Eclipsă totală
de lună
~*~
Solitari ne
construim catedrale,
desţelenim
gânduri, şoapte,
trăim acut
fiecare bătaie
a inimii.
Cât ţi-e de
frig! Cu adevărul
pe buzele
împietrite,
laşi iarna
să se aşeze la
locul ei
pentru că
toamna a trecut.
În marea trecere
e primăvară,
o altă
primăvară!
Prin
juxtapunere renasc sori noi,
înflorirea
ne-anină
clipele simţite
intens.
În orizontul
întins, o lună albă, plină,
se leagănă
tainic, uşor dispare
în bezna nopţii
apărute,
cu gândul
păşeşti
pe linia
subţire
dintre cer şi
pământ,
cu mâna atingi
bolta,
picioarele,
teluric le simţi,
continui să
mergi,
cu inima
luminezi orice adânc,
laşi gândul să
zboare
în jocul împletirii
unui cer de pământ.
Nimic nu se
repetă, bucură-te!
Continui drumul
răscolit
– vor trece
ani, poate –,
în urmă plutesc
ecouri, pictate
umbre, amintiri,
în faţă, din
adâncuri mute,
acolo unde
inimile se
deschid,
tăcerile încep
să vorbească,
răsar noi
stele,
noi vise,
noi doruri, noi
valuri,
tristeţi,
bucurii
– amestec
restrâns de viaţă şi moarte –
un trup, o
lumină şi-un cânt.
– Sufletul tău
mi-a răvăşit inima,
fugar sunt
de-atunci,
în piept,
crucificată mi-e luna,
trăirile tale
se lovesc
ca apele de
stânci pentru-a mai trăi.
Oare cât mai
rezist?
Lumea e mult
prea mică
pentru forţa
înzestrării tale!
– în noapte mă
cauţi, mă strigi.
La capătul
drumului, dincolo de lumile albastre,
privind în
oglinda cerului, ne regăsim.
E întâlnirea cu
tine
şi dorul de-a
fi, de-a simţi,
de a-mi spune: Te
iubesc
pentru că eşti,
pentru că, aici, trăieşti!
–
Dă-mi inima şi ochii,
să
găsescă plăcere în căile mele,
sărut
tot ce nu văd şi nu iubesc alţii!
~*~
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu