„Istorie,
familie, tradiție și dăinuire” – o carte a marilor idei
„Acestea
sunt timpuri ce pun la încercare sufletul oamenilor.” (Thomas Paine)
Am primit în
dar de la dr. Valeriu Lupu cartea Istorie, familie, tradiție și dăinuire, care
are ca subtitlu: Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan. A apărut la
Editura TipoMoldova din Iași, 2018, și este dedicată Centenarului Marii Uniri.
Cartea se bucură de o profundă și binemeritată prezentare a profesorului și
etnologului Dan Ravaru.
Un volum consistent, de aproape 500 de pagini. Din simplă curiozitate, am
deschis pentru început cartea la cuprins, descoperind o tehnică abilă de
alcătuire. Este structurată pe trei mari capitole: I. Istorie; II. Familie;
III. Tradiție și dăinuire. Capitolele sunt împărțite în subcapitole, iar
acestea în fragmente și paragrafe, pe subiecte punctuale. Fiecare subiect este
tratat cu solicitudine, printr-un discurs literar coerent și lipsit de cuvinte
inutile. Merge direct la esență, scriind cu vocația celui căruia îi place să
cerceteze și să cunoască lucruri interesante. La sfârșitul subcapitolelor alocă
spațiu unor concluzii despre subiectul pus în discuție și o bogată
bibliografie. De la început se observă limpede că volumul este un studiu
științific care poartă cu demnitate și bucurie vălul moralei creștine. Unitatea
intrinsecă a cărții este o adevărată ancoră prin care atrage cititorii.
Publicist, eseist și scriitor, dr. Valeriu Lupu, prin această carte, și nu
numai, dovedește fără tăgadă faptul că are „responsabilitate nesfârșită față de
celălalt” în spiritul lui Emmanuel Lévinas (filosof francez, de origine
lituaniană) care, într-un Occident tot mai secularizat, încearcă să impună prin
sistemul său de gândire conceptul alterității în filosofie, etică și religie,
conform căruia omul trebuie să fie responsabil față de semenii săi, să fie
„Ființă-pentru-celălalt”.
În primul capitol al cărții doctorului V. Lupu, descoperim o abordare atentă a
evenimentelor și a atmosferei politice, sociale și culturale din secolele al
XIX-lea și al XX-lea. Cu mândrie, autorul constată că în această perioadă apar
personalități marcante, formate și educate în Occidentul european. Datorită
strădaniei și inteligenței lor, acești tineri români au ajuns mari intelectuali
și oameni de stat, cunoscând și înțelegând lucid spiritul istoriei, tendințele
și interesele țărilor europene. Treptat, se înfiripă trezirea, încurajarea și
susținerea ideii de unitate a poporului român, de reîntregire a teritoriului
locuit de români. Unitatea de neam și țară exista „ca o realitate atât de mare
și energică, încât nici ignoranța și nici sila n-o pot tăgădui” (Mihai
Eminescu). Acum prinde consistență conștientizarea reală a idealului unirii și
implicarea în a se găsi soluții pentru împlinirea acestei idei.
Procesul de formare a tineretului în spiritul patriotismului și a ideii de
unire a cunoscut o evoluție semnificativă în preajma revoluțiilor de la 1848,
unirii Principatelor Române (1859), Războiului de independență (1877), primului
război mondial, continuând cu înfăptuirea Marii Uniri (1918), participarea la
cel de-al doilea război mondial, mișcarea de rezistență împotriva instaurării
comunismului, dar și după 1944, în perioada comunistă. Generații întregi au
contribuit la înfăptuirea statului unitar și indivizibil, România. Comparând acele
generații de tineri cu tineretul de astăzi, autorul sesizează faptul că se
observă o stare de inhibare a acestuia, de marginalizare, demoralizare, lipsă
de speranță și perspectivă. Prin metode de manipulare, de la cele mai subtile
până la cele mai grosolane, sunt promovate libertinajul și imoralitatea.
Dureros de conștient de această situație, autorul îndeamnă tinerii să
citească/recitească articolul lui Eminescu, intitulat În Unire e tăria, nu în
dezbinarea și dihonia promovate azi în fel și chip.
Asemenea lui Eminescu, autorul cărții aduce ca argumente, cu privire la
necesitatea imperioasă a realizării unirii, asemănările de limbă în teritoriile
ocupate de români, indiferent de vremuri, de ocupații străine, de impunerile
stăpânitorilor vremelnici; aceștia n-au reușit să distrugă populația autohtonă,
iar aceasta, nu numai că nu a dispărut, ci, dimpotrivă, a devenit mai viguroasă
deoarece este „considerată de mai mulți istorici ca fiind cea mai veche
populație a continentului”. Românism înseamnă limbă și cultură, sufletul
românilor trăitori în spațiul ocupat din vremuri străvechi. Ei nu sunt
venetici, ci au trăit dintotdeauna în spațiul care „se întindea din Pocuția
până în munții Pindului din Balcani, din ținuturile transnistrene ale Bugului
până la Tisa, de la Pontul Euxin și litoralul Mării Negre până la Dardania și
dincolo de Câmpia Panoniei”. Autorul precizează că acest perimetru în care
trăiau românii este stabilit pe baza izvoarelor istorice, arheologice și
scrise. În consecință, dorința românilor exprimată prin vocea autentică și
autoritară a lui Garabet Ibrăileanu: „Voim să fim ceea ce suntem! Români.” este
de neclintit.
Ideea de unitate națională a continuat să existe și să se manifeste și în
perioada celor două conflagrații mondiale. Valeriu Lupu scoate în evidență
personalități care au avut o contribuție esențială în lupta pentru unitatea
neamului și țării. De un spațiu consistent în carte se bucură Ecaterina
Teodoroiu pentru eroismul dovedit în luptele la care a participat și
încurajarea plutonului pe care îl instruia: „Înainte băieți, nu vă lăsați,
sunteți cu mine!”. O altă personalitate marcantă a istoriei românilor este
Regina Maria, pe care medicul Grigore T. Popa o numește „Regina Idealului
Național”. În alte documente este numită „Mama răniților”, „Regina soldat”,
Mama Regina”. A treia personalitate a istoriei pe care o evocă în volumul său
dr. Valeriu Lupu este Mareșalul Averescu, „cel mai mare comandant de oști pe
care l-a zămislit acest popor – strateg de notorietate, erou național al evenimentelor
glorioase din vara anului 1917”, întotdeauna cu mentalitate de învingător,
despre care generalul Constantin Argetoianu spunea: „Originea acestei
psihologii trebuie căutată în faptul, că ori de câte ori se ivise o greutare pe
front, generalul Averescu fusese trimis și izbutise mai întotdeauna să facă
față până și situațiilor disperate”. Este evidentă atitudinea autorului cărții
de cinstire a celor trei personalități printr-o abordare onestă și
responsabilă, cu vădită tentă de altesitate.
O atenție deosebită acordă autorul cărții implicării în luptă a armatei române,
evidențiind meritele acesteia în condițiile unui sistem sanitar modest; nu sunt
trecute cu vederea „toamna patimilor noastre” și „triunghiul morții” când se
vor pierde 76,3% din teritoriul regatului. La înfrângerile dezastruoase și
imensele pierderi au contribuit și epidemia de tifos exantematic din 1917, alte
boli și foametea. Este remarcată de autor contribuția medicului Grigore T.
Popa, umanist și patriot desăvârșit în primul război mondial, participant ca
medic și jurnalist de război. Un alt scriitor, poetul religios Vasile
Voiculescu, medic militar, a participat la război asemenea multor personalități
și intelectuali români de marcă, luptând și militând pentru împlinirea visului
de întregire a țării și neamului. V. Voiculescu are contribuții literare
importante în poezie, eseu medical, proză, dramă; prin poezia sa patriotică
transmite dorința și speranța de unitate și independență a țării: „O, țara mea,
tu culme-ncremenită/ De-atâta sânge roasă și brăzdată/ Azi din adâncuri, grea
și neclintită/ Te-nalță-n slăvi mai sus ca niciodată.” (Țării mele) Faptele
eroice din istoria neamului nu au fost întotdeauna abordate și prezentate la
justa lor valoare întrucât, pentru unii, „Sinceritatea este sterilă, ipocrizia
fecundă”, consemna Emil Cioran. N-au lipsit nici „politruci” de ocazie precum
Octavian Paler, nici „mitici de conjunctură sau paraziții de serviciu ai
neamului românesc” (Dan Puric). Din punctul de vedere al autorului, scandaloasă
este și atitudinea lui „Horia R. Patapievici – un altoi scorburos și vulgar pe
trunchiul viguros al culturii române”. O critică aspră aduce eseistul unor
intelectuali contemporani cu aere de „conștiință românească”, pretinși mari
filosofi, fără a-și argumenta podiumul pe care și-l arogă în sfera
intelectualității românești: Andrei Pleșu și alții care „și-au făcut un scop
din a dezavua într-o manieră pseudofilosofică tot ceea ce este autentic
românesc”. Nu departe de aceștia, dar nu de neînțeles, fiind prieteni, se
situează Gabriel Liiceanu „care într-o manieră penibilă, dacă nu de-a dreptul
ridicolă și în cel mai autentic stil fanariot, își prezenta țara la Bruxelles.”
Greu de înțeles pentru ei ori nu vor să accepte că „O pildă de noblețe
sufletească” ar fi benefică tinerei generații pentru a purta în inimă și suflet
dragostea de Neam și Țară.
Nu poate fi negată contribuția tineretului la împlinirea idealului național,
ci, dimpotrivă, afirmă autorul, a fost substanțială și, uneori, decisivă. Din
păcate au existat și disoluții în interiorul mișcărilor și pozițiilor tinerilor
naționaliști, cu repercusiuni frauduloase. Tendințe ostile unității neamului și
patriei au avut diverse focare, „indubitabil regizate și manevrate din afară”,
în funcție de așezarea geografică a centrelor universitare.
Instalarea comunismului a constituit o trecere „de la idilic la dezastru”;
barbarie și reeducare cu mijloace de teroare, cu nenumărate victime directe și
adiacente, multe atrocități săvârșite într-o lume ce se contura tot mai accentuat
ca fiind una atee și inumană.
O atenție deosebită acordă autorul Martiriului de la Vaslui, cu generoasa
intenție de blamare a unui fapt abominabil săvârșit în orășelul Vaslui. Aici,
32 de tineri au fost executați fără a fi judecați, deci, fără sentință
judecătorescă, ci doar din ordinul expres al regelui Carol al II-lea. Această
tristă dramă istorică a fost ignorată de istorici de renume, fie dintr-o lipsă
de cercetare a izvoarelor istorice scrise, fie din neînțelegerea traumei în
sine, pentru că este greu de crezut că ar fi putut fi neglijență crasă ori rea
intenție în abordarea corectă a istoriei neamului. Descrierea momentului
masacrului de la Vaslui de către Nicolae Roșca în Cronica unor violențe
politice, publicată prima dată la Madrid în 1960, este o frescă cutremurătoare
a modului în care s-a acționat și au fost torturați și uciși tinerii nevinovați
cu alte opinii și idealuri decît cele impuse de dictatura momentului. O crimă
colectivă, pe data de 22 septembrie 1939, a cutremurat oamenii locului și din
întregul ținut moldav.
Cu luciditate și onestitate, doctorul Lupu reliefează pe bună dreptate
contribuția tinerilor „pe drumul greu al modernizării României. Nu au pierdut
niciun moment din vedere faptul că este vorba de patria străbunilor lor, că
această patrie trebuie ridicată în rândul statelor emancipate ale Europei prin
muncă și jertfă, în sfârșit, că generațiile care vin trebuie să preia și să
continue dezvoltarea și înflorirea ei creându-se un statut, un nume și un
renume demn în numele națiunilor lumii.” (Generația tânără în istoria neamului)
Ținând cont de toate tulburările familiei din ultimul timp, autorul abordează
acest subiect într-un capitol distinct al cărții. Pleacă în demersul domniei
sale de la conceptul de „familie tradițională”, înțelegerea firescului familial
și necesitatea respectării rostului menținerii și dezvoltării acesteia –
„tradiția și cultura populară au ca punct central familia”.
Eseistul realizează un periplu în istoria conceptului de familie, urmărind cu
atenție evoluția și schimbările unor puncte de vedere cu privire la acest
concept. Întâlnim în carte o tratare clară, echidistantă, fără a se înclina
nici spre feminism, nici spre masculinizarea vieții sociale. Subliniază faptul
că în diferite perioade și contexte sociale și istorice au avut loc mișcări de
emancipare a femeii, lupte pentru drepturi civice, lucru care se răsfrânge și
în relațiile de familie. Autorul amintește cartea scrisă de Simone Beauvoir, Al
doilea val, în care sunt identificate trei tipuri de femeie: agresivă
(revendicativă…), izolată (carieristă…) și dependentă (cenușăreasă…).
Denaturarea sensului familiei, inocularea tinerilor cu idei preconcepute, rău
intenționate duc la denaturarea omului ca specie superioară, creată de
Dumnezeu. Evoluția sa are loc doar prin respectarea unor condiții existențiale,
sentimentale, educaționale și formarea unor principii morale autentice și a
unui comportament civilizat. Doar în familie se pot realiza educația și
formarea copilului pentru a deveni un adult armonios și responsabil; familiei i
se alătură în acest demers școala și biserica. Acest TRIO responsabil are un
rol fundamental în creșterea și educarea copilului, de la conceperea acestuia
până la desăvârșirea lui ca om matur.
În opinia doctorului V. Lupu, o etapă importantă din viața omului, căreia
trebuie acordată o atenție deosebită, este adolescența. Acest lucru se explică
și prin schimbările fizilogice care au loc în corpul tânărului. Pregătirea
pentru viață a adolescentului presupune și înțelegerea modului de întemeiere a
familiei, a rolului acesteia în societate. În acest sens, factorul afectiv este
punctul cheie al ecuației, denumită familie. Provocările de astăzi fac mult rău
vieții adolescenților, sunt derutați, deconcertați de la drumul firesc în viață;
dacă baza este eronată, rezultatul este dezastruos, apar vulnerabilități,
devieri de comportament, violență, deraieri sexuale asociate cu boli sexuale și
de altă natură, victime din multe puncte de vedere.
Timpul a demonstrat că familia are un rol extrem de important, chiar decisiv în
dezvoltarea sănătoasă și armonioasă a copiilor și a societății în general, atât
în prezent, cât și în viitor pentru întreaga specie umană. Medicul pediatru
Valeriu Lupu, prin cercetarea și studiul literaturii de specialitate, trage
câteva concluzii despre rolul și importanța familiei: „Familia rămâne structura
socială fundamentală care garantează perpetuarea vieții, speciei și valorilor
ei.” „Valențele educativ-formatoare ale familiei sunt esențiale pentru
generațiile care se succed.” „Familia rămâne un reper existențial, o valoare
umană și o garanție pentru neam și cultura lui.”
Autorul începe capitolul „Tradiție și dăinuire” cum nu se poate mai firesc, de
la rădăcinile graiului românesc, deoarece, în opinia sa, „istoria limbii unui
popor este, de fapt, istoria acelui popor”. Limba s-a dezvoltat continuu odată
cu dezvoltarea poporului. Specialiștii spun că „În plan european limba română
este considerată a cincea limbă ca bogăție lingvistică”, după engleză,
franceză, germană și spaniolă. Varietatea formelor de exprimare, expresivitatea
figurilor de stil, bogăția metaforelor… fac din graiul românesc ceea ce spunea
Eminescu – „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”.
Dr. V. Lupu vorbește în lucrarea sa de două teorii în ceea ce privește
proveniența limbii române: din limba arhaică latinizată ori din limbile
romanice, din care s-a desprins și latina. Limba română este produsul
latinizării limbii băștinașilor daco-geți și traco-iliri. De-a lungul istoriei
a suferit multe influențe, însă, treptat, limba s-a modernizat. O contribuție
esențială au avut-o cronicarii moldoveni și munteni și Școala ardeleană,
„sufletul emancipării românilor”. Pentru acuratețea informațiilor din carte,
autorul a studiat atât documente ale românilor, cât și scrieri ale unor
istorici din străinătate, imparțiali în afirmațiile și teoriile susținute cu
argumente indubitabile. Autorul detaliază procesul formării și evoluției limbii
române, apelând la studii aprofundate de lingvistică, prin comparație cu
formarea și evoluția celorlalte limbi. Conchide faptul că, deși în decursul
istoriei, atât poporul, cât și limba au rezistat vremurilor înfruntând
numeroase vitregii și, deși a cunoscut influențe nefaste și asupriri străine
îndelungate, românul, întotdeauna în mod conștient, cu iubire și-a apărat
„nevoile și neamul”.
O relație intrinsecă există între cultura, civilizația și spiritualitatea unui
popor. „Creștinismul ortodox e tradiția eternă a Spiritului care în ordinea
omenească se suprapune spiritului autohton” (Nichifor Crainic). În toate
domeniile culturii și spiritualității, România a dat mari cărturari, filosofi,
scriitori, poeți, muzicieni, artiști plastici, oameni de știință…, iar numele
multora dintre aceștia aureolează cartea doctorului Valeriu Lupu. Așa cum
spuneam și mai sus, este o certitudine că intelectualitatea românească s-a
format în școlile și universitățile europene de prestigiu, nefiind izolați de
spiritul și modernismul european și universal al cunoașterii umane. Inevitabil,
au suferit anumite influențe, însă nu și-au pierdut autenticitatea și
specificitatea românismului. Astfel se explică originalitatea culturii române
care asigură eternitatea limbii și poporului pe acest teritoriu. În acest sens,
autorul își exprimă răspicat dorința ca nici dezechilibrele din lumea de azi
care au loc pe plan mondial să nu destabilizeze coerența și esența
românismului. O încercare de maximă periculozitate este fenomenul globalizării.
Globalizarea presupune integrare, însă nu trebuie îngăduită atitudinea de
uniformizare ori, și mai rău, de includere și subordonare a ceea ce este
specific țării și poporului. Acest lucru ar însemna să acceptăm un atentat cu
mijloace obscure la suveranitatea statală, având implicații majore, de rău
augur din punct de vedere demografic și teritorial. Pilonii identității
naționale se vor clătina serios. În acest context, Valeriu Lupu face referiri
și la fenomenul emigrării românilor care a cunoscut o amploare fără precedent
în ultimele decenii și la scăderea drastică a populației.
Scriitorul Valeriu Lupu elogiază tot ceea ce este valoros, pozitiv, înălțător
în domeniile propuse spre cercetare, dar critică aspru fărădelegile, ipocrizia,
minciuna, trădarea… Cu siguranță autorul și-a propus să producă o serie de
efecte pozitive și, de ce nu, o schimbare a concepției și atitudinii românilor
asupra istoriei, familiei și tradițiilor românilor. A purces la o reevaluare a
documentelor, o recompunere a ideilor, o reinventare a comportamentului nostru
față de faptele istorice. Acest lucru necesită un efort neîntrerupt, pe care
eseistul îl depune și îl oferă ca dar românilor indiferent de vârstă. Este un
mod lăudabil de a dărui, cu minunata intenție de a ridica moralul tinerilor, de
a-i motiva să depună toate eforturile pentru a duce mai departe destinul țării
și neamului. Multe și adânci sunt denivelările societății actuale, însă nu
totul este pierdut pentru că evoluția societății, a omenirii, depinde de
fiecare în parte și de noi toți. Desigur, nu putem schimba istoria, însă este musai
s-o cunoaștem cu adevărat, nu trunchiată, nu denaturată, nu cosmetizată; să ne
cunoaștem tradițiile, datinile care sunt fundamentul unei vieți adevărate, care
dau farmec și vigoare trăirilor românilor. Autorul precizează și faptul că
toate acestea au la bază buna credință, fără de care rătăcim pe căi lăturalnice
și ne vom trezi pe drumuri fără întoarcere.
Fiecare idee este tratată prin paragrafe laconice, ceea ce dă scriiturii o
alură aerisită și apetisantă. Este o onoare pentru autor abordarea degajată și
echidistantă a unor subiecte delicate. Acuratețea frazei, fără formulări goale
de conținut, fără exagerări, fără minimalizări, fără un hățiș verbal care să
sufoce idei importante și chiar conținutul cărții.
În concepția lui Valeriu Lupu, un talentat documentarist, nimic nu este mai
important decât adevărul. Cartea nu este numai o bancă de date, de informații
despre istorie, familie și datini românești, ci este pretextul de a construi
asocieri de idei între fapte, fenomene și procese care au influențat mersul
istoriei; este o invitație la a medita și promova ideile noastre identitare.
Așadar, cartea are menirea de a trezi conștiința cititorului în tot ceea ce
înseamnă și presupune spiritul civic pentru a respira firesc în arealul vieții
pe pământ românesc. Istorie, familie, tradiție și dăinuire este o carte a
marilor idei. Este un studiu excepțional, o cercetare fundamentală pentru
generația de astăzi și generațiile viitoare care trebuie să cunoască obârșia
neamului. Cunoscând-o, pot iubi, respecta și apăra neamul și țara în ciuda
evoluției lumii în direcții alarmante, în care indecența sfidează bunul-simț
atingând paroxismul și penibilul.
Dincolo de pericolele care s-au perindat în istoria românilor și României și a
marilor primejdii mondiale actuale, în care oculta mondială, masoneria și
cluburile celor mai bogați oameni ai lumii, Omul de cultură Valeriu Lupu este
convins de „Dăinuirea neamului – prin generațiile care se succed”. Și acest
lucru deoarece „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu”
(Eminescu). Deci, să nu ne pierdem încrederea, nădejdea, credința și, mai ales,
să nu ne uităm istoria pentru că „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl
repete” (George Santayana).
Vasilica GRIGORAȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu