CE NU ȘTIAȚI DESPRE CAMIL PETRESCU!!!

 

CE NU ȘTIAȚI DESPRE CAMIL PETRESCU!!!

 

Camil Petrescu s-a născut la 9/22 aprilie1894 si fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet.

 

El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern.

 

A rămas orfan încă de la naștere.

„Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. Tatăl meu a dispărut înainte de a mă naște eu, iar mama s-a dus curând după el. M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu.”

A fost încredințat unei doici care s-a ocupat de educația lui.

A studiat la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, având rezultate bune la învățătură.

Între anii 1916-1918 a fost înrolat ca ofițer în Primul Război Mondial, iar experiența trăită atunci se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Erou rănit în luptele de la cota 789 din 26 iulie 1917, Camil Petrescu a fost luat prizonier si internat în lagărele Sapronyek (Ungaria) si Plan (Boemia), de unde s-a întors la 10 aprilie 1918. în toată această perioadă, atât oficialitătile, cât si prietenii l-au considerat mort.

În timpul războiului, a explodat o bombă lângă el și a surzit. A purtat un aparat auditiv. „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici, unde totul se aranjează în șoaptă, eu rămân vecinic absent”, spunea scriitorul.

Operele lui semnificative sunt „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”, „Un om între oameni”, „Jocul ielelor”.

În 1939 a fost numit directorul Teatrului Național din București, unde a rezistat doar 10 luni.

În 1947 a fost ales membru al Academiei Române.

S-a îmbolnăvit de inimă. A avut două infarcte, iar ultimul i-a fost fatal. A decedat, iar romanul „Un om între oameni”, închinat lui Nicolae Bălcescu, a rămas neterminat.

Fiul cel mare al acestuia, Camil Aurelian Petrescu, povestește într-un interviu că tatăl lui a fost un bărbat șarmant cu tinerele doamne din jurul lui, dar un tată sever cu copiii lui. A adorat șahul și matematica. A fost pasionat de fotbal.

După vârsta de 33 de ani, Camil Petrescu era obsedat de ideea sinuciderii, la fel ca Cioran, dar din cu totul alte motive. Aflat la limita sărăciei şi cu handicapul surzeniei, perspectivele de reală afirmare păreau minime. La 1 octombrie 1931 (cu un an în urmă publicase “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), Camil notează sec: „Azi literalmente nu am ce mînca”, iar cinci zile mai târziu: „Am împrumutat bani de masă de la un amic. Proprietarul îmi trimite o notă obraznică” – consemnează scriitoarea Ioana Pârvulescu... citeste mai departe aici  https://adinasperanta5.blogspot.com/2020/05/ce-nu-stiai-despre-camil-petrescu.html

 

IN MEMORIAM CAMIL PETRESCU (9 aprilie/22 aprilie 1894, București – 13 mai 1957, la 11, 20 noaptea, după un al doilea infarct, București). Camil Petrescu, tip de self made man, scund de statură (1, 61 m.), superinteligent, irascibil, tenace și muncitor (”trudnic într-ale scrisului”), a avut o viață tumultuoasă, pe alocuri dramatică: orfan de ambii părinți (”M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu”), bursier și intern la Sf. Sava, apoi la Gh. Lazăr (1906 – 1913), debutat cu o strofă, la poșta redacției, de marele Macedonski (1912), absolvent al Școlii de Ofițeri (1916), care îi crea, la momentul absolvirii, un viitor social stabil, participant în prima linie la primul război mondial (de neuitat, în ”Ultima noapte...”, scena autobiografică în care Ștefan Gheorghidiu, în picioare ca Napoleon, ațintit de gloanțele inamice, își încurajează în acest fel semeț și absurd trupa culcată la pământ să se ridice și să atace), rănit în luptele acerbe din 26 – 30 iulie 1917 și, consecutiv, invalid de război (surd, practic: ”Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat”, după o operație ghinionistă la Viena), prizonier la nemți și declarat mort (șters din evidențe) de conaționali, închis într-un lagăr unguresc (opt luni și jumătate), după conflagrație profesor la ”Lazăr” în București și în Timișoara, candidat eșuat la o deputăție, scenarist de film, regizor de teatru, cronicar teatral și sportiv, ziarist neobosit, director al Teatrului Național (februarie – decembrie 1939), al RFR (1934 – 1947), șahist de temut, matematician, capșist, zburătorist, antiburghez ca poetul ”Nopților”, descris în culori negre, antipatizat, ba chiar urât de o sumedenie de bărbați (de la O.Șuluțiu și Eugen Ionescu la N.Carandino), cu lipici în schimb la femei, de la cele mai frumoase și disponibile actrițe ale timpului (Leny Caler), care-i intră în pat în 1922, la cele două iubiri importante, Cecilia Constantinescu, dispărută la 29 de ani de tuberculoză în noiembrie 1939, și Maria Bota (începând cu 1943), la prozatoarea Cella Serghi, care se desparte inutil de soț în speranța deșartă că va fi luată de Camil, tată la 53 și 56 de ani cu doi băieți făcuți cu o actriță cu 33 de ani mai tânără, de care divorțează după șase ani de mariaj nevrotic etc., licențiat la P.P. Negulescu în filosofie (1919) și autor al unui studiu despre fenomenologia lui Husserl foarte a la page (1938), diarist (”Note zilnice”, postum, 1975), polemist (”Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile”, 1932, foileton în ”România literară” condusă de Liviu Rebreanu, în 1933 și în volumul ”Caietele Cetății literare”), nuvelist (mediocru), traducător, între alții al lui Molière, dramaturg prolific și notabil în drame de idei, teatrolog sincronizat cu preocupări înnoitoare ale vremii (”Modalitatea estetică a teatrului”, 1937), poet (semnificativ pentru autenticitate în volumul din 1923) și mai ales romancier (superior fără îndoială lui Mircea Eliade, prozator înrudit, acesta ridicat în slăvi după 1989), în ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și în mai sofisticatul ”Patul lui Procust” (1933), - CP rămâne una dintre figurile centrale ale modernismului.

 

Petruta Sosa

"Se "reîntoarce "la viață si din prizonierat la vărsta lui IISUS,de aproximativ ziua lui de nastere (10 aprilie.)9/22 04.1894,are tendințè sinuecidale,este surd și toți îl cred mort.

Are PUTEREA de-a devenii unul dintre cei mai profunzi și sensibili scriitori romancieri romăni moderni,director de teatru,nuvelist dramaturg,familist,OM."

 

CAMIL PETRESCU: VERSURI PENTRU ZIUA DE ATAC

 

Fii gata, prietene soldat, fii gata,

Curăță-ți cu grijă arma și lopata

Și pune-ți cruciulița la gât, -

Mâine va fi un atac mare,

Și-atât.

 

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:

Cu ranița și arma în spinare

Pe drumurile ude de noapte și-ntuneric

Ne vor purta întreaga noapte

În șoapte.

Târziu ne vor opri în fața porții

În fața porții nevăzute-a morții.

 

La trei din noapte îi vom scula din somn

Pe cei ce se lăsară istoviți în noroi,

Vom aștepta din nou

Noi ordine,

Vom aștepta chinuitor

Și-apoi, pătrunși de ploaie până la vertebre,

Murdari, încătușați greoi,

În zorii albicioși și umezi de septembre

Când palele de ceață se rup peste tufișuri

În șiruri rare vom urca,

Cu pași definitivi

Colina, după care stăm,

Și dincolo, deodată –

De nepătruns, pătrunzător și gol

Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Unic, imens și nou

Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.(...)

 

CAMIL PETRESCU: MARIA BOTTA (BOTA, de fapt, n.n.)

 

Timp de şase ani, Mimi Botta a fost una dintre cele mai frumoase actriţe ale Teatrului Naţional. Admirabil proporţionată, cu un cap realizat parcă în pastel, extrem de elegantă şi mai ales frumos coafată, a fost obligată să facă figuraţie în toate piesele de mare lux şi să joace toate cochetele antipatice, care aveau de spus două-trei replici neroade. Dar, într-o zi, această Mimi Botta a devenit ea însăşi cea adevărată, s-a rezolvat în hiperemotiva Maria Botta. Dintr-o frumuseţe elegantă, aşa cum sunt o duzină în teatrul bucureştean, a devenit una dintre cele mai patetice şi mai tulburătoare frumuseţi scenice din câte am cunoscut vreodată în teatrul românesc. Obrajii, în nuditatea lor fără fard, au căpătat o paloare, o stranie oboseală, de parcă ar purta toată durerea neexprimată a lumii, gura dur arcuită spune, prin simpla ei tăcere, mai mult decât zece tirade la un loc, iar frumoşii ochi verzi cu reflexe albăstrii parcă poartă oboseala unor halucinaţii şi, în acelaşi timp, arderea unor năzuinţe irealizabile. După Doamna Bovary, după Ultima noapte, această tânără actriţă a devenit expresia suferinţei torturate de un destin neînduplecat. Din clipa în care intră în scenă, sala întunecată, din care numai privirile lucesc, tresare şi aşteaptă, căci această actriţă este spontaneitatea însăşi. Un avizat critic de teatru făcea odată − surprins − observaţia că Maria Botta e dintre puţinii actori care, în scenă, îţi dau impresia că nu ştii ce urmează, că îşi trăieşte rolul cu toate spaimele şi neprevăzutul lui, ca şi când în fiecare seară şi-ar descoperi porunca soartei întâia dată. Suferinţa însăşi în scenă nu are valoare de artă, dar suferinţa Mariei Botta e numai transfigurare prin lumina unică a privirii albăstrii, prin nobleţea palidă a obrajilor şi prin glasul care trece de la şoapta arzătoare la ţipătul unei viori, căci vocea Mariei Botta se alege din tortura până la deznădejde a întregului trup, cu obsesiile, păcatele şi frumuseţile lui.

Hiperemotivă într-un grad aproape de necrezut, interpreta atâtor victime fascinante suportă însă legea propriului ei temperament. Neliniştea ei aproape bolnăvicioasă (şi neliniştea îşi are insuficienţele ei, ca să zicem aşa) este a tuturor aparatelor hipersensibile, care sunt prea uşor tulburate de mediul înconjurător, şi cele mai ades anulate în funcţia lor delicată.

Asemenea aparate, care tremură ca fiinţele vii, sunt deranjate în exerciţiul lor de jocul temperaturii, de presiunea atmosferică, de interferenţele curenţilor electrici etc. Tot aşa, o ambianţă înţelegătoare e o condiţie liminară pentru această copleşitoare artistă şi orice acroc, orice nepotrivire, orice incident exterior, în desfăşurarea spectacolului, îi desfigurează tot jocul − punând probleme grele direcţiei de scenă − aşa cum o pietricică rătăcită într-un pantof gingaş face să şchioapete silueta cea mai unduioasă.

În asemenea împrejurări, cea mai mare artistă pe care a avut-o lumea − Duse − obişnuia să suspende spectacolul, să anuleze cicluri întregi de spectacole. E aici, cum am spus, legea hiperemotivităţii.

În schimb, cei care au norocul să asiste la clipa fericită când un asemenea interpret simte simpatia intensă care solicită şi i se dăruieşte din sală şi de pe scenă, deopotrivă, atunci el se dizolvă ca un ins de toată ziua şi renaşte ca o flacără, întorcând copleşitor consonanţa spectatorilor.

Din fericire pentru ea şi pentru Teatrul Românesc, Maria Botta îşi are încă de pe acum prietenii, poate puţini dar fanatici, ai jocului ei de floare mistuită şi de obsesie şi vitregia vremii şi o galerie întreagă de victime ilustre ale iubirii, eroine palide şi predestinate o aşteaptă în viitor, de la Julieta tragică din Verona, la „Dama Cameliilor şi a păcatului“.

(”Revista Fundaţiilor Regale”, anul XIII, nr. 11, noiembrie 1946)

 

IOANA PÂRVULESCU: ”Cheia” de explicare erotică a celor două romane interbelice, ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930), și ”Patul lui Procust” (1933)se află la supersexuala Leny Caler (1904 – 1992), căreia Camil i-s scris un vraf întreg de scrisori, distruse în bombardamentul american din 4 aprilie 1944. Iată portretul lui Camil în ”Memoriile” actriței refugiate la Berlin la sfârșitul anilor 50: "Mare mi-a fost uimirea cînd am vãzut în faţa mea un tinerel, mic de staturã, dar bine legat, proporţionat, cu pãr blond-şaten, uşor ondulat, cu o frunte înaltã, puţin bombatã, cu sprâncene bine marcate, de sub care mã priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mãrgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi. Mã privea zîmbind copilãreşte, dulce. Ne-am plãcut şi ne-am simţit bine împreunã din primul moment”.

 

MONICA IORDACHE APOSTOL: Drumul lui Camil Petrescu prin Bucureşti îl poţi urma în romanele lui, în notele zilnice sau în povestirile celor care l-au cunoscut. La Şosea se revolta văzând în bătăile cu flori frivolitatea, inconştienţa şi cinismul burgheziei, la vechiul Teatru Naţional învăţa actriţele vremii să joace natural, în locuinţa din Câmpineanu şi-o imagina pe doamna T., iar în Brezoianu 51 devenea familist. Pe tot acest traseu, Camil Petrescu a fost prada frumoaselor vremii, a vanitoaselor care s-au împăunat cu dragostea lui. Dintre toate, a iubit două: pe Cecilia Constantinescu şi pe Maria Botta (...) Păienjenişul străduţelor din vecinătatea Cişmigiului e sufocant. Majoritatea clădirilor, vechi şi frumoase, sunt în curs de renovare. Îţi oferă doar ferestre bătute în scânduri şi uşi acoperite cu tablă. Le aşteaptă inevitabil termopanul şi geamul reflectorizant. Maşinile claxonează nebune şi virează periculos. Strada Brezoianu se unduieşte însă pe lângă Cişmigiu, ca pe vremea când se amestecau pe ea pasul pietonilor, tropotul cailor şi claxonul câtorva automobile, aflate pe atunci în minoritate. La numărul 51 există încă bloc-house-ul în care a locuit Camil Petrescu, a doua lui locuinţă de familist. Un bloc anonim, bineînţeles, căci nici o plăcuţă memorială nu-i confirmă identitatea. În 1950, aici i s-a născut al doilea copil, Octavian Eugeniu. Camil Petrescu avea atunci 56 de ani, un băiat de 3 ani, Camil Aurelian, şi o căsnicie, de vârsta fiului cel mare, cu actriţa Eugenia Marian, ”Ghighi” (deşi celibatar convins, se căsătorise în 1947 cu "Ghighi", pentru că rămăsese însărcinată)..

 

FLORICA ICHIM: În 1922, Camil Petrescu predă la cursul de artă dramatică al lui Al. Mihalescu. Acolo o vede pe Leny Caler. Aici încep comicăriile, pentru că Leny Caler a scris şi ea o carte de amintiri. Este o încurcătură de date, întrucât ea pretinde că în perioada scrierii ”Ultimei nopţi” ar fi fost în relaţii cu Camil, dar ea a fost în 1922, nu în '30. Există un microjurnal, de două-trei pagini, în care Camil îşi manifestă tot felul de suferinţe: că o vede în trăsură cu Scarlat Froda, viitorul soţ , că una că alta. În ”Prinţesa bolnavă”, care este o nuvelă scrisă în 1924 şi neterminată, înţelegem ceva din ce se întâmplase, iar în ”Ultima noapte”, Leny se relevă într-un mod care nu o avantajează. Sigur că toate personajele sunt făcute din mai mulţi, dar Leny are o bună cantitate de trăsături transmisă Elei. Toate doamnele interbelice, adică de la '33 încolo şi până în zilele noastre s-au visat doamna T., numai că doamna T. este precis o fantezie totală a lui Camil, pentru că nici una dintre femeile cunoscute de Camil, din tot ce am citit eu ca notaţii ale lui, nu ar merge spre  acest personaj.

 

ANNIE BENTOIU: TIMPUL CE NI S-A DAT: Când l-am văzut eu pentru prima oară, Camil Petrescu locuia cu Ghighi şi copiii într-un apartament de bloc pe Strada Brezoianu. Erau patru camere destul de mici, care dădeau pe un hol: luxul nu-l reprezenta apartamentul în sine, ci faptul de a nu fi ”la comun”: Mişcările lui rapide îţi sugerau uneori o pisică, o veveriţă, o pasăre mică. Fără îndoială ar fi fost foarte vexat de aceste termene de comparaţie, ştiindu-se - şi fiind cu adevărat - un om cu mare succes la femei, care, cu o statură mai înaltă, ar fi fost chiar un bărbat frumos (...) În acele prime dăţi am avut impresia că faţă de noi încerca uneori să se scuze, să explice colaborarea lui cu noul regim. Nu era nimic de explicat. Pentru cineva care-şi petrecuse toată existenţa singur, independent, ocupându-se numai cu scrisul şi trăind din câştiguri cu totul neregulate, apariţia târzie a unui copil şi a unei vieţi de familie organizate ridicase probleme practice şi financiare pe care nu le-ar fi putut rezolva în nici un alt fel.

 

Sursa: RADU GABRIELA