte întocmai

cum nu mai ştiu ei jocuri de societate jucate de ceilalţi

întreabă cocoanele de tine vii mai târziu şi răspuns

între acestea îmi vine în minte copilul lui Tagore mai

masonic încât îl scrisese în limbă străină a

scenariu propagandistic doctrină contra doctrină

zilele trecute am auzit caseta cu Sisir eliberându-i-se

nu te mai cuprinde un sentiment pe nume starea vânată

nesiguranţa formală ai schimbat-o pe renunţarea în chinuri

curgerea societăţilor abia surâs întârziind sinucideri

sună de pe vremuri şi asta mulţime de ani umflă venele

măcelarii vorbesc latineşte se zgârie femei pe un pumn de păstăi

numai cei cu iluzii n-ar urî de zece ani Bucureştii

anecdotele ce ni se întâmplă suntem noi  în permisiune v-a

plăcut frunză verde şi-un dudău cine şade la bulău explicaţii

recursul la călătoria externă la arest la vedere la autocitare

repovestirea momentelor şi curajoase şi paradoxale

băutul ceva pe căldură şi seara ness-ul rece şi ce

fel de public atunci ca la Lausanne cum ştiusei

avem expusă deosebirea dinspre Moldova zadarnică vorba

nordul extins transilvan notaţie admirativă de-a nu ne înţelege

cine pierdut cine pierzându-se prin empatie nevolnică

destinul altceva decât soarta şi apoi citase doar soarta

la doină era palid îi era palidă şi barba invitatorului

a invitatului albise strategic cu alibiul legitimaţiei

cum demult o pornise încoace de nu te mai poţi cunoaşte

de ultimul rând mă deosebesc uitându-mă la primul

pe vremuri muzicale dicteuri speriindu-mă apoi bucurie

o dată de două ori în familie drum de întoarcere

mâine-poimâine împinsă duioşie pe urme şi-aici

îşi va călca stilizându-se întru felul de a fi fost

simple mâncătoriile biserici cariere scleroze benigne

tensiunea lăsată ultimei şanse de-acum senecte dicteuri

modeleze-se-n albii nepregătitoare ceatul poetic

metaforiza ori livresc şi încă mi-l aduc pomenire

nu e de vină duminica mari mutilaţi douăzeci şi patru şi şapte

sau invers nicio zi nicio oră cu adevărat luate în seamă

brodeam tonuri reţineam bănuieli de inspiraţie naltă

doamne fereşte să mă mai caut  pe dinţi dăruindu-mă

rândul încheiat năşiei pat ridicat de ultima vertebră

nu pot să scriu recurge la memoria pentru oricine

cele mai bune milarepisme a se da vieţii româneşti

ce-are Ionuţ se căinase Nana s-a întins pe o scândură

ce-a pleznit cu poezia frumoasă în gluma pacientă

bârfisem pe Lucian Tudor Domniţa şi restul

din partea noastră Vera Aurora Gabriela epoci

învrednicindu-se de sine în umbra Veturiei

vizită după fenilbutazon străinez sfătuitoarea

lipsă cu întârziere venise taxi-ul aţi plecat

de mai discutam consolări de împotrivire istoriei

cu toatele compensate până la nesperanţa sintezei

copii prea cuminţi şi mai şi la filmul american

celor de-afară bonsoir mes amis cu traducere şi efect

deodată nu mai sunt puţini invitaţi şi unii vor întinde-o

cât mi-am dorit să-l aud măcar certându-se hai mă dă-te la o parte

impresii de gazdă reduse oaspete ce deschidere

specific părintesc dublură puştimii claste

alura adultă şi a învăţării de românească până mai au

încă la concurenţă amicală generaţiile în casa re

traşi bătrâni speranţa tot de growing la televizor

văzusem stress pe nu au ce mânca obârşia întâi

călătorii cară căutarea a ceea ce fusese al lor

la una mişcătoare i-a sărit vertebra şi tot aia i-o-ndreaptă

se spun nimicuri spre binele nimicului suveran

mulţumescumimu-ţi doamne fără de nimic încoace

în furtuna de aseară la Ploieşti pe stadion morţi

pe drumul găzarului un dandi cu nasturele

cusut afară de rând priveai modelul pe inspirare

femeie masivă la întoarcere iar te uitai

când i-a zvâcnit cotul şi ţi-a buşit umărul

de-ai fost să cazi şi te-ai dus n-ai zis nimica

asta ţi-aş fi povestit-o când a venit taxi-ul nu-i nimic

de regretat într-o povestire în plus sau în minus

barbari ne învrednicim în colecţii de epos înţeles

caldului sangvin osemintelor din malul undelor

o mal de unde cum nu ne întoarcem refrenelor

ce cântece purtară totdeauna cursuri reci şi rele

mai blestemate lacuri întinse în vecinătăţi de ciumă

întinsă punct cu punct perfecţiune shizofrenică

şi-n văguni s-ar şti cum tot ar fi trecut o rată

găsisem la pahar că intimaseţi mai apoi cum

toţi i-au cunoscut pe toţi m-am întors totuşi

nu e a ta împărăţia nu al tău eşti totuşi spune

păcat de vertebră să se transforme-n lamentaţii

de îngropăciune din vechi şi din stele veninde

zău se întâmplă rigorile să se transfigureze căzând

ridicând căderi de o greutate sfărâmătoare şi totuşi

mi-e lene după apă cu ornament de vodcă am luminat răcoarea

aştept vederea ritmul pocirii ca un scris izvor de repede

o vagă stimulare acordeoane bat cu voci folk versare

o fi fost bine altădată ceea ce şi-n timpul nostru trece

la ce ne-am crede vii la ce ne-am crede morţi la ce ne-am crede

să vezi cum am luat-o anapoda şi ai fi fost o glorie

în rece dodie de dodeială singuratică placebo pozitiv

nepregătitei fraze inanalizabile de haos cu un adjectiv

iniţial inaraldizabil araldizare nepetrecută trecută saptă

mi-aparţine nu vorba oarecarea stagnare-n verosimil

unde eram toţi ceilalţi se vădiseră cu strigoii recuperaţi

principiu militar subpământean că mare-i dumnezeu

nimic şi tot din mântuire slavă disvieţizând prin quante

ce vă scandalizează atâta magdalena n-am înţeles aluzia

out of fashion doll de vă supărase ce văd puştii filmul

decepţie rostul distracţiei de sine stătătoarelor temperamente

postumă umblătoare printre alambicate materialităţi

de o substanţă însingurătoare narcişii din benzină

de-am înţeles teroarea şi replica asemeni din practica lui Iisus

îmi dau şi cu părerea şi cu cotul doar se duse ziua

prin coruri disperarea sărbătoresc-adultă vindece-se

efectul de cunoaştere oprită şi recunoaşteri globulare

pe dilatări de corpuri împrumutate lunecării

în lentă rotunjire de ţeastă încăpăţânându-şi mâinea

din cronica de chefuri abia fără începutul salvează-l

răcoarea de-ar sfâşia suavitatea înserării tot calde

fluieră cheflii neînvinşi muzica interbelic piratizată

noi ne dăm drumul din vitalitate şi domestic impuls

supărarea neinvitării personale evită minimă psihoză

în loc de normalitatea teoretizată post-intelectual

ăştia ca sfinţii de mici compensaţia te cutremură

de-ar lua-o razna unul câte unul mai curând altora

cu epic rime şi mitologie un poem înfrăţeam

antroporfismului din afara programului ultim

învăţare de continuitate un telefon actorului nume

de copile cu fraţi de ne interesează o socrire

altfel forţându-ne înţelegerea sindrofiilor nedureros

cu prinderea cuprinderilor de aprinderi sfioase

fără de voie şi program poate altceva literă de literă

cum înghesui colţurile din toate surprizele pământene

mai adiate jocuri neetalându-ne nici pe tăcerea mică

până la urmă un băiat şi sora altuia întârzie în ospeţie

cât se întinde gestul discreţiilor comasate vivat

acelaşi musical box devreme peregrinaseră spre papagal

de spaimă nu mai zicea nici pâs bună ziua noapte blue

cine ce mai joacă întrebările iananalizabile tandru

tu ce faci sfială plină de speranţă şi urare

mişcare de prudenţă un părinte alt părinte birthday

ca şi cum nu s-ar mai simţi fără celebrare

asta se întâmplă din tinereţe în amurg bătrână

amintire consolând pretimpurii părăsiri de lirism

grădini parterele adulmece deasupra zvânturaţi-vă

niciun îndemn şi scrisul la fel nedirecţionat

teama de rugăciuni şi toată influenţa răul

perfecţiunea ignorării-alături violenţa în de ea

o pantomimă nimeni masificată neam de bine

te-ai fi lăudat cu un poem mâine-poimâine stăruisei

în deruta văduvindelor muze alegerii de-au lăsat

crescendo zare restul te priveşte plictisul şi refuzul

un fel de zi tema dizgraţiei până la atentat la chef

ambiguă dilema de deunăzi împărtăşită inconsciu

cele bune nu s-ar gusta fără cele rele te-a ajutat Africa

neoprirea viaţa independenţei în entităţi nemediocre

cu platitudinea la rang pe formalisme denunţate

de-aţi specula ocolul din poetici şi cavernă salvatoare

cum împotmolita-mi alankara sculptată-n coşmar

note de sine-n India şi mai şi în vara hibernării

cobite din Australia-n tropic din tropic în cui

tablourile le erau fixate în câte trei cuie pictori Iaşi

acum la Paris la Weimar cunoscusei pe Fritz

de care n-aveam loc la National School of Drama

am zis Delhi că se reunea şi-n departament Brecht

cazuistica de voiaj e din atmosfera cronicei întoarceri

palmele roşii gesticulează ficatul printre malarie

destulă invitaţie şi anul viitor deget înţepat

pacienţă oferită de necât cu tot dinadinsul în

cunoştinţă de ridicol măcar grafomania

de balans ce nu mi-l contrazic mâine schimb

săptămâna neagră pe o zmuceală ironic departe

biografia se depersonalizează amarnic neiertător

văd bună-voia anilor copii în preumblarea antigloriei

lună cu trecut şi o zi s-a învins regiei de exteriorizare

a scrisului copilăresc socializare insensibilă pierdere

favorabilă creştere netulburată deschidere de uşă

ele merg cu mine le e frică să meargă singure

i-aş le-aş conduce încheierea neînceperii hai Nana

că ele vor să vie caută sacoşa cu vezi Nana

nu e asta vreo ambiţie nu te supăra frate ia vezi

cine citind nu înţelege textul nici cât autorul mii de scuze

o antisemnificare e binevenită întru dragostea trecerii

liniştite a panicii din toate părţile vom mai avea viaţă

nedorită şi-n contexte ale aceluiaşi deznădăjduit uman

ce-şi va permite dragi aniversări mai canonizate

ne-am dus mască ne-am întors faţă din decădere

săritura în lungime după încheierea antiprogramului

n-am mai încăput locul cine şi unde-ar mai încăpea

16.6.'85

Surender Bhutani

To Mr President

My president call us on that day

when you are silent on twitter

let people have some expectations

let the truth may set you free

A heart weary of hate and despise

can't learn how to love the people

if you ask wrong questions all the time

you are guaranteed to get wrong answers

You have possibilities to be angry every day

how you manage digital memory, no one knows

in the face of impending doom or gloom

what choices you have left for the people!

Documented nightmares are a routine now

you are completely inconsiderate to reality

you are obsessed with the power of myth

we deserve agony because we have not accepted you

Daniel  Turcea

ETERN ACUM

ziua

a opta

fără sfârşit

pogorându-se

acum

potirul se-aprinde !

ce nu văd

ce nu trăiesc

ce nu ştiu

e viaţă

ce nu văd

e lumină

lângă ochii mei

lângă buzele mele

şi sub pleoape

acum !

Marin Beșcucă

Națiunea!

fragment dintr-o conferință susținută de profesorul Nae Ionescu în temnița de la Miercurea Ciuc, în anul 1938:

"Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, conştiinţa de sine necunoscută în trecut. O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anumite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci nu se poate cădea la tranzacţie în realizarea lor. Această realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea. Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii, se suprapun. Pentru individ deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut.

Naţiunea, având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia. De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oamenilor – motiv politic. Dumnezeu a făcut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele. Pilda talanţilor, căci astfel realizează pe Dumnezeu, în istorie, în veacul de acum, nu în cel viitor, când va fi o turmă şi un păstor, realizând legea firească pusă de Dumnezeu, ca orice existenţă lăsată de Dumnezeu. Deci o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti".

Viorel Roman

Dramă lirică in trei tablouri inedite

În loc de editorial de IOAN BABA

LUMINA LXXII, Seria nouă, nri 4-6/2019

IRONIA SORŢII

Şi astăzi omul este persifl at

Cu gindul răstignit spre desţărare

Nu trage nici clopotele

Să-şi anunţe neamurile

Irozii continuă să taie sforile

Vetrele rămin pustii scindate

Gindul mai persistă apriat

Cum să urce treptele

Spre podul neted din văzduh

Să-şi adune seminţele

Harinic să le-mprăştie pe alte oagoare

Doar porumbeii albi vor să il ajute

Din piscul lor să incolţească peste mări

Norocul pe un petic pertinent

Sau inmulţit irozii

Copiii au pleacat şi tot mai pleacă

Spre-o altă apoteoză

Iar părinţii cainici sculptează-n aer

Vieţuiesc şi cresc in specimene

Trist numără la zile fără de sfirşit

VISUL BRODAT PE HARTA EUROPEI

(pentru) Prof. dr. Viorel Roman

Obştea a treia de jos

Cu plaga-n spinare

Flămindă Desculţă Setoasă

Tot urcă in sus

Soarta şi-o poartă tatuată

Cu spini pe tabanuri

Dulce ca sarea şi oţetul pe rană

Iute ca mierea din sora soarelui nudă

Tinjind spre frumosul fără obuze

Stropit cu agheasmă piine şi sare

La o agapă fără culpaşi

Sub un crepuscul de vrajă

Fie la stinga spre Brixel

Fie ciudat la dreapta spre Moscova

Sperăm ca in tranziţia suprareală

Imperialii domni să mai dezbine

Binele şi piinea de Rău şi neghină

Precum in rai aşa şi pe pămint

Deşi harta terestră a lumii

Rămine imagine brodată cu singe

Cind durerile-nrămate ţipă din capete de oase

in oglinda spartă a unui capital turbat

TESTAMENT APOCALIPTIC

Tiptil se mişcă plăcile tectonice globale

Aşa cum pe furiş ne cresc unghiile

Iar coafori şi coafeze ca noii Cristobalii

I-au foarfeca lui Noe

Şi-n loc de păr ei decupează terestrele maluri

Harta rămine lipsită de busolă

Şi bucăţile se busculează

in alte cimpuri magnetice

Australia alunecă in stinga

Făcind o punte cu India şi Africa

Lumea a treia in sus spre centrul Europei

Africa o ia la fugă-n stinga spre Havana

Americile plutesc spre Rusia şi China

Patagonia spre Scandinavia

Apele incep să clocotească

Oceanele devin enorme

Cu milioanele de ani imaginari

Paleomagnetismul cu plăci dezorientate

Apare-ntr-o oglindă cu văi şi munţi

in străfunduri de gheţare

Se profi lează ca Proxima Pangaea

Deducem că viaţa este o navigaţie

Printre dragoni cu trăsnete din cercul Cind omul in verigi de milenii

insoţit de soarele ce se ineacă in oceane

Caută o barcă pentru civilizaţie

Un leagăn O luntre solară

Sau e sortit la barca lui Caron magic

Văd lumea cu mina stingă ridicată

in dreapta o cruce cu ansă

Sortită să traverseze prin gherdapuri subterane

Căutind la turnuri de biserici şi pangare

Fără ramura de măslin din Arca lui Noe

Doar un porumbel ce singerează

in Noul Testament al Lumii

Prof. Dr. Viorel ROMAN: Frontiere celeste și terestre

Vizita papei Francisc și Catedrala Mântuirii Neamului, lângă Palatul lui Nicolae și Elena Ceaușescu, vor delimita și armoniza frontierele celeste și terestre ale tuturor romanilor. Cerul firește n-are limite, granițe, dar cine se uita la realitatea pământeană, vede umbrele frontierelor celeste și nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde același neam cu aceiași limbă, croații catolici se războiesc cu frații lor, sârbii ortodocși sau bosnieci musulmani. Conflictul religios dintre israeliți, suniți și siiți în Orientul Apropiat și Mijlociu este fără sfârșit. Marile conflictele sunt religioase, tot așa cum alianțele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiași credință.

România este de jure în mai toate organizațiile occidentale. Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, își doresc, ca și valahi din Serbia, aceiași orientare, spre vest, nu spre est, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decât occidentali asupra lunii, vieții, mântuirii. Singura lor oportunitate de a ieși în lume a fost vizita generoasa a Fericitului papa Ioan Paul II, care a acceptat toate condițiile de la București știind ca are de a face cu latini izolați și traumatizați de un mileniu, de la Marea Schisma, în Grădina Maicii Domnului. Dar oferta de refacerea unității creștine, mâna întinsă a Romei a rămas până acum fără răspuns, cu toate că ea urmează să aibe loc „fără condiții“, papa Francisc, pentru ca pentru Sf. papa Ioan Paul II oricum creștinismul respira cu doi plămâni, ortodox și catolic, oriental și occidental.

Revolutia din 1989, democratia occidentala, economia de piata, societatea civila sunt Forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul! La Revolutie, tigani, romanes, romi i-au inlocuit pe nationalisti olteni. O alternativa ocidentala romaneasca, credibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie a esuat. Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut atat de dramatic, ca si ei se intreba daca mai merita maimutarea, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna teocratia orientala, decat o democratia a la Westminster.

Clasa politica ortodoxa moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Inalta Poarta, Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului greco-pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin si Erdogan, Moscova si Istanbul. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii mimetice, civile. Pe de alta parte modelul SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a materialismului, a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.

In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu pot parasii UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura. De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Francisc. Pentru ca fara un dialog in vederea refacerii unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2019 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si civilizatia occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toti romanii si tarile din Balcani.

Prof. Dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen

  

Bătrânețea după Cicero

Cicero spune că, în general, bătrâneţea e socotită odioasa pentru patru motive.

  Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contra-argumentele lui Cicero sunt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională.

 Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, când omul este, totuşi, sănătos. Dar şi când e bolnav.

 Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrâneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet până la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut.

 Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moştenitorilor lui când au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.

 Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atât de optimişti încât să spunem că bătrâneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plângi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să vă specializați, la un moment dat.

În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care Homer spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decât de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decât de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere”, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.

 Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de cei mai vârstă, de profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare şi atât de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrâneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem, în sfârşit, în situaţia de a deţine virtutea.

 Bătrâneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înnconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân decât entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel câteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.

 În sfârşit, a patra problemă legată de bătrâneţe e că se simte pe aproape moartea.

Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă.

Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios - Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta”.

 Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici când e vorba de gândire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atât mai mult va putea gândi când va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decât de câştigat.

Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrâneţe e un exces. Când moare un bătrân, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Când moare un tânăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vârstele. Ideea că nu se moare decât la bătrâneţe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrâneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decât moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfârşit de ciclu, la un sfârşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămână pe scenă la nesfârşit.

 Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni, mult mai inteligenţi decât noi toţi la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta. 

 Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrâneţe: „A fi bătrân e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă”.

 Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură bine dispuşi.

Adrian Bucurescu

Apa neîncepută. Mărturia voievodului Dimitrie Cantemir

     În capitolul ”Despre religia Moldovenilor”, din ”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir relatează că locuitorii contemporani cu el ”se mai închină și acuma în poezii și cântece, la nunți, îngropăciuni și alte întâmplări știute, la câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai Dacilor”. Apoi, după ce numește și descrie obiceiurile legate de astfel de divinități, învățatul voievod istorisește și două întâmplări senzaționale, înfăptuite prin acte magice:

     Vreau să povestesc aici ceva ce-am văzut eu însumi în patrie. Cămărașul cel mare al răposatului meu tată avea un cal de mare preț, care fusese mușcat pe câmp de un șarpe și i se umflase într-atât trupul, că nimeni nu mai trăgea nădejde să scape. A chemat o vrăjitoare bătrână, care a poruncit stăpânului calului să caute un izvor și să aducă din apa aceea neîncepută, cât o putea mai degrabă. Pentru că el voia să trimită pe o slugă ca să aducă apă, vrăjitoarea cea bătrână i-a zis că nu trebuie să facă în așa chip, că stăpânul trebuie să se ducă el însuși să ia apă, dacă voiește să-i scape calul cu viață. În cele din urmă, tânărul i-a dat ascultare și a adus babei un ulcior mare cu apă. Apa aceasta a descântat-o cu un descântec neînțeles și i-a dat tânărului să bea. El n-a făcut prea bucuros ce i-a poruncit, fiindcă adusese prea multă apă. După ce a băut-o, îndată a văzut cum calul său, care zăcea la pământ, aproape mort, nu departe de el, își venea în fire iarăși, însă el se umfla și îl apucase niște dureri de nesuferit. După ce baba a mai descântat o dată, într-un sfert de ceas s-a însănătoșit și calul, iar tânărul a vărsat apa, fără să-i lase vreo urmă de durere sau de boală. Altă babă a vindecat pe de-a-ntregul în câteva zile un grajd întreg de cai, care se umpluse de râie - cu toate că se afla la o depărtare de trei zile de drum - prin descântece pe care le-a rostit deasupra unui smoc de păr de cal.

     Pentru cei ce se îndoiesc de harul apei neîncepute și de forțele magice cu care erau înzestrate vrăjitoarele noastre de odinioară, trebuie subliniat că întâmplările de mai sus nu sunt povestite de fitecine, ci de marele savant care a fost Dimitrie Cantemir, primul academician român. Deci faptele sunt cât se poate de adevărate.

     Eu însumi, în copilărie, am cunoscut forțele miraculoase ale apei neîncepute și ale descântecelor. Dar vremea minunilor a apus, iar astăzi lumea e complet desacralizată, lacomă de bani, plină de kitsch, de minciunile politicienilor, de false personalități, de hoții, de perversități, de prostie... De parcă ar mai conta ceva pe lumea aceasta în afară de grația Cerului!

      Ape descântate

     În mitofolclorul nostru se pomenește de mai multe ape fermecate, una dintre cele mai importante fiind Apa Vie, cu care Făt Frumos și alți eroi ai basmelor pot învia. Și nu este oare Apa sursa vieții pe Pământ?

     În multe descântece, Apa nu este doar elementul principal pentru a vindeca, dar și pentru a diagnostica boala. Însă nu toate apele sunt tămăduitoare, ci numai cele speciale, printre care: apa de topilă, adică din balta în care se topește cânepa; apa din urmă de vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuințată în descântecele de dor de ochi; apa rămasă de Duminică, folosită în farmece împotriva greierilor; apa din sticla care stă lângă o răscruce; apa în care au stat flori, luate de la biserică de la o înmormântare; apa adunată din nouă vaduri; apa sfințită la Bobotează; apa  luată dintr-o vale cu apă curgătoare, din locul unde se face sfredel sau vârtej; apa de la o fântână sfântă; apa din nouă izvoare; apa în care se omoară un pui de șarpe; apa neîncepută, de la trei izvoare, etc.

     La Meglenoromâni, se descântă de diochi în apa de sub roțile unei mori ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni în drum. Bănățenii folosesc apa specială în vrăjile de dragoste: ”Fata sau feciorul, care voiește să-și facă de dragoste, ia în ziua de Sfântul Gheorghe, dis-de-dimineață, o uiagă; se duce apoi și ia dintr-un loc, unde se îmbină două ape, trei linguri de apă, și le pune în glajă, trei linguri dintr-un loc unde se întoarce apa, și trei linguri dintr-un vas cu apă scos în curte la amiazi, ca uitându-se cel ce vrăjește în el să se vadă și să vadă și Soarele, zicând:

     Cum văd Soarele,

     Așa să fiu văzut(ă),

     Și cum lucește pe cer Soarele,

     Așa să lucesc și eu la N.!

     Apa din glajă o pune într-un blid pe care îl așează în vatra luminii, punând în el trei flori furate din trei grădini, trei jordițe, care, aplecate fiind de la trunchi, au fost legănate de apă, în credința că, precum s-au bătut în apă, așa și N. să se bată după N.N.”.

     Vâlcenii întrebuințează apa întâlnită, luată de unde se întâlnesc trei pâraie. În Bucovina, ”descântătoarea, înainte de-a începe a descânta de Dânsele, se duce la un râu curgător, c-o bucățică de pâne, cu un drobușor de sare și c-o cofiță sau oală nouă în mâna dreaptă. Ajungând la râu, bate într-un loc pe mal, în contra curgerii apei, trei metanii, aruncă din pâne și din sare ceva în undele apei, apoi cu cofița sau oala ie un pic din apa ce-a curs peste pânea și sarea aruncată. Pe când bate ea acele trei metanii, zice următoarele cuvinte:

     Apă curgătoare,

     Eu te sorocesc

     Tot cu pâne și cu sare,

     Să lecuiești pe cutare

     Din cap până-n picioare

     Cu leac

     Cu sănătate și veac!

     De-aice apoi se duce mai la vale pe râu, și apa în trei locuri după olaltă bate de trei ori câte trei metanii, și pe când bate metaniile, repețește cuvintele de mai sus și ie apă cu cofița. După ce a făcut ea aceasta, și după ce și-a împlut cofița cu apă, fără ca s-o fi observat cineva, se întoarce spre casă, dară și acuma fără a vorbi cu alții sau de a căuta îndărăpt, toate operațiunile sale n-ar mai avea nicio putere”.

     Meglenoromânii folosesc și apă mută. La alți Români, apa neîncepută se aduce de la o fântână sau de la un pârâu; în unele sate, apa neîncepută se aduce de la trei fântâni, în trei vase noi, de trei fete mari, fără a se uita îndărăt când au luat-o. În Muntenia, strachina cu apă neîncepută se pune pe o fereastră din partea de unde răsare Luna pe cer și se așteaptă așa până vine Luna în dreptul ferestrei și în direcția strachinei. Când a ajuns de se vede bine Luna în apă și în fundul strachinei, atunci se începe a descânta de purici. În Romanați, apa în care s-a descântat de friguri se varsă pe gard, în partea de Miazănoapte, zicând:

     Cum nu ține parul apă,

     Așa să nu ție frigurile pe cutare,

     Și să rămâie curat,

     Luminat,

     Ca Maica Precista ce l-a lăsat!

     În unele sate din lunca Ialomiței, fata care vrea să facă farmece de dragoste, se duce noaptea, pe Lună, când e cald afară, fără s-o vadă nimeni, la un lac sau la o apă curgătoare, se dezbracă de tot, intră în apă aproape de mal, și descântă astfel:

     Lună, Lună,

     Vârgolună,

     Lună luminoasă,

     A nopții crăiasă,

     Eu descânt în apă curată,

     Tu fă-mă cea mai râvnită fată,

     Fă-mă cea mai frumoasă,

     De N. să fiu aleasă,

     Lui N. să-i fiu mireasă!

     Lună luminoasă,

     A nopții crăiasă,

     Eu descânt în apă curată,

     Tu fă-mă cea mai râvnită fată,

     Fă-mă cea mai frumoasă,

     De N. să fiu aleasă,

     Lui N. să-i fiu mireasă!

                                                                                            

Adrian Scroafa în copac şi porcul zburător

     Deşi porcul şi scroafa sunt unele dintre cele mai inteligente animale, renumele lor în popor nu prea e de invidiat. Scroafă, cu varianta purcea, este un epitet injurios la adresa unei femei nesimţite, curve, fără caracter ş.a.m.d. Tot aşa, porcul este un epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, neruşinat, josnic, ticălos, mişel. Pe de altă parte, într-o ciudată simbioză, porc de câine e un om de nimic, netrebnic, ticălos, nelegiuit. Duce porcii la jir se spune despre cineva care sforăie în somn. A tăcea ca porcul în păpuşoi înseamnă a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important, spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A face albie de porci pe cineva înseamnă a-l mustra, a-l ocărî. Născut în Zodia Porcului se spune despre un om foarte norocos. O plantă de leac se numeşte popular plăcinta-porcului.

     Deşi poate doar la catastrofe naturale, cum ar fi inundaţiile, s-o fi văzut vreo scroafă căţărată într-un  arbore, se spune că s-a suit scroafa în copac despre un parvenit înfumurat, Scroafă i se spune şi contrabasului. Poarca e un joc de copii. Există şi o pasăre cu denumirea scroafă-de-baltă.

     Mai de mirare e zicala beat ca un porc, deşi acest biet animal nu obişnuieşte să frecventeze cârciumile sau să se îmbete acasă. Apoi, evenimente dintre cele mai năstruşnice sau de-a dreptul imposibile se vor petrece când o zbura porcul! Însă atât porcul cât şi scroafa sunt salvaţi şi eternizaţi de astre. Astfel, Hyadele formează o constelaţie deosebită, numită de români Vierii, Porcii sau Scroafa cu Purcei, iar steaua Aldebaran, din constelaţia Taurului, se numeşte popular Steaua Porcului, Luceafărul Porcului sau Luceafărul Porcesc.

Şerban Foarţă

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL ORFANEI

Sunt un nimic şi-am să rămân nimic.

Să fiu fiinţă, regnu-mi e prea mic;

dar, şi crescând, voi fi tot o umilă

faptură… Mame, taţi, fie-vă milă!

Cine m-ar lua în grijă, oare?

M-au secerat ’nainte să fiu pâine.

E prea devreme, astăzi, să-i fiu folositoare

cuiva, şi prea târziu e mâine.

Nu ies din inu-acestei prea vechi rochii:

pare a-i fi eternă pânza;

cred că vedea-mă-vor şi ochii

lui Dumnezeu din ceruri, tot într-însa.

Averea-mi e acest lung păr,

podoabă făr’

de-nsemnătate, – dragă cândva unui iubit.

Acum, de nimeni nu mai e iubit.

[Trad. Ş. F.]

Gabriela Tanase

Noaptea ca un ciclop cu ochiul cat luna

La umbra florilor ma voi odihni

luna ca un ochi de ciclop îmi va rascoli amintirea

ma va cauta la fereastra luminată pana tarziu

si fiindcă va gasi întuneric

va privi spre străduțele copilariei

unde o fetita mângâie bobocii florilor de cires

si pietricelele colorate din albia râului

in care si-a pierdut papucii

asezati barcute pe apa

nici nu i-a plâns

fiindcă si ei i-ar fi placut sa calatoreasca

dar stie ca încă nu e timpul

asa ca recită versuri mici

puilor de prigorii si buburuzelor

pana ce luna ca un ochi de ciclop

răsare tremurând in albia râului

si o conduce protectoare spre casa

ea urca fericita scările si ii face din prag un semn mic

apoi deschide fereastra

si cat timp pielea intunecata a ciclopului

se incarca de stele

ea ii lipeste versuri

bandaje pe suflet. 

Florin Costinescu

Duhul lui Pan

O colină creşte-descreşte

în bătaia soarelui- solz de peşte,

uriaş, sclipitor, uite-o cum nu e

ascunzându-se după o gutuie,

după o prună,

după un măr ionatan,

ca o piază bună

colina e duhul lui Pan,

cântător din arome divine,

ca din fermecate flaute

tot bănuindu-te a plecat

să te caute,

e acolo şi aici

pe unde te poartă

tălpile mici

prin grădinile viscolite

de floare,

duhul lui Pan

este o boare

mereu crescătoare

şi descrescătoare,

mereu te pierde,

mereu te găseşte,

tinereţea noastră – colină

ce creşte- descreşte...

Vişan Dragoş‎

to

La ce bun "roșul"

în poziție de drepți,

când i se scurge soldatului

săgetat de parți sciți ori sarmați?

.

La ce bun Corinna

aceste nimicuri pe fugă

să-ți zgândăr tot mai mult

orgoliul ce ți se-ndeasă

burtica jos transpirată

până să-ți vin în alcov?

Pe soț nu-l poți potoli

mă înjugi între picioare vrând orgasme

gândește-te și la unul mare al meu

cadourile versuri nu-ți mai ajung

și de ce iei păr de la sclave

de la femeile goților

să-ți faci peruci

pentru amanți?

.

La ce oare

nebun să mor pentru țară

când Augustus e demon

Livia o scorpie șantajistă iar Iulia

fiica Scriboniei

o mare destrăbălată?

.

La ce să mai fug

de la Pontul Euxin

cand aici se vor duce

ofrande secrete zeilor

în cântece

sugubețe?

Costel Drejoi

Consuelo JIMÉNEZ

FĂRĂ CHEAG ŞI FĂRĂ MAȚE

Ajung la timp pentru-a încetini şi-a exploda

printre bătăi de inimă cu respirație opacă.

Mă sufocă modalitatea de a fi adevărat.

Ah, minciuna!

Ah, adevărul!

Sună a cântec, a fetiță,

a pin şi pon *,

a minut la ceas.

A versuri fără curaj.

A cheag.

A carne fără os.

A temniță fără zăbrele.

A libertate.

A bârfă.

A rău.

A plin.

A sărac.

A bombăneală.

A gumă de mestecat.

A noptieră fără noapte.

A firimituri.

A caiet.

A carte nouă.

A prospețime.

A litera A.

A superficial.

Ah, poezia!

Ah, poeții!

Ah, iluştrii!

Ah, stângacele linii

ale diferenței,

ce-ncolțesc pe templul a ceea ce e valoros. Totul pare să sune a fetiță,

a răzvrătire,

a nepereche.

A nu...

A pin şi pon.

A forme fără forme.

A modalități.

Nu e cântec, nu e.

* nume de păpuşi (n. tr.)

Traducción al rumano:

Costel Drejoi (George Nina Elian)

SIN CUAJO, NI TRIPAS

Llego con el tiempo justo de frenar y estallar

entre latidos de opaco respiro.

Me ahoga la manera de ser verdad.

¡Ah! la mentira.

¡Ah! la verdad.

Suena a canción,

a niña,

a pin y pon,

a minuto en el reloj.

A versos sin tripas.

A cuajo.

A carne sin hueso

A cárcel sin rejas.

A libertad.

A regañina.

A mala.

A lleno.

A pobre.

A mascullar.

A chicle.

A mesita sin noche.

A migas.

A cuaderno.

A libro nuevo.

A frescor.

A letra A.

A superficial.

¡Ah! la poesía.

¡Ah! los poetas.

¡Ah! los ilustres.

¡Ah! los torpes trazos

de la diferencia,

que brotan sobre el templo de lo valioso.

Todo parece sonar a niña,

a rebeldía,

a dispar.

A no...

A pin y pon.

A formas sin formas.

A maneras.

No es canción, no lo es.

Nicolae Turtureanu

Numărătoare inversă

Un oraș roșu

sub briza albastră,

un oraș ancorat de pescăruși –

parașute tremurătoare –

Pe cînd elicopterul survola sate

clădite în cuiburi de vultur

sufletul meu încerca să plutească

pe marea liniște

eram pe pămînt și aș fi vrut să fiu

în cer

eram nefericit și aș fi vrut să fiu

și mai nefericit

singur eram pe malul Ohridului

și aș fi vrut să fiu și mai singur

numai ochii tăi îmi semnalizau

de departe

cetăți în declin,

minaretele stînd gata de lansare...

cine mai știe

cînd a început

numărătoarea inversă?

Adelina Fleva

şarpele din floare

şi nu mai am destui arginţi şi ploi

să-mi scot credinţa de la amanet

mi-am întors buzunarele pe dos

dar n-am găsit decât vreo trei patru pistrui şi nişte vechi dureri

de şale rămase înnodate de la furtuna de acum două veacuri.

(stau în întuneric la poalele crucii şi-mi număr păcatele

de la stânga la dreapta

sperând să câstig la loz în plic borcanul cu miere)

Doamne

de când nu mai am credinţă în vrăbii şi-n pietre

îmi strig viitorul pe nume şi îmi răspunde trecutul (ca un semn

de întrebare ca o naştere abandonată într-o respirare ca o

umbră care umblă continuu şi rece şi vie pe marea cea mare)

Dumitru Velea

PROPUNEREA OMULUI CU MAIMUȚE

Maimuţele mele au băut apă din fluviul murdar şi sărat

şi-au început să se înmulţească în neştire:

în prima lună, dintr-o pereche s-a născut o pereche,

în a doua lună, din cele două perechi alte două perechi,

în luna a treia, din cele patru perechi alte patru perechi,

în luna a patra, din cele opt perechi alte opt perechi

şi tot astfel cu fiecare lună încât

nu pot să le mai joc în funii şi nici să le mai număr.

- Rege al Regilor,

dă-le drumul pe pod, peste fluviul murdar şi sărat,

să umple Athena – sufocaţi, locuitorii să le preia obiceiul

să joace în funiile tale,

până între ei se va găsi unul care să poată să numere

maimuţele şi funiile,

funiile şi oamenii –

până le va curge din carne fluviul murdar şi sărat.

Moș Nelutzu G

Cititul nu dăunează sănătăţii

“A plecat de la Parepa noaptea, cu nea Petrică, servitorul dedicat şi fără simbrie al fecioarei din satul din marginea Bărăganului. Regreta că nu s-a dus s-o vadă. Ar fi fost interesant să afle cum arată o fecioară la nici patruzeci de ani. Prea târziu pentru regrete. Altă dată!

Drumul, cu pietrele luminate de secera lunii, despica valurile unei mări misterioase, cu sfârşitul în peretele negru aflat la doi paşi înainte, perete care, împins de oişte şi de frunţile cailor, se retrăgea. Sau se prelingea pe părţi, ajungând să-i împingă de la spate? Un balon cosmic uriaş şi negru! Eu, nea Petrică, căruţa, caii… Toţi şi toate, în balon! Cosmosul ne luase în balon! Eram lăsaţi să credem că înaintăm.

Caii înaintau în trap plictisit, ca mânaţi de-o inerţie cosmică. Din când în când li se-auzea strănutul şi zgomotul produs de scuturarea coamelor, ca şi cum ar fi vrut să se lepede de praful de stele şi să scape de căpestre.

Vocea tărăgănată a lui nea Petrică îi apăsa genele. Plutea într-o lume stranie, în care patru urechi de cal despicau întunericul, dansând, în cadenţa impusă de un toboşar nevăzut, stânga-dreapta, stânga-dreapta. Pe deasupra pământului.

- O ajuţi pe fecioară? S-a născut aici? De când o ajuţi?

- Păi, aici, unde altundeva?! De când s-a mai înălţat şi a avut nevoie. Fetei ăsteia, de mică, i s-a arătat Dumnezeu. I-a spus să le zică oamenilor să înalţe sfântă biserică. Să se roage pentru alungarea răului şi a diavolului, care a pus stăpânire pe ţară şi pe oameni. Şi asta face. Cum să n-o ajuţi?!

- Spune-mi despre ea. O fi extraterestră…

- Matale îţi arde de glume. E pământeană. Ca mine, ca mata: Maria a lu’ Petre. A văzut lumina zilei în ‘23, în sectembre, două stămâni după stămărie. Spre sfârşitul lui august, de Ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezatorul, nu împlinise 12 ani, se juca cu copiii pe deal lângă lac. I s-a făcut sete şi a plecat spre casă. Când cobora dealul, a văzut pe cer un nor alb, care o însoţea, apropiindu-se de ea. S-a oprit din fugă şi s-a uitat în jur. Cerul era albastru, ăla de venea spre ea era singurul nor. A zis că i s-a făcut frică. A luat-o la fugă. A vrut să ţipe după ajutor, dar n-a putut scoate nici un sunet. Cică - ne-a spus când s-a trezit - norul s-a apropiat repede de ea, cuprinzând-o. A căzut în genunchi.

Când prietenii de joacă s-au plictisit şi au luat-o spre casă au dat peste ea. Zăcea fără suflare. Câţiva au rămas s-o păzească, ceilalţi s-au năpustit urlând spre casele lor. Aflând, părinţii fetei, urmaţi de vecini, au gonit către fată. Au găsit-o. Moartă! Aşa a stat toată săptămâna. Îmbrăcată în mireasă şi pusă pe masă. A venit preotu’, de i-a făcut slujbă.

- Păi, cu să stea moartă o săptămână? Măi, nea, nu exagerezi?!

- Stai să-ţi zic. Nu a fost îngropată pentru că era caldă, respira şi-i trecea o lumină pe sub pleoape. Veneau părinţii, babele, felcerul şi-o ascultau cu urechea. Cădeau în genunchi, se închinau şi plângeau.

În a şaptea zi, pe-nserat, cei care stăteau de vorbă în faţa casei au văzut cum cei din casă au ieşit urlând. Cei mai curajoşi au intrat la moartă. Au înlemnit. Stătea nemişcată, cum fusese pusă, dar cu ochii deschişi.

- De unde ştii mata chestiile astea? S-a trezit din moţăială.

- Cum, de unde?! Am văzut cu ochii mei. Aveam 16, poate 17 ani. Munceam de zece ani cu tata la câmp. Vă mai zic?

- Zi, bre, că te ascult.

- Văd c-ai aţipit.

- Zi, că te aud.

- Când a fost în stare să vorbească a povestit că, după ce a căzut în genunchi, a văzut în faţa ei un bărbat cu ochi albastri şi barbă albă. Era îmbrăcat tot în alb şi înconjurat de ingeri, aşa, incolori, ca fumul, da’ îmbrăcaţi cu haine. Şi de porumbei în zbor. Cică i-a vorbit: „Nu te teme, fiica mea, Eu sunt tatăl ceresc. Te-am ales, că eşti curată şi cuminte. Să spui oamenilor ce-ţi zic. Spune-le că vreau să ridice biserică. Spune-le să se pocăiască şi să nu lase diavolul să se facă stăpân pe ei“. Aşa i-azis. Cică noii conducători ai ţării ar fi vânduţi diavolului şi îl vor huli pe el.

A trăit fecioară toată viaţa. Adică până acum, când vorbim. Avea perioade în care cădea în leşin. Când se trezea, povestea că s-a întâlnit cu Dumnezeu, care o îndemna să spună oamenilor să fie mai buni, să nu se încreadă în vânduţi şi necredincioşi.

Din când în când, mulţimea venită de departe ca s-o audă vorbind, ca s-o atingă, a fost martoră la evenimente care nu pot fi explicate: trei porumbei albi care apăreau deasupra uşii casei şi stăteau acolo cât timp fecioara stătea adormită, când fecioara se îndrepta spre fântână, de unde vorbea, un porumbel ieşea din fântână şi se aşeza pe umărul fecioarei.

- Asta cu fântâna şi porumbelul mi-a spus-o şi mama. A fost adusă de tatăl său, cu trăsura de la Ciorani, cu mai mulţi. S-a trezit spunând. Şi imediat şi-a adus aminte că nu mai fusese acasă de două săptămâni şi maică-sa probabil că este îngrijorată.

- Mai îţi spun, sau ai adormit de-a binelea? Atunci dormi, că tac.

- Zi, bre, că te ascult cu atenţie. Ce, dacă tac înseamnă că dorm? Zi, că ascult.

- În 1946, a început construcţia bisericii, însă, în 1948…

- Aveam eu cinci ani. Ne arsese casa de la o bombă şi stăteam pe unde apucam…

- Mai zic?

- Tac şi ascult.

-… Conducerea a ordonat sistarea. Fecioarei i s-a interzis să mai vorbească despre visurile ei, despre întâlnirile cu Dumneteu şi mai ales despre noii conducători, despre sovietici. Era persecutată. S-a vorbit însă despre semne, care veneau să întărească ideea că la Parepa se petrec minuni: în 1946, când fecioara încerca să construiască lăcaş pentru mănăstire, un bărbat din sat a furat cărămizi din zidul care abia se ridica. Pe drum, s-a oprit la o fântână cu cumpănă. A băut, iar când să dea apă cailor greutatea cumpenei s-a desprins, parcă luată cu mâna, şi a căzut în capul lui, ucigându-l pe loc. De atunci, fântânei i s-a spus „Fântâna pustiită“.

Dar pân-s-ajungă la casa sfintei, maşina tovarăşei Ana Paucher s-a înţepenit. Aşa, din chiar-Doamne. Nu era telefon ca acu’, să cheme pe cineva în ajutor, aşa că primaru’, unu de p-aci, căzut prizoner şi venit cu armata roşie, a făcut rost de doi boi. I-a înjugat la maşină, cu gândul s-o ducă târâş pân-la Mizil. Dar, la ieşirea din sat, ce să crezi?! Motoru’ şi-a dat drumu’. Singur şi-a dat drumu’. Minune Dumnezeiască! Tovarăşa a dat ordin să-ntoarcă, dar când s-o ia spre casa sfintei, iar sfâr, sfâr, fâs, a murit motoru’. Din nou boii. Iar târâş spre drumu’ Mizilului. Iar prrr, poc, poc, motoru’ a pornit. Nu ştiu la ce s-o fi gândit, ce-o fi înţeles tovarăşa, că nu s-a mai întors să-şi ducă planu’ pân-la cap.

Profiriul, băut în neştire cu ruda abia descoperită, chipul lui Dumnezeu, venind fâlfâind, în trup de porumbel alb, deasupra fântânii, care luase proporţiile întregului pământ şi hurducăturile îi încurcaseră circumvoluţiunile, răvăşind din culcuşul lor amintiri, speranţe, disperări. Ce-oi fi căutând eu aici?!

Caii au fornăit scurt. Au smucit de hamuri, scuturându-şi coamele. Căruţa a înţepenit.

- Aţi ajuns, don’ prifisor. A auzit, venind din înaltul cerului negru, spuzit de stele, glasul lui nea Petrică.

- Nea Petrică-n cer?! I-a simţit mâna sub pătura aspră pusă pe genunchi. O mână ca scândura nedată la rindea. A ţinut-o strâns până a pus piciorul pe spiţa roţii, apoi a scăpat-o. Moş Petrică se ascunsese, mogâldeaţă, în Lună. Pământul s-a scuturat, ca şi cum ar fi vrut să-l arunce din spinarea sa. A făcut doi paşi, a alunecat în hăul şanţului, încă unul căznit, ca să iasă la pietre şi încă doi. Clanţa! A recunoscut-o şi a apăsat. Poarta s-a deschis larg, ca în faţa împăratului. Lătratul atât de cunoscut i-a confirmat că ajunsese unde trebuie. Şi-a scos pălăria şi s-a înclinat până la pământ în faţa domnului Lupu, aşteptând să-l lingă, cum îi era obiceiul. Nu l-a lins. S-a dat înapoi, mârâind contrariat.

Îndurerat de pierderea afecţiunii uriaşului, s-a îndreptat spre scări. I-a înjurat cu năduf pe cei care făcuseră cele trei trepte care duceau la intrarea spre odaia sa. Le-a înfruntat însă, gonit din întuneric de fantome.

În cameră, mirosul de răşină arsă, ca-n biserică, amestecat cu cel de gutui l-a făcut să se simtă în siguranţă. N-a mai aprins lampa. Ştia orice colţişor. Şi-a scos hainele şi şi-a pus pijamaua. Şi-a aprins țigara, urmărind cum fumul se caţără pe razele Lunii. Ajuns la ferestre căuta ieşire, răsfirându-şi trupul pe întreaga suprafaţă a geamului, înceţosându-l. În ciotul de rădăcină din care făcuse o scrumieră rustică, ochiul incandescent al ţigării era un reper. S-a apropiat cu spatele de marginea patului. Când a simţit-o la pulpe, a împins plapuma spre perete şi s-a prăbuşit spre moliciunea pernelor. Un ţipăt scurt, urmat de ghionturi puternice în coaste, l-au smuls din mrejele lui Bahus şi l-au aruncat în hăurile lui Hades. A sărit în mijlocul camerei, încercând să-şi dea seama unde se află.

Razele Lunii, care priveau curioase pe fereastră, se plimbă pe deasupra plăpumii. O umbră neagră, în mijlocul căreia se mişcau, se aprindeau, se stingeau, două luminiţe, se lăţea nemişcată. În spatele acesteia, o alta, uriaşă, căţărată pe perete, se mişca, ameninţând să-l înghită. Din groaza care îl paralizase, l-a extras un behăit subţire, jalnic, ca un ţipăt de ajutor. Întreaga sa fiinţă, împreună cu întregul său univers îngust au fost depuse de tornada, care le ridicase într-un cer duşmănos, pe cearceaful răcoros. Camera, cu miros de gutui pe care îl recunoştea, cu radioul, maşina de spălat, vitrina cu jalnicele bibelouri din ceramică smălţuită, televizorul, pe care le bănuia în întuneric, întreg satul pe care nu era zi să nu-l blesteme, dar mai cu seamă plapuma moale şi cearceafurile mătăsoase şi foşnitoare, i-au răspuns cu prietenie, îmbrăţişându-l ocrotitor.

Aşa-mi trebuie, dacă l-am învăţat pe ieduţul Ică în casă! S-a răzbunat! Destul a ascultat nesfârşitele lui tânguiri. Ce-i păsa lui de soartă?! O accepta şi gata. Şi tocmai cu asta îi împuia puţina minte de după corniţe. Soarta lor; a căpriţei negre cu steluţă-n frunte şi a lui, homo sapiens, fără stea şi fără noroc. S-a trezit de-a binelea şi l-a luat în braţe. I-a cerut iertare şi l-a ţinut strâns ca să-i domolească tremurul trupului plăpând.”

(din romanul „Trecutul continuu” de Ioan Groşescu – Editura Karta graphic, 2010)