Cu „Insomnia iubirii” spre Eden
De obicei, atunci când am o carte nouă în mână, îmi place
să intuiesc ceea ce dorește să spună autorul, prin titlu. La denumirea subtilă,
metaforică, precum „Insomnia iubirii”
de Florin Gheorghiu, publicată în Iași, la Editura Doxologia, (2020) am zăbovit
mai mult, cu speranța să-i dezleg complet misterul, decodificându-l aprioric, pentru
a înțelege de îndată cam despre ce poate fi vorba în carte. Am încercat să
descâlcesc cumva „firul Ariadnei”, însă în fața acestui titlu original, o figură
de stil abil meșteșugită, trebuie să recunosc, că nu am reușit decât să-mi pun
o serie de întrebări și să mă hotărăsc de îndată, să încep să citesc această
carte.
Constat
din primele poeme că este o scriere cu totul deosebită de lirica românească modernă,
contemporană. Poetul român, adoptat și trăitor în Grecia, a devenit treptat,
prin opera sa, un adevărat „aed”. Aedul are și conotația de scriitor talentat,
ceea ce dovedește din plin și Florin Gheorghiu prin scrierea sa, care se
apropie de poezia epică, specifică Eladei antice. Astfel, rapsodul român și-a
dat mâna cu aedul elen, și împreună cântă iubirea într-un mod aparte, împletind
spontaneitatea și imaginația cu „intarsii” estetice din mitologie, istorie, știință
și cultură.
Prin intermediul poeziei, autorul
dorește să stabilească o relație biunivocă de comunicare eficientă între autor
și cititor. Mai întâi, poetul sugerează calea cea mai sigură a receptării
corecte a poeziei, de către cititori. Cartea începe cu pledoaria poetică pentru cunoașterea semnelor grafice ale alfabetului
în care se scrie și se citește poezia, poezia fiind „alintată” de scriitor cu sintagma
încântătoare de „muzică a sufletului”: „Muzica
sufletului... va fi scrisă cu un nou alfabet, numai al acestui poet?// ...Poate
pentru a scrie minunata poezie-simfonie,/ Sufletul și inima trebuie să
fie și cuib de armonie/ Și stup de cântece, de iubire, de dor și omenie,/ Iar
cititorii ar trebui să dorească și să știe,/ Să asculte melodiile scrise cu
alfabetul pentru poezie,/ Acest alfabet nou, cu sunetele ciripite din inimile
poeților,/ Ca înviate din cutiile de rezonanță ale viorilor,/ Corăbiile cu aer
ale cântecelor, din cuibul și stupul inimilor,/ Care plutesc versurile pe aer
ca trilurile privighetorilor/ Și ancorează muzica la limanul sufletelor
cititorilor!” Astfel, cititorii se pot bucura din plin, de dulceața mierii stărilor
și emoțiilor transmise prin vers: „În
inima cititorilor, o inimă ca un cuib și stup primitor,/ Unde melodiile din
sufletul și inima poeților/ Să fie aduse ca de zborul neobosit al albinelor,/
Ancorând ușor în inima lor ca în portul cel mai primitor?” (Alfabetul poetic)
Odată
învățat alfabetul, autorul ne introduce în „Universul cuvintelor”. „Cuvântul
Începutul Începutului,/ Izvorul cel dintâi al Luminii Soarelui,/ Al
Existenței și al Universului,/ Creatorul din iubire al omului și al cuvântului
lui!” Cuvântul este Dumnezeu Însuși. Demiurgul universului și al tuturor
viețuitoarelor pământului, inclusiv al omului, Ființa Supremă Lumină în lumină
și Iubire în iubire: „De aceea trebuie
să-L adorăm,/ De aceea trebuie să-L respectăm,/ Așa cum ar trebui și trebuie să
respectăm,/ Aerul, Apa, Focul și Pământul iubit,/ Să adorăm și Universul
Cuvintelor mereu îmbogățit,/ Ivit din Cuvântul Lumină, Cuvântul Absolut,/ Ce
cuprinde Tot Universul până la nesfârșit...” (Universul cuvintelor)
Poetica lui Florin Gheorghiu este de sorginte filosofică.
În concepția despre lume și viață a filozofiului grec presocratic Empedocle (490
î.Hr. - 430 î.Hr), aerul, apa, focul și pământul sunt considerate elementele fundamentale
din care este creată lumea, concepție preluată și de alți filozofi pre și
postsocratici eleni, precum și de unii filosofi din Occident. În acest spirit,
autorul încearcă să înțeleagă lumea naturală, pragmatică, dar și pe cea transcedentală,
metafizică, să explice ființarea, dar și evoluția acesteia, adică trecerea
dintr-o stare în alta, punându-și numeroase întrebări despre Cer și Pământ,
viață și moarte, început și sfârșit, aer, apă, foc și pământ, virtute și păcat,
iubire și ură, prietenie, pace și război, libertate și opresiune, trup și
suflet, moarte și nemurire...
Aerul este considerat elementul fundamental, primul activat,
necesitatea sine-qua-non pentru existența vieții aerobe. Aflat între Cer și Pământ
este prielnic și luminii, sunetului și zborului; este și simbolul spiritualizării
și îndumnezeirii prin înălțare și pătrundere în realități cosmice superioare,
înalte. În viziunea autorului, aerul îl însoțește în mod continuu pe om în
viața terestră și extraterestră. Primul contact al omului cu aerul are loc încă
de la naștere, sub forma unui sărut vital, întrucât aerul oferă oxigenul absolut
necesar ființelor nou născute: „Aerul
inspirat cu nesaț de prunc la începutul vieții,/ Când un suflet nou ia startul
în ștafeta continuității,/ Oxigenul dăruit celulelor ca supt din sânul
verdeții/ Nu este și primul sărut salvator al aerului dat vieții/ Și prima
alăptare cu oxigen care-i făcută existenței,/ Ca din sânii și gurile cu aer din
verdele respirației?” (Aerul și
sărutul) Deci, aerul este esențial pentru om, este primul constituent care
ne asigură existența, oferă oxigenul pe care îl inspirăm, dar este și hrana necesară
în fiecare clipă pentru trup (ca o alăptare, pentru suraviețuire); omul fiind
și trup și suflet, poetul consideră că aerul asigură și hrana spirituală a sufletului. „Primul sărut dat respirației e și o primă
alăptare/ Din iubire sacră din cer, luminoasă ca o fulgerare,/ Care hrănește
existențele până la ultima suflare!” (Alăptarea
aerului) Considerând că omul este fragil, perisabil, doar o frunză în vânt,
care căutând lumina tinde spre nemurire, induce cititorilor ideea, că în viața
pământeană efemeră este imperios necesar să se pregătească pentru viața de
apoi, pentru a respira în lumina vie din veșnicie, oxigenul din verdele etern
(„din sânii și gurile cu aer din verdele
respirației”), adică din verdele absolut viu și etern al Grădinii Paradisului.
Apa este considerată matricea, substanța primordială, din
care toate formele se nasc, din care se naște și Pământul („VECHIUL TESTAMENT”,
„FACEREA, ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE” Cap. 1: 6-10). Apa reprezintă totalitatea etapelor,
semnelor dezvoltării în timp, de la ființare la inexistență. Este elementul care
are menire purificatoare spirituală și este considerată simbol al mântuirii,
deci, are valoare hieratică și etică maximă. Apa este considerată purificatoare
în mai multe religii, dintre care enumerăm: islamismul, hinduismul, iudaismul, șintoismul, tatoismul,
creștinismul ș.a. Referitor la creștinism să ne amintim de botezul Domnului în
apa Iordanului, botez făcut de Sfântul Ioan Botezătorul („NOUL TESTAMENT”,
Matei Cap. 3: 13-17).
În opinia autorului, apa fiind fluidă este prototipul apei
vii, a apei vieții, este concomitent „vie” și înviorătoare. Dă viață, energie,
face să renască, regenerează și îmbăiază debutul ontogeniei tuturor vieților,
prezente și viitoare, din pântecele materne care poartă „amforele vieții”: „Îmbăind mugurii vieților din clipa cu prima
baie,/ În amforele care au apa vie, de viață dătătoare,/ Înflorești flacăra vie
pentru-nviere și perpetuare?”. Însă apa are și forță distrugătoare: „Dar ești și coasa vie, fără suflet, care ne
răpune,/ Ca apa din tsunami cu valuri fioroase și nebune!”. De aceea
autorul se roagă pentru întregul univers, natură, dar și pentru om; „Mă rog ca apa vie să urce tot timpul spre
lumină,/ Ca lacrimile primăverii duse la frunza din grădină/ Să stingă setea
plantelor scăldate zilnic în lumină.” (Apa
vie) „Mă rog ca oamenii să învie
mereu cu apa vie,/ Precum eroii din poveștile citite în copilărie./ Mă rog ca
și în Rai să-nvie un izvor cu apă vie,/ Și sufletul, ca o ființă vie, s-o bea o
veșnicie...” (Apa învierii).
Focul, cel de-al treilea element, ca și aerul și apa,
este dual, fiind creativ și distructiv. Focul conferă și perspectiva
purificatoare. În sanscrită, cuvântul „foc” are conotația de „pur”, rădăcina,
temelia curățării. Focul poate fi sacru, lumină purificatoare, dar și primejdie, poate arde (focul iadului): „Foc purificator ce ne aduci lumina adorată
din cer// ...Foc viu din Soare ce ne dăruiești lumina și căldura// ...Foc sfânt
din candele care-nsoțești ruga fierbinte/ Oferi lumină-n suflet la fel ca toate
locurile sfinte!”// ...Foc ca din Iad
ce arde și pe nenumărații nevinovați,/
În războaiele pornite ca din demența unor scelerați,/ Vei fi pedeapsa dreaptă
pentru adevărații vinovați?” (Focul
sacru) Autorul este ancorat în realitate și, plecând de la filosofia antică,
semnalează inconștiența celor bogați, aceștia considerându-se nemuritori: „Suntem marionetele mânuite ca de celebri
păpușari,/ Ne petrecem zilele uitând că și bogații mor sărmani/ Și murim momiți
de falși profeți, de sofisme și bani?” (Focul
sacru)
Pământul, valoare primordială maternă, este „mama
născătoare de forme vii” (Mircea Eliade). Omul a fost creat din pământ, tot ce
iese din pământ este viu și tot ce se întoarce în pământ, ca sămânță, este
veșnic viu. Pământul este și fertil, găzduiește și hrănește o infinitate de
vietăți: „Țărână cu zămislirea lui Adam,
a Evei și a vieții,/ Care dăruiești hrana ca din cornul abundenței// ...Gazdă
generoasă a biosferei și Paradis al vieții,/ Crescând pomul cunoașterii și
binelui și răului,/ Ai născut infernul morților și lacrimile dorului?// ...Mă
rog ca după cruda moarte sufletele noastre/ Să zboare ca păsările, la lumina
vie de pe astre./ Acolo, sufletele ca umbrele ajunse în zbor dorit,/ Vor fi îmbrățișate
de lumina cea fără de sfârșit?...” (Pământul
și ultima îmbrățișare) Omul trăiește
între disperare și speranță, iar poetul nădăjduiește în eliberarea din lanțul
morții pământene, numai rugându-se: „Mă
rog ca la finalul călăroriei care îngroapă respirațiile,/ Sufletul omului bun să
respire lumină la fel ca miorițele,/ Și cum răsuflă liberi mieii pe pășuni,
păscând cu turmele,/ Din lumina visată a Raiului să respire libere și
sufletele....” (Pământul și lumina
Paradisului)
În opinia poetului cele patru elemente primordiale: apa,
aerul, focul și pământul au părți bune și fațete întunecate. Depinde de om dacă
dorește și găsește calea de a beneficia de însușirile pozitive ale acestora. În
acest sens, din iubirea sa imensă și neîncetată pentru lanțul viu al vieții și
dorința permanentei existențe a acestuia, autorul ne dă o binecuvântată
sugestie; rugăciunea îl însoțește la tot pasul pe autor, finalul unora dintre
poemele sale nu este altceva decât o sinceră și smerită rugă, pentru
perpetuarea infinită a vieții pe Pământ.
Florin
Gheorghiu nu este preocupat doar de problemele ontologice ale existenței, ci și
de probleme gnoseologice. Ne invită la rațiune, ca sursă a cunoașterii. Oamenii:
„N-ar trebui să știe că alt loc
inestimabil al luminii/ Este în creier, în computerul minune cu neuronii,/ Unde
își are locul și stăpânește conștiința omului,/ Cu tezaurul aurului cenușiu al
rațiunii și al simțirii?” (Minunea).
Această trimitere este necesară și pertinentă pentru că minunea este posibilă
doar când privim viața cu luciditate și rațiune, în iubire adevărată, sacră: „Într-o conferință recentă, un etolog a
demonstrat convingător/ Că în societatea în care coabităm păcatul a devenit
câștigător./ E adulat ca starul, ispitește ca Lucifer și, fiind marele
învingător,/ Dorește să primească drept trofee și sufletele și sclavia tuturor.” (Primirea
iubirii)
Autorul și-a însușit în timp o profundă cunoaștere a
istoriei, culturii și civilizației Greciei antice, iar prin poezie ne invită la
un periplu în mitologia elenă, a zeilor Olimpului. Aduce în fața cititorului pe:
Prometeu, Hefaistos, Themisa, Irina (Eirene),
Dyonisos, Ariadna, Tezeu, Atena, Ares..., dar să ne oprim la zeul ARES, unul
din cei doisprezece mari zei ai Olimpului, fiul lui Zeus și al Herei. Ca zeu al
războiului Greciei antice era renumit prin violență și forță fizică
periculoasă, sângeroasă, acesta întruchipa bravura în luptă. Grecia a avut
parte de nenumărate războaie, Ares obținând victorii miraculoase, dar și înfrângeri
rușinoase. Poetul analizând faptele beligerante pline de oroare ale
contemporaneității, consideră că Ares s-a reîncarnat în Zeul Banului și al puterii
funeste, cu toate tertipurile imorale din lumea de astăzi, ale hrăpăreților
stăpânitori de bani. Ares se transformă luând ipostaze diferite pentru a induce
în eroare conștiința colectivă. Florin Gheorghiu, după o serioasă analiză a
ceea ce se întâmplă în lume, menționează: „După
ultimul război mondial, zeul Ares era exasperat că va fi uitat/ Și, ca
personajele malefice, s-a fofilat în timp, apoi zeul s-a adaptat./ Chinuindu-se
pentru a supraviețui, într-un final, Ares s-a schimbat,/ S-a metamorfozat ca
insecta, pentru că așa era perfect camuflat.” Acestă transformare în timp este din ce în ce mai periculoasă pentru întreaga omenire, creând
un tablou abominabil, înspăimântător: „Zeul
Banului tatuează sufletele cu o frescă a Apocalipsei, macabră,/ Făcută cu ură,
violență și demență, fără remușcări, în mare grabă./ Fresca Apocalipsei este
pictată cu fondul în roșu viu, al sângelui/ Și în negrul doliului, al morții,
al crimei, al nenorocirii și al drogului.” (Noul Ares, Zeul Războiului) La o asemenea stare de lucruri,
autorul nu exclude, ci dimpotrivă trage un serios semnal de alarmă pentru preîntâmpinarea
unui inevitabil război mondial, anticipând că omenirea s-ar afla pe un câmp de
luptă minat (ca în ziua Judecății de Apoi), unde se va desfășura o bătălie
apocaliptică între forțele binelui și ale răului, ceea ce nu este altceva decât
simbolul Armaghedonului: „Imaginea unui
război mondial finanțat de acest nou zeu al răului?”.
În antiteză, Florin Gheorghiu aduce în atenția
cititorilor, PORUMBELUL, simbolul Păcii, menționat în „VECHIUL TESTAMENT”,
apărând profetic în fața lui Noe la sfârșitul potopului, ca mesagerul sfânt al
izbăvirii :„Pasărea a venit cu o ramură
verde de măslin, o certă mărturie,/ Că a încetat diluviul și viața reînviată va continua
iarăși pe glie!” Porumbelul este prezent și în „NOUL TESTAMENT”, în
singura înfățișare „întrupată” a
Sfântului Duh, care a coborât ca un porumbel pentru a ne împărtăși așa și calitatea
divină a Mântuitorului. Un porumbel sacru, fără răutate, fără amărăciune (n-are
fiere): „Duhul Domnului, ca un porumbel
S-a așezat asupra lui Mesia,/ Deci Biblia ne prezintă porumbelul ca fiind sfânt
și miraculos!” Porumbelul are
profundă simbolistică creștină, pe care autorul o mărturisește prin
poezie: „...porumbelul este simbolul
păcii, dar și o pasăre sacră”. (Mozaicul
cu porumbelul păcii)
Nu
lipsesc din volumul „Insomnia iubirii” nici informații și cunoștințe de
astronomie. Versul său cuprinde Pământul și Cerul cu stelele care luminează pe
firmament. În decorul feeriei celeste ornat cu strălucirea mirabilă stelelor
este confesată cititorului imensa dorință a autorului de salvgardare a păcii
exprimată magistral într-o poezie debordând de fantezie creatoare: „Într-o noapte de poveste, cu stelele de pe cer/ Licărind ca sfinte
candele aprinse de un înger” poetul ...„De când a plecat în călătoria fără întoarcere,/ Se roagă de dimineață
să fie și pe Pământ pace./ Noaptea își
înhamă calul cel potcovit cu lumină/ La Carul Mare și umblă pe boltă, fără de
hodină,/ Ca să vadă dacă stelele, lumânările păcii din cer,/ Luminează ca sfinte
candele aprinse de un înger...” (Carul
de luptă)
Cu toată
adaptarea firească a poetului la viața și la tot ceea ce înseamnă GRECIA
actuală pentru el, rămâne în structura sa intimă, ROMÂN. Întâlnim în carte
poeme dedicate bunicilor: „În copilărie,
uneori bunica, plină de mândrie, ne spunea/ Că noi, nepoții și strănepoții ei,
repetăm minunea!” (Repetarea minunii);
părinților: „Atunci când trupul omului
creat din țărână/ Este prefăcut de timp, cu moartea, în timp, iarăși în
țărână!// ...Speranța învierii nu e oare minunata mângâiere a mângâierilor?” (Mângâierea mângâierilor); soției: „De când am înțeles bine că iubirea este o
mare sărbătoare,/ Că îmi oferi din iubire toate sărbătorile Lumii, lumină și alinare// ... De când am cunoscut, așa cum cunoaște bine fiecare,/ Că
inima îndrăgostiților bate mai repede și mai tare,/ Doream ca inima mea să bată
în inima ta, repede ca lumina/ Și inima ta să bată repede, tot ca lumina, în
inima mea!” (Iubirea fără asemănare);
copiilor și nepoților: „Luminându-i cu
harul insomniei iubirii,/ Oamenii vor avea comoara cea mai de preț a simțirii//
...Lanțul de tine desfășurat pe arborele vieții, lanțul minunat,/ Ce frumos, ce
sclipitor și atrăgător ar fi dacă ar fi și luminat!” (Rugă pentru insomnia iubirii) Aceste dedicații confirmă faptul că
în concepția autorului, continuitatea armonioasă a lanțului viu este valoarea
fundamentală a existenței florei, faunei și a omului, adică a permanenței vieții
pe Pământ.
Poetul
vede Viața ca pe o călătorie, o călătorie dorită spre lumina vie făcută și în
pași de dans, în „Dansul Anotimpurilor”,
pentru continuitatea Vieții. În opinia sa, fiecărui anotimp îi corespunde un stadiu
al dansului ciclic, cu starea, care-l definește; „Primăvara găsindu-și foarte
repede locul/ Îndeosebi cu JOCUL// ...Vara, care alungă singurătatea/ Și
primește viața/ Cel mai bine cu DRAGOSTEA”// ...Mai târziu se prinde-n horă toamna
bogată.../ Recolta minții cu
ÎNȚELEPCIUNEA!// ...Ultima, intră în joc cotoroanța cu boroboața,/ Iarna cu frigul,
cu zăpada și gheața,/ ...Și aduce jalea, cu MOARTEA!”
Întregul ceremonial dansant al parcurgerii anotimpurilor
nu este altceva decât o pregătire pentru reîntoarcerea în Eden: „După ce oamenii suferă în timpul vieții
lipsiți de toate,/ În noianul nevoilor, al minciunilor și al iluziilor
deșarte,/ Sau își duc viața în plăceri și bogăție locuind în palate,/ Vor trăi
minunea care protejează amintirile de moarte/ Și înalță sufletele ca păsările,
evadând spre Cer, în zbor,/ La noul cuib al amintirilor, în Edenul visat,
nemuritor?...” (Amintiri pentru
Eden) Dar pentru a se împlini acest deziderat ideal, sacru, lucrul cel mai
important în viață, pe care trebuie să-l cunoască omul și să-l făptuiască mai
presus de orice, este Binele nesfârșit izvorând din fântâna nesecată a Iubirii.
Poezia lui Florin Gheorghiu este densă, consistentă ca
esența parfumului celui mai rar și transmite
cunoștințe, informații, în opinia noastră extrem de importante, mai ales pentru
omul postmodern care beneficiază de nenumărate mijloace de informare și atrage
atenția asupra lipsei de cultură care a ajuns la cote alarmante. Autorul
amintește că: „A citi fără să gândești
este absurd, pueril, adică e complet inutil,/ A judeca fără să citești e
periculos, distructiv, catastrofal și teribil,/ Ca un război făcut cu bombe
atomice sau ca un război civil, oribil” (Incultura) Într-o democrație prost înțeleasă, dorința de a învăța
este persiflată asiduu. Promovarea inculturii este o metodă diabolică de
manipulare. Prin învățare primim lumină; aceasta este pedagogia firească pentru
a se ajunge la o educație aleasă. Astfel se poate lupta cu Lucifer și numai „Pe
căi anevoioase ajungem la stele” (Seneca)
Verva scrierii lui Florin Gheorghiu se propagă din lumina
nimbului inteligenței, al minții agere și ordonate, fapt confirmat și prin
formația sa științifică. Cititorul poate identifica ușor congruența cu unele
idei ale poeților gnomici greci, întrucât versurile sale sunt uneori presărate
cu „maxime, sentințe, reflecții, aserțiuni și sfaturi morale”. De asemenea, se
observă și o interferență ideatică și de stil cu poezia sapențială românească,
îmbinând înțelepciunea cu adevărul științific, credința cu învățătura, mitul cu
legenda și cu tradiția.
Citind cartea cu mult interes, mărturisesc faptul că abia
în ultimul poem „Rugă pentru insomnia
iubirii” am înțeles sensul și conținutul titlului cărții: „Pe Tine, Doamne-Dumnezeule,/ Părinte a tot
și Atoate Iertătorule,/ Lumină Sfântă din Înalt și oricum mai ești venerat,/ Pe
al Tău și al nostru Pământ minunat/ Te
rog fierbinte și te rog neîncetat/ Să dăruiești omenirii și Insomnia iubirii,/ Iubirea mereu
trează, Doamne, Insomnia iubirii,/ Izvorând ca din Soare, s-o dăruiești la
fiecare muritor/ Așa cum ai dat tuturor insomnia inimilor și a respirațiilor.”
Prin acest volum, autorul dovedește o bogată cultură
generală și faptul că este un atent și fin observator al societății în care
trăiește. A conceput poezia cu spiritul treaz (insomnie) în chip rațional, spre
căutarea tâlcului adânc al existenței umane (iubire), plecând de la izvoare
antice. În acest sens, scrierea sa are un stil profund; se poate spune că este
o poezie deosebită care se adresează și cititorilor instruiți, dar și celor cu
dorința neostoită de receptare de varii și noi cunoștințe. Se poate observa în
unele poeme și o doză de ermetism, dar dând la o parte pelicula limbajului
criptic, devoalăm un bogat și profund conținut de idei. Iubirea profundă a
poetului pentru Pământ, pentru oameni, pentru flora și fauna acestuia, este laitmotivul,
care ca un fir roșu străbate întregul volum, de la prima, până la ultima sa
poezie. Potențialul cititor va surprinde valoarea artistică și starea emoțională
a mesajului liric transmis de autor prin răspunsurile la interogațiile sinelui
cu privire la probleme existențiale. Stilul poeziei lui Florin Gheorghiu nu este
numai direct, ci și interogativ, prin care ne invită la introspecție adâncă,
singura metodă capabilă prin intermediul căreia putem sesiza ceea ce este original
și putem să discernem între autentic și fals, între verosimil și neverosimil.
Să iubim, dar să fim mereu prezenți la tot ceea ce se întâmplă în noi, cu noi
și cu lumea în care trăim, pentru ca lanțul viu al vieții luminat permanent,
să-și înmulțească verigile în pace și armonie, strălucind fascinant în iubire
adevărată și în pace, în vecii vecilor!
Prin prezenta carte, pe care o recomand cu multă căldură
iubitorilor de poezie autentică, profundă, poetul Florin Gheorghiu ne
călăuzește cu rară măiestrie artistică spre „luminișul iubirii eterne”, aflat
în minunatul Eden cu poezii epice, din inima sa.
Vasilica Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu