Schisme în sânul Bisericii
Romane
(partea a I-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Biserica romană concepea în mod diferit
duhul
unităţii. Această concepere diferită a modului
unităţii a provocat schisma, care avîndu-şi
începutul
în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi
avansa pe
măsura aplicării principiilor Bisericii
romane, pînă a
ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei
papilor ca
Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi
Apostolească
să se supună episcopiei Romei.” (Sf. Nectarie de Eghina)
Biserica Romei nu s-a zidit nici pe
Jertfa Hristică, nici pe sacrificiul Apostolic, nici pe mucenicia şi adevărul
Sfinţilor Părinţi, nici pe erudiţia harică a Scriitorilor Bisericeşti, ci pe sacrilegiul orgoliului, mândriei şi hegemoniei papilor-vicari.
Aşadar, încă
din primele veacuri Biserica latină a ales să păşească pe alte căi, căi
contrare spiritului Apostolic şi armoniei Evangheliei lui Hristos, decât Calea – Adevărul – Viaţa, urmarea
veşnică pe care merge Biserica Apostolică Ecumenică.
Coborându-l
pe Apostolul Petru din ceata
cerească a Apostolilor, nelegitim pe Scaunul de Episcop al Romei, i s-a uzurpat conferirea
apostolică dată de IISUS.
Truda, zelul,
misiunea, misionarismul, credinţa, jertfa şi dragostea Apostolului Pavel la Roma, vreme de doi ani pentru
instituirea Bisericii Apostolice în Cetatea
eternă, i-au fost furate de către latinii-ierarhi, punându-le în contul lui
Petru, ca succesiunea apostolică să-şi poată consolida viitorul etern al Vicariatului pontifical. „A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel
care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea,
şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă
din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusene.” (Sfîntul Nectarie
de Eghina-Făcătorul de minuni, De ce Papa
şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Ed. Evanghelismos,
Bucureşti-2011, p. 24)
Primul ierarh
latin care a răspândit neghina minciunii întâietăţii lui Petru în apostolie a
fost succesorul său, episcopul Romei, Clement,
care în Epistola către Apostolul Iacob – episcopul Ierusalimului, altă
imixtiune „sacră” comisă asupra
instituţiei Apostolice, fiindcă Apostolatul instituit prin chemare şi alegere
de către Mântuitorul Iisus Hristos, înseamnă misionarism, înseamnă întemeietori
de biserici, în vreme ce episcopatul
este păstorire a bisericii unei
cetăţi sau a unei eparhii. Diferenţa dintre cei doi apostoli – episcopi constă în aceea că Iacob s-a subordonat
Bisericii lui Hristos, s-a considerat egalul confraţilor apostoli, în timp ce
Petru s-a lăsat urcat de episcopii
latini deasupra Ucenicilor lui Iisus, apoi deasupra Bisericii Romei, prin care
se revendica prin cocoţarea sa, Biserica universală. „Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa
adevărată şi cuvântul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră
de temelie a Bisericii...” (Epistola
lui Clement către Iacob, ed.
Dressel, Gottingen, 1853, cap. 1)
Să reţinem că
Chefa-Simon-Petru a fost şi piatră de poticnire. S-a lepădat de
trei ori de Învăţătorul său - Mântuitorul
Hristos cel torturat, el care îi făgăduise cu îndârjire viaţa întru
apărare. Este adevărat că a fost reprimit în ceata Apostolilor de către Arhiereul
Iubirii - Iisus, dar nu deasupra,
ci în rând cu confraţii săi.
Să luăm aminte însă: întreita lepădare este
totuşi şi o cădere de trei ori!
Căderea lui
Petru s-a transmis apoi ereditar urmaşilor
lui de la Roma, până azi.
Istoricul-ierarh Eusebiu de Cezareea, ne avertizează că Epistolele lui Clement, nu erau ale lui
Clement, ci erau „curat-murdar”, măsluite
pentru a se instaura „Perioada lui Petru
la Roma”, perioadă care în realitate
n-a existat. Însuşi Petru adevereşte acest lucru în epistolele sale, cu
osebire în prima: „Petru, apostol al lui
Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în
Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia...”(1 Petru 1, 1-2)
În Istoria
sa, Eusebiu de Cezareea, menţionează faptul că: „Iar Linos, cel amintit ca fiind împreună cu Pavel la Roma...” (Istoria bisericească, cartea a III-a,
cap.4,9)
Ulterior, vigilenţii latini au substituit numele lui Pavel, mentorul lui Linos, cu cel al lui
Petru, chiar dacă nu există mărturii istorice privind propăvăduirea lui Petru
la Roma. Unul dintre cei mai autorizaţi istorici ai Epocii Mântuitorului - Hristos, Apostolul
Luca, în Faptele Apostolilor,
relatează uimirea şi primirea lui Pavel
de către locuitorii Romei: „Noi n-am
primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre
fraţi, ca să ne vestească ceva despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele
ce gîndeşti; căci despre eresul acesta
(creştinismul) ne este cunoscut că
pretutindeni i se stă împotrivă.” (Fapte 28, 21-22)
Dacă Petru ar
fi propăvăduit creştinismul la Roma înaintea lui Pavel, romanii convertiţi ar fi aflat câte ceva şi
despre creştinism şi despre Pavel. Ori comunitatea creştină neexistând, confirmă nedeplasarea lui Petru la Roma.
În Epistolele lui Pavel scrise la Roma, către Efeseni, Filipeni, Coloseni,
Timotei (a doua), Evrei şi Tit, nu a semnalat numele şi deci nici prezenţa lui
Petru în Cetatea eternă.
Medicul-Apostol Luca, îşi încheie Faptele
Apostolilor, astfel: „Iar Pavel a
rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care
veneau la el, propăvăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţînd cele despre
Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (Fapte
28, 30-31)
Tot Eusebiu
de Cezareea, precizează că în al doisprezecelea an al domniei lui Domiţian,
episcopului Anacletus, care a păstorit Roma doisprezece ani, „i-a urmat Clement.” (Eusebiu, Istoria
bisericească, cartea a III-a, 15)
Domiţian i-a
urmat fratelui său Titus în anul 81. Adunând anul 81 cu cei 12, ajungem la anul
93, când a urmat al treilea succesor
al lui Petru, Clement. „În ciuda acestor
date, după apuseni, şi acesta a fost hirotonit de către Petru (care parcă după
cum ştim plecase... în anul 66...,
unde? n.a.). Acestea sînt bazele pe care
se sprijină primatul papal – măsluirile.”
(Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit., p.48)
Vigilenţii Romei, erijaţi în purtătorii destinelor lumii, şi ai mântuirii omenirii au născocit epistolele clementine, printr-un fals
grosolan, specific lor, pentru a pune piatra
– Petru de temelie a Primatului
Apostolic, a infailibilităţii papilor,
cărora le garanta apoi şi stăpânirea universală a Bisericii. „Cerinţa Papei de a fi recunoscut de toţi
drept capul canonic şi conducătorul legiuit al Creştinătăţii este fără
fundament şi nu se sprijină pe adevăr, fiindcă Bisericile vechi Îl recunoşteau
drept Cap şi Conducător al Bisericii pe Hristos (Efeseni 1, 22) şi pe nimeni altul.”
(Anastasie Diomides Kyriakos, Istoria bisericească, Vol. 1, Atena, 1897, p. 161, 61)
Bisericile
vechi (sec. I-II) se călăuzeau după Evanghelia Mântuitorului şi după Tradiţia
apostolică. Din secolul al II-lea, episcopul Romei s-a dorit urmaşul lui Petru, apoi Vicarul lui Hristos, pentru a ridica
pretenţia la tronul de bazileu universal. „Această
pretenţie arogantă a episcopilor Romei, care a provocat atâtea sminteli în lumea creştină şi care s-a făcut cauză a diverse schisme în sânul ei, a
luat naştere în sufletele lor, deoarece erau episcopii Romei, stăpânitoarea
lumii.”(Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit., p.59)
Pentru aceste pretenţii
latinii l-au găsit pe Petru, şi l-au
închipuit la Roma pentru a deveni cap al apostolilor, pentru
a-l face Vicarul lui Hristos, pentru
a-l înscăuna episcop în Cetatea cezarilor, pentru a-l cinsti ca
întâiul conducător al primei Biserici, nevrând să recunoască însă faptul că la
Sinodul de la Ierusalim, din anii 50, Pavel
interzice jugul Legii lui Moise, pe
care fariseii îl susţineau, alături de Petru
- Chefa. „Dar unii din eresul
fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând că trebuie să-i
taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise.” (Fapte 15, 5)
Să nu-şi mai amintească
măsluitorii-vigilenţi de academica
înfruntare-confruntare şi de magistrala mustrare a lui Petru în Antiohia, de către Apostolul
Neamurilor - Pavel – cel a toată lumea?!
Să fi uitat de vocaţia –
misiune a lui Pavel - spiritul
Evangheliei – cel fără de care Creştinismul ar fi rămas doar un fapt istoric al
acelei epoci, nu însă şi o Biruinţă
universală, pururea a Bisericii lui
Hristos?!
„Pavel este pur şi simplu Apostolul... Pavel reprezintă unica autoritate apostolică; Evanghelia sa leagă întreaga Biserică şi el i-a dat orânduirea.”
(August Franzen, Papstgeschichte Das
Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der
Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974, Herder Freiburg – Basel –
Wien, p. 16)
Petru travestit în Simon, apoi în Chefa juca rolul fariseului, când
cu păgânii, când cu iudeii, când cu nimeni. „Şi,
împreună cu el (Petru), s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încît
şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar cînd am văzut că ei nu calcă
drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa (Petru era creştinul,
iar Chefa era fariseul n.a.), înaintea
tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu,
trăieşti ca păgînii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască, ca iudeii?”
(Galateni 2, 13-14)
Prima
tentativă şubredă de exercitare a hegemoniei universale a Bisericii Romei,
considerată şi ca o primă schismă, ce se va prelungi apoi milenar, i-a
aparţinut episcopului Anicet, dar a fost mistuit de duhul sfântului Policarp
(60-155), episcop de Smirna, ucenicul Apostolului Ioan, care s-a pronunţat
categoric în Epistola sa către ierarhul Victor şi către Biserica romană,
concluzionând cu profetica expresie a marelui Pavel: „...Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni.” (c.f.
Eusebiu, Istoria bisericească, cartea
a V-a, cap. 24)
Altă schismă,
sub o altă formă s-a concretizat în secolul al III-lea, când Corneliu, ales
canonic episcop al Romei, modest, tare în credinţă, cu viaţă ireproşabilă a
fost înlocuit cu preotul Novaţian, un individ şters, credul, mărginit, dar
căruia i-au hotărât soarta - ascensiunea doi episcopi adversari lui Corneliu,
aflaţi sub mirajul chefului unei petrceri dionisiace de dezmăţ. În ajutorul lui
Corneliu a sărit confratele Ciprian al Cartaginei, spirit filosofic, genial,
erudit retor, îndelung slujitor, un grande învăţător, care alături de ierarhii
Antiohiei şi Alexandriei, printr-un sinod local l-au excomunicat pe Novaţian,
reîntronizându-l pe Corneliu.
Ce Biserică a fost deci, superioară în acest
conflict-schismă, Roma sau Cartagina?!
În opera sa, Despre unitatea Bisericii, sfântul
Ciprian, aduce argumente grele scripturistice precum că Biserica – Trupul lui Hristos este Una, al cărei Cap este
Mântuitorul - „Un Domn, o credinţă, un
botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi
întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui
Hristos” (Efeseni 4, 5-7), că „slujirea
episcopală este una, deşi membrii Bisericii au devenit numeroşi prin
răspândirea credinţei”, că Dragostea este Temelia şi Stâlpul păstrării
unităţii Bisericii, căci „în afara
Bisericii nu este nici o mântuire!” - <<extra Ecclesiam nulla
salus!>>, dar vicarii lui
Petru, au ajustat-o prin celebra practică, aggiornamento
în <<extra Ecclesiam Romanam nulla
salus!>>
Baluzius
consemnează desluşit faptul că mai multe „mâini
grijulii” s-a strecurat în textul
Sfântului Ciprian, substituind şi adăugând cele dorite, în timpuri diferite, după mărturia lui Latinius, care a
văzut cele 7 manuscrise ce se află la Vatican, din cele 34, care aduc referire
la scaunul şi primatul lui Petru.
(Filaret, Învăţătura istorică a
părinţilor Bisericii, trad. din greacă de Neofit Paghida, vol. I, p.
212-213, Bulusii notae ad. h. librum in
edit. op. Cypriani Venetiana 1728.
Rigalti observationes ad. S. Cyprianum perq 162. Edm. Rucher, Defensio libri de Ecclesiastica potestate.)
Episcopul
Ciprian alături de confraţii lui în cadrul a două sinoade din Africa a hotărât
ca ereticii care renunţă la erezie şi vor să revină în Biserică, să fie
rebotezaţi. Episcopul Romei Ştefan, urmaşul lui Corneliu a luat foc, condamnând
cele două sinoade şi cerându-i lui Ciprian să-i primească fără rebotezare.
Ciprian, i s-a adresat trufaşului şi încăpăţânatului vicar, replicându-i că „Obiceiul
fără adevăr, nu este decît vechea înşelare. Un episcop este dator să fie
ascultător şi să nu înveţe doar el pe alţii, ci el însuşi să cerceteze şi să se
lase învăţat în fiecare zi... Fiindcă
nimeni dintre noi nu a fost aşezat episcop peste episcopi, şi nici pentru a-i
sili pe fraţii lui să i se supună ori cu frică tiranică a-i face să i se plece.”
(Dositei, Istoria Patriarhilor
Ierusalimului, Biblioteca Greacă, 1, cap. 16. Concr. Carth. Cyprin ; L’
Abbe Fleury, Istoria bisericească, Paris,
1844, vol. I, p. 285; Cyprin, Corpus
Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, pars II, Vienna, 1871,
ediţie îngrijită de Hartel)
Îndemnul şi
porunca Mântuitorului Hristos către
Ucenicii Săi au fost imperative eterne: „Şi
şezînd jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi
slujitor al tuturor!” (Marcu 9, 35)
Probabil că
Petru - Vicarul lipsea atunci din
ceată, sau probabil că în Noul Testament al latinilor supus aceluiaşi aggiornamento, porunca şi îndemnul, ca
de altfel multe alte învăţături hristice ori norme divine lipsesc cu
desăvârşire.
„Pontifex maximus” - a fost aroganţa
cezarilor romani de a se situa desupra tuturor monarhilor lumeşti, o pretenţie
absolută până la geto-dacul Constantin
cel Mare, mărire împrumutată de noii cezari ai Romei lui Petru - vicarii ai lui Hristos.
„Pontifex maximus” – dublu veşmânt de
slavă: cea lumească a împăratului şi cea
spirituală a sacerdotului suprem,
ce se adaugă astfel continuării Bullelor-schisme.
Referitor la
goana după titluri a confraţilor săi vicari,
episcopul Grigorie I (590-604), s-a arătat destul de indignat, zicând: <<Nullus unquam hoc singularitatis
vocabulum assumpsit, nedum privatim daretur uni, depito honore Sacerdotes
privatentur universis>> - „nimeni niciodată nu a avut îndrăzneala de a-şi
însuşi astfel de titluri, înţelegând că, dacă unul singur dintre episcopi ar
vrea să iasă în evidenţă prin vreun titlu deosebit, acela i-ar vrea pe toţi
ceilalţi episcopi lipsiţi de cinstea cuvenită.” (Doctrina despre tronul sacru al Romei în opinia Francilor)
Împăratul Carol
cel Mare, fiul regelui Pippin cel Scurt, ctitorul Statului catolic, la rândul
său binefăcător al Romei, a stabilit că: <<Ne
appellaretur Princeps Sacerdotum aut Summus Sacerdos aut aliquit ejusmodi, sed
tentum Primae Sedis Episcopus>> - „niciodată (supuşii lui) să nu-l numească pe Papa Principe al
episcopilor sau Vîrful Arhiereilor sau cu vreun alt titlu cu semnificaţie
asemănătoare, ci să-l numească pe el episcop al tronului celui dintîi.”
(ibid.)
Principiul
egalităţii Apostolilor instituit de Mântuitorul Iisus Hristos s-a transmis în principiul egalităţii milenare a
episcopilor care nu poate fi abrogat de principiul inegalităţii instituit de
dispreţul, mândria, trufia şi hegemonia vicarilor
romani.
Unitatea
Bisericii Universale şi-a aşezat temelia în persoana Arhiereului absolut – Iisus
Hristos, nu în persoana unui ucenic de-al Său, fie el chiar de piatră...
Perceperea şi
conceperea intenţionată a modului roman de unitate a Bisericii, nu întru Unul Domn, ci întru unul Chefa-Petru a provocat schisma încă din
epoca primară a Bisericii, crescând cu vremea până la apogeu în Ruptura cea
mare.
Unitatea
Bisericii Universale, care constă numai în unirea Apostolilor cu Iisus Hristos a fost consfiinţită pururea
de Mântuitorul prin rugăciunea Sa străruitoare către Tatăl Său, prin care Ucenicii
Săi primesc binecuvântarea divină, eternă:
„Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul.
Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei
Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru Adevăr. Dar nu
numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei
ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una, după cum Tu,
Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca
lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava
pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor,
ca să fie una, precum Noi una sîntem.” (Ioan 17, 17-22)
În veacul
primar al Bisericii, când nimeni nu pomenea de primatul lui Petru, Apostolii au consfiinţit unitatea Bisericii pe
egalitatea dintre ei şi pe dragostea lor reciprocă. Astfel, că la alegerea
Apostolului Matia, toţi au fost de acord, toţi s-au consultat, toţi au propus
doi candidaţi, toţi s-au rugat Duhului Sfânt şi toţi aruncând sorţii, votul l-a
adus pe Matia în rândul lor. (Fapte 1,26)
De asemenea
la alegerea diaconilor, toţi apostolii şi-au chemat ucenicii, alegând dintre
tineri şapte bărbaţi aleşi, plini de credinţă, de evlavie, de zel, pe care Apostolii
prin rugăciune şi prin punerea mâinilor i-au uns diaconi. (Fapte 6, 6)
În Epistola
către Efeseni, marele Pavel arată că
unitatea Bisericii se zideşte „pe temelia
Apostolilor şi a proorocilor, Piatra
cea din capul unghiului fiind Însuşi
Iisus Hristos. Întru El, orice zidire împreună-alcătuită creşte ca să
ajungă un locaş sfînt în Domnul. În care voi împreună sînteţi zidiţi, spre a fi
locaş lui Dumnezeu în Duh.” (Efeseni, 2, 20-22)
Mărturiile
Scriitorilor şi Părinţilor bisericeşti din primele veacuri, privind unitatea
Bisericii Apostolice nu pomenesc necăieri că Petru ar fi temelia Bisericii, ci Hristos.
Iată ce spun doi dintre reprezentanţii cei mai
de seamă ai Bisericii, unul al Răsăritului, celălalt al Apusului.
Origen (185-254), apologetul alexandrin
în conformitate cu dogmele creştine a enunţat prin autoritatea sa
incontestabilă, că „Biserica Sobornicească
este Trupul lui Hristos cel făcut viu de
Dumnezeu.” (Origen, Cartea a V-a,
p. 48)
Augustin (354-430), episcop de Hippona,
mărturisea un secol mai târziu acelaşi adevăr, că „Biserica este Trupul lui
Hristos, ale cărui mădulare sînt legate prin dragoste unele de altele şi de Cap.”
(Spiridon Papagheoghiou, Unitatea
Bisericii, studiu publicat de Liga
Sfîntă în 1896)
În primele veacuri creştine unitatea bisericească constituia baza
frăţietăţii apostolice a cărei temelie era „o
singură predanie a uneia şi aceleiaşi credinţe.” (De praescriptione haereticorum, 29, PL II.)
Mai târziu,
prin secolul al VI-lea episcopul Romei Pelagiu al II-lea, pierzându-şi răbdarea
prin anul 587, s-a grăbit să păşească ca un papă ecumenic, uitând că Sinoadele
ecumenice sunt doar un privilegiu imperial. „Tot
sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la
Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. Pentru aceea, cel ce se
împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se
împotrivesc îşi vor lua osândă.”
(Romani 13,
1-2)
Anunţându-l
printr-o epistolă pe fratele Ioan al
Constantinopolului, vicarul impunea
dinastia lui Petru: <<Cum
generalium synodorum convocandi auctoritas sedi apostolicae beati Petri
singulari privilegio sit traditia>> - „să fie tradiţia ca sinoade
generale să fie convocate prin privilegiul singular al autorităţii scaunului
fericitului Petru.” (Epistola a 8-a, Migne
PL I,XXII, 738; Pelagiu al II-lea, Epistola
a 8-a ad Orientales, Concilia generalia..., ed. Binius Severinus, 1618,
vol.II, p. 693)
Prima caracteristică a Sinoadelor
Ecumenice este întrunirea lor prin poruncă
imperială. A doua este autoritatea
fiecărui sinod de a analiza
problemele de credinţă şi de a înlătura eresurile, întărindu-le prin hotărâri
dogmatice. A treia caracteristică pune
în concordanţă hotărârile dogmatice cu
temeiul Evangheliei Noului Testament, iar ultima adună într-un glas
Mărturisirea de credinţă şi toate dogmele emise pentru a le exercita,
confirmând astfel unitatea Bisericii, infailibilitatea Duhului Sfânt, Care
suflă şi călăuzeşte Biserica,
precum şi expresia egalităţii ierarhilor
în Sinod sau autoritatea tuturor în
acel Sobor ecumenic, care dau dăinuire
şi infailibilitate Bisericii
Universale.
28 Februarie 2021
+ Sf. Cuv. Ioan Casian şi Gherman, din
Dobrogea
