RUGĂCIUNEA
JERTFEI DE SINE
PR.
ARSENIE BOCA
„Oamenii se roagă în tot felul: să câştige un proces,
să-i ajute Dumnezeu să ia examenul, să aibă noroc în căsnicie, pentru sănătate;
dar numai rugăciunea jertfei de sine se urcă până la jertfelnicul lui Dumnezeu,
celelalte rugăciuni rămân tot aici pe pământ, nu se suie atât de sus”. Aflați
sfaturi minunate, de suflet înălțătoare, de la Părintele Arsenie Boca.
Care este adevărata Rugăciune?
Rugăciunea neîncetată: să te sileşti să trăieşti în
prezenţa lui Dumnezeu, în orice împrejurare ai fi să ai gândul la Dumnezeu. A
fi totdeauna cu „Doamne Iisuse…” în gând, chiar şi în somn, cum spune
psalmistul David. „Eu dorm, dar inima mea veghează…”. Prezenţa lui Dumnezeu are
rostul de a ne opri de la rele, căci uneori le facem chiar şi în prezenţa Lui.
Aşa să faci dacă vrei să te mântuieşti.
Citirea Cărților sfinte
Să ai mărturia Sfintelor Scripturi, care sunt: Biblia,
scrierile Sfinţilor Părinţi, Patericul. Sfinţii Părinţi se referă la toate
faptele pe care le faci, fie osteneală lăuntrică, fie orice lucru dinafară. Cu
alte cuvinte: să nu faci nimic de capul tău. Să întrebi pe povăţuitorii tăi,
pentru că fără sfat rătăceşti şi nu te mântuieşti. Să călătorim cu întrebarea
pentru că neîntrebat nimic nu-i bine, nici ce-i bine. Să fii statornic
împotriva oricărui vânt care te suflă: greutăţi, necazuri. Nu da înapoi, ci te
luptă cu ele. Fii om dintr-o singură bucată înaintea lui Dumnezeu.
Cum adică Rugăciunea jertfei de sine?
Cine s-a mai rugat aşa stăruitor? Moise: „Iartă-le
acum păcatul, dacă nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris”.
Ilie s-a rugat la fel, de a dat Dumnezeu ploaie după
trei ani şi jumătate. Sfântul Iacov zice că şi Ilie a fost om ca şi noi, dar
s-a rugat fierbinte şi Dumnezeu l-a ascultat.
Rugăciunea are şi ea puterea ei. Trebuie ploaie? Te
rogi fierbinte lui Dumnezeu şi plouă. Rugăciunea se face în Biserică, la strană
şi Sfânta Liturghie, dar trebuie să strigăm şi noi la Dumnezeu prin rugăciunea
„Doamne, Iisuse…”. Rugăciunea întărită, adică de mai mulţi, poate mult. Trebuie
silinţă pentru că împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc.
„Rugăciunea sfântului se urcă precum tămâia până la
Dumnezeu”. Oamenii se roagă în tot felul: să câştige un proces, să-i ajute
Dumnezeu să ia examenul, să aibă noroc în căsnicie, pentru sănătate; dar numai
rugăciunea jertfei de sine se urcă până la jertfelnicul lui Dumnezeu, celelalte
rugăciuni rămân tot aici pe pământ, nu se suie atât de sus. Deci, numai
rugăciunea jertfei de sine, adică a lepădării de sine se suie atât de sus.
Pentru că Acel Om Care ne-a dat pildă de jertfă de sine, care S-a jertfit, e slujitor
acolo. Şi, în clipa aceea, când te lepezi de tine, te rogi – acea rugăciune se
suie ca tămâia până la Dumnezeu.
De exemplu: când tu ai o ascultare şi o soră te roagă
să-i ajuţi şi ei, tu să-ţi laşi în clipa aceea ce ai tu de făcut şi să ajuţi şi
pe sora ta, şi totuşi să ai puterea să termini la timp şi lucrul tău, şi în
acelaşi timp să te rogi, şi aceasta-i o rugăciune a jertfei de sine.
(Preluat din Revista Atitudini Nr. 5
JUDECAREA
APROAPELUI
Dan
Radovici
Cum se face de lipim atât de ușor etichete pe fruntea
aproapelui? Aha, ăsta nu mai e bun, deloc! Chiar dacă aproapele acesta poate fi
chiar tatăl, sora, fratele, prietenul sau camaradul, ne îndreptățim motivând -
Uite ce a fost în stare să-mi facă!
Asa cum am spus, mă voi încumeta să argumentez această
disfuncționalitate a generației noastre pe care eu, cel nevrednic și neavizat,
o consider a fi unul din motivele dezbinării. Este, fără îndoială,vorba de o
gravă boală sufletească care, adesea, ne lasă fără discernământ! Nu doar că
obișnuim să ne judecăm necruțător aproapele ci, de multe ori, îl și azvârlim
peste bord!
Să nu uităm că există acolo, la Psaltire, o
avertizare, o alarmă, care ne spune că „Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale
căror glasuri să nu se audă! (Psalm 18:3). Sau: „Cel ce a zidit ochiul, oare,
nu vede? Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? (Psalm 93:9).
Atunci când spunem „Tatăl nostru”, pluralul iese în
evidență! Deci, ne rugăm Lui în calitate de frați, care, după modelul Tatălui,
ar trebui ca și noi să le iertăm greșiților noștri…
Rănirea aproapelui
Eu nu mi-am propus să abordez acest subiect în
calitate de teolog sau, să emit cine știe ce pretenții savante în cântărirea
acestui subiect. Departe de mine asemenea gând! Îl abordez din calitatea mea de
purtător al unor răni dureroase, ce sunt încă necicatrizate.
Cum se face de lipim atât de ușor etichete pe fruntea
aproapelui? Aha, ăsta nu mai e bun, deloc! Chiar dacă aproapele acesta poate fi
chiar tatăl, sora, fratele, prietenul sau camaradul, ne îndreptățim motivând –
Uite ce a fost în stare să-mi facă! Și sentința se detonează iute, precum
percutorul unui cartuș. Și uite așa, rapid, ajungem să ne trecem în portofoliu
o sumă de relații ce capătă, în timp, forma unui cimitir, oarecum personal,
spre administrare. Cine poartă responsabilitatea atâtor suflete îmbrâncite?
Am convingerea că, totuși, undeva în subconștient,
omul simte și nu se îndoiește de bunătatea, de răbdarea și de generozitatea lui
Dumnezeu!
Satisfacția îndreptățirii de sine
Poarta prin care Domnul Hristos a ieșit din această
lume știm că a fost Crucea. Spunea părintele Arsenie Papacioc că purtarea
crucii asta înseamnă: Să duci ceea ce nu-ți convine! Care ar fi poziția de
umilință pe care s-ar cuveni să o adoptăm? Este un exercițiu al răbdării!
Jertfa lui Dumnezeu este Duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o
va urgisi!(Ps. 50:18). Vrăjmașul se străduiește maxim să ne fure smerenia,
fiindcă astfel ne părăsește Harul și rămânem înghețați în… îndreptățirea de sine,
în care am sperat să obținem satisfacție. Dacă vom osândi pe cineva, atunci
lacrimile pocăinței se vor usca iar acel suflet va cădea în nesimțire, în
nepurtare de grijă.
Cât de limpede mi se arată paiul din ochiul
aproapelui, încât bârna din ochiul meu nu o mai simt deloc!
Pilda lui Jean Valjean
Aș aminti aici, pe scurt, acea poveste interesanta a
lui Jean Valjean, personaj celebru din romanul Mizerabilii, de Victor Hugo.
Acesta, Jean Valjean, tocmai ce ieșise din pușcărie și, flămând fiind și
înfrigurat, își căuta un loc unde să se adăpostească. Bătând la mai multe uși,
nimeni nu i-a deschis. Însă un preot, văzându-l în ce hal arată, l-a primit la
el. Acesta, plin de bunătate, l-a ospătat, l-a îmbăiat, i-a schimbat hainele
ponosite cu altele curate și i-a oferit o cameră încălzită și un pat bun, spre
odihnă.
Eroul nostru, sculându-se dis de dimineață, l-a atacat
cu furie pe abate și i-a furat un sac de argintărie și a fugit.
La scurtă vreme însă, pe când se preocupa să vândă
argintăria, a fost oprit de o patrulă a poliției care i-a cerut socoteală – de
unde are argintăria? El a recunoscut că aceasta ar aparține abatelui. Fiind
condus la adresa abatelui, acesta a ieșit și, cu urme vizibile ale bătăii
încasate, a zâmbit, și a replicat că el îi dăruise, acestuia, argintăria și că
ar mai fi găsit și alte două sfeșnice pe care dorește să i le încredințeze!
Poliția, după o asemenea stranie mărturie, l-a eliberat pe agresor. Acesta a rămas,
definitiv, șocat! Acest gest, prin naturalețea lui, a reușit dezamorsarea
oricărei alte stări de răutate și l-a întors, cu recunoștință, către bunătate!
Un exercițiu de voință
Mi-aș dori ca și noi, ca generație, să încercăm să
punem în practică mai des acel exercițiu al voinței care, printr-o simplă
răsturnare a clepsidrei, să nu mai alegem atât de ușor și de iute a înfige
săgeata în inima aproapelui, după modelul torționarilor. Ci, cred că ne putem
ruga să fim ceva mai calmi. Căci, nu, parcă acesta ar fi firescul?
Cineva era foarte curios să știe, cum arată iadul și
cum arată Raiul? A venit, într-un târziu, un înger dispus să îi satisfacă
curiozitatea. Întâi l-a condus pe cel curios în iad. Acolo, zăceau niște umbre
de oameni. Aceștia aveau în fața lor un ciubăr cu mâncare, însă aveau legate de
mâini niște linguri lungi. Lungimea lingurilor nu le permitea îndoirea brațului
ca să le poată duce la gură. Și de aceea agonizau și se văitau în chinuri !
Condus, mai departe, în Rai, acolo, oamenii aveau în
față tot un ciubăr cu mâncare, precum și acele linguri lungi legate de mâini,
însă ei se hrăneau unii pe alții și erau, în schimb, foarte veseli și
mulțumiți!
Egoismul este pricina multor paralizii sufletești!
Ne-judecarea aproapelui
Să fim mândri, fraților, că Dumnezeu a binevoit ca noi
să ne naștem într-o asemenea Țară, cu o asemenea istorie. Oameni a căror
vitejie a rămas, după cum frumos spunea un mare și vrednic vizionar român, ca
niște chipuri luminate de soarele asfințitului pe înălțimile munților iar,
peste gloatele cele multe și lașe se va așterne întunericul uitării.
Închei cu o sintagmă foarte apreciată :
Acolo unde e credință, acolo e binecuvântare! Acolo
unde e binecuvântare, acolo e pace!
Acolo unde e pace, acolo e dragoste! Acolo unde e
dragoste, acolo este Dumnezeu! Și, Acolo unde este Dumnezeu – Nimic nu
lipsește!
Cu prietenie,
Dan Radovici
DESPRE
FEMEIE ȘI MAMĂ
PR.
JUSTIN PÂRVU
Importanța femeii
Din păcate, acum familiile sunt mai degrabă
marxist-leniniste. Ţin ziua agriculturii, a prăjiturii, a cozonacului şi uită
de sărbătorile creştine. Ori familia este cărămida lumii, iar femeia are un rol
sacru în cadrul familiei. Ea este şi cu căderea şi cu ridicarea, de aceea este
importantă…
Rolul mamei
În viaţa de familie a mea, din zona asta a munţilor,
ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinţii, fraţii sunt
plecaţi mai mult în dreapta, în stânga; ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele
sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea
caracterelor şi cu in-fluenţa şi viaţa spirituală pe care o are ea. Mie mi-a
fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte,
aproape în fiecare zi de duminici şi sărbători, ne lua la Durău, la mănăstirea
Secu, Sihăstria, pe la mănăstirea Neamţ. Nu erau maşini, se întovărăşeau
doi-trei vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire,
20 de Km, 25, 30.
Mama Părintelui Justin
Când făceam năzdrăvănii, teama mea cea mare era să nu
plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Şi mă temeam, toată noaptea
nu dormeam. Mi-era frică şi trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăsnaie am
făcut eu în ziua aceea. Că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la
mănăstire, şi plăteşte slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care
au dat foc la cânepă…
Când mergeam cu vitele, mama îmi punea mâncare de
post, dar veneau alţi copii cu brânză, cu altele şi eu mai mâncam cu ei acolo.
Dar să ştiţi că într-o săptămână le trăgeam toate. Ori că stâlceam un deget la
picior, sau se-ntâmpla să cazi cumva să te loveşti la ochi…, dar nu rămâneai
nepedepsit. Ei, în clipa în care pătimeai, simţeai că-i pedeapsa lui Dumnezeu.
Mai ales că eu mai mărturiseam mamei că, uite, azi am
mâncat brânză de la Ion. Ș-apoi dacă păţeam ceva în cursul săptămânii, mama îmi
zicea: Ai văzut că nu-ţi ajută Maica Domnului? Te-a pedepsit! Ai mâncat
miercuri, vezi, ai grijă!
Dragostea mamei
Într-o zi ciopleam ceva la un trunchi şi nu ştiu cum
mi-am tăiat unghia oleacă. Ptiu, cum am alergat în casă, cu unghia-n gură …
ţipam, nu alta. Mama, săraca, se gândea că cine ştie ce am păţit. O ieşit
repede afară, s-a uitat la mână dacă-i întreagă şi zice: Lasă, nu-i nimic.
Sufla mama peste deget şi mă mângâia…trecea îndată, nu mai aveam nimic. Mai
obişnuia să pună praf de cărbune acolo pe rană şi-n câteva minute sângele se
oprea. Se mai întâmpla să umblu cu lapte fierbinte, şi mai dădeam pe mine. Mă
ardea, iar mama, în loc să pună ceva să răcorească, punea sare: Stai acolo!
Sfințenia mamei
Nu ştiam dacă mai trăieşte mama. Ea s-a îmbolnăvit
îndată după arestarea mea. Auzise că eu am murit. Şi, după 13 ani, când am
găsit-o, nu m-a mai recunoscut. M-a luat drept un nepot, nicidecum eu. Era
bolnavă, nu mai avea memoria deplină. Şi aşa s-a stins mama, fără ca ea să fie
convinsă că eu m-am mai reîntors în viaţă în casa părintească. Am fost pomenit
la morţi.
Dar să ştiţi că mi-a mers foarte bine. De altfel, şi
povestesc unele mame care vin aici îndurerate că le-a plecat copilul de acum
şapte-opt ani prin ţări străine şi nu mai ştiu nimic de el. Mă-ntreabă ce să
facă: Să-i pomenească la morţi sau la vii? Nu, dragii mei, le spun, puneţi-l la
morţi, că nu-i nicio deosebire între mort şi viu. Se dezleagă şi la morţi, şi
la vii, tot pentru iertarea păcatelor. Aşa că eu, când mă pomenea mama, când
făcea câte un parastas, îmi mergea mai bine. În puşcărie o visam pe mama când
eram în momentele cele mai grele şi anevoioase. Şi ştiam sigur că începe un alt
regim, de destindere. Şi, într-adevăr, se schimba total.
Desființarea semnificației de mamă
Acum trebuie să trezeşti în tânăr oleacă de ordine
duhovnicească, de unitate, de armonie, de înţelegere care lipsesc la noi, la
români. Întâi ne-au distrus dragostea creştină, apoi s-a produs răcirea între
oameni şi distrugerea educaţiei. Au distrus familia, lăsând mama să lucreze la
colectiv, bărbatul la fel, de se întâlnesc seara, obosiţi, se culcă. Copilul
ia-l dimineaţă, du-l la creşă sau grădiniţă şi aşa îl creşte Statul. Unul îl
naşte, altul îl creşte şi altul îl educă. Şi ce să iasă din el? E adevărat că o
să se cearnă toate, dar trece timpul…
Copiii nu mai stau cu părinţii pentru că acum mama
trebuie să facă norma. Altădată bărbatul lucra pentru întreaga familie ca să o
întreţină. Acum am fost aduşi la mizerie, la sărăcie să nu aibă timp nici mama,
nici tata de copii. Aici e greutatea mare, că din mizerie numai mizerie iese.
Lupta unei mame
Dacă copilul va creşte în braţele mamei, îndreptat
spre icoană, iar mama merge la biserică, ţine un post miercurea şi vinerea,
face milostenie, îşi iubeşte soţul ca pe Hristos, atunci şi copilul va fi
sănătos. Aşa după cum copilul absoarbe hrana din corpul mamei, tot aşa absoarbe
şi hrana spirituală din viaţa mamei şi a părinţilor. Copilul acesta, crescut cu
inima la Hristos, va fi într-adevăr un urmaş al lui Hristos. El nu va fi
răzvrătit, neascultător şi nu va ieşi din făgaşul acesta pentru că e crescut din
mamă îngerească şi atunci şi el va fi un copil îngeresc. Creşteţi copiii cu
inima la Hristos!
(Extras din volumele „Ne vorbește
Părintele Justin”)
Numai
mamă să nu fii!
-
Pr. Arsenie Papacioc -
În ce constă dragostea mamei față de fiul ei?
Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloşca imediat
e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloşcă, şi a ieşit un pui negru. Şi-l
bătea cloşca, şi eu aveam necaz pe cloşcă că nu creştea puiul ăla. L-am prins,
l-am mângâiat, dar el, mititelul: tot la cloşcă. Se ducea la mama lui.
Aşa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a
obligat, îl suporţi aşa cum este, că-i al tău. Dar el are legătură cu mama lui
din pântece. El n-are conştiinţa raţională, el are conştiinţa instinctuală. El
o intuieşte şi o cunoaşte pe mamă cu intuiţia din pântece.
Comunicarea din pântece
Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul.
Toată lumea îl lua în braţe şi nu tăcea. Când a venit maică-sa, a tăcut
imediat. Îl cunoştea din pântece.
Am avut un câine orb. Într-o seară, am deschis poarta
eu, am ieşit la aerisire, aşa, şi un câine cât un măgar de mare a sărit la
mine, în stradă. Fără să ştiu că şi câinele meu era alături de el acolo şi ştia
că eu sunt pe acolo. A ieşit neştiut de mine din culcuşul lui şi s-a repezit la
câinele acela. De ce l-a apucat nu ştiu, dar urla câinele ăla şi ăştia se rugau
de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem înapoi, lasă să te
înţelepţeşti şi mata. Un câine orb care mergea pe conştiinţa instinctuală.
Aşa-i şi copilul, el comunică cu mama din pântece.
Comunică cu ea dar în pântece nu plânge că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu
să-ţi baţi mama! Nu se mai pune în discuţie că mă iubeşte mama, mă trăieşte.
Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească.
(Fragment extras din Revista Atitudini,
Nr. 10
LUCRARE
USOARA
-
Avva Matoi -
Voiesc nevointa usoara si statornica, decât cea care
este ostenicioasa din început si degrab se curmeaza.
Avva Matoi, Patericul egiptean, Ed. EOR,
Alba Iulia, 1991, p. 145
Sfântul
Gherasim de la Iordan
Cuviosul Gherasim era de neam din părțile Lichiei. Din
tinerețe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind
sfințitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a
Tebaidei din Egipt și, acolo viețuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare
în nevoințe duhovnicești, s-a întors iarăși la Lichia, în patria sa.
După aceea a venit în Palestina, pe la sfârșitul
împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450), și s-a sălășluit în pustia
Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte
bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului.
Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta
cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de râul
Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar
părinților celor desăvârșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești.
Este cunoscut faptul că Cuviosului Gherasim i-a slujit
o fiară necuvântătoare, un leu. Acest lucru s-a făcut pentru ca Dumnezeu să
preamărească pe plăcutul său.
Vă invit să citiți despre aceasta:
Cum
s-a întâlnit cu leul
(…) monahii care viețuiau acolo ne-au spus despre ava
Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav,
care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase
piciorul.
Leul se uita spre stareț cu ochi blânzi și, deși nu
spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l
vindece. Starețul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând
piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un
petec și i-a dat drumul.
Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe
stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira
starețul de recunoștința cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea starețul,
dându-i uneori pâine, iar alteori linte.
Catârul
dispărut
Părinții aveau în lavră un catâr cu care își aduceau
apa de la sfântul Iordan, pentru trebuința fraților. Starețul a poruncit să dea
catârul în seama leului, să umble cu el și să-l pască pe lângă râul Iordanului.
Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de
lângă dânsul o depărtare cam mare și a adormit la soare.
Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul
singur fără păstorul lui, și l-a prins și l-a luat într-ale sale. Leul
deșteptându-se și căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim
trist și mâhnit că pierduse catârul.
Starețul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis:
„Unde este catârul?”. Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos.
Starețul i-a zis iarăși: „Oare l-ai mâncat? Bine este
cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catârul,
tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!”.
De atunci, din porunca starețului, puseră deasupra
leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă
în mănăstire de la Iordan.
Ostașul
milostiv
Într-una din zile, a venit la stareț un ostaș
oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă și aflând pricina, i-a
fost milă de el și a dat trei galbeni părinților că să cumpere un catâr pentru
trebuința lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea.
S-a făcut așa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru
slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat.
Leul
prinde făptașul
După puțină vreme, neguțătorul acela din Arabia care
luase catârul trecând iarăși cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să
vândă grâu, avea cu el și catârul acela. Și după ce a trecut Iordanul, din
întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele,
l-a cunoscut.
Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul.
Neguțătorul și cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară și
fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai
înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate
cu grâu, bucurându-se foarte și mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse,
și l-a adus la stareț.
Cuviosul stareț zâmbind, a zis către frați: „În zadar
am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!”. Și a numit leul Iordan.
Adormirea
cuviosului și leul
Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul și
s-a îngropat de către părinți, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a
aflat atunci în lavră. Venind după puțină vreme, își căuta starețul său. Iar
Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: „Iordane,
starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!”.
Apoi îi dădu hrană, zicându-i: „Ia și mănâncă!”. Dar
leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace și încolo și
căutându-și starețul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare,
mâhnindu-se.
Iar Savatie și ceilalți bătrâni îl mângâiau,
zicându-i: „S-a dus starețul către Domnul, lăsându-ne pe noi!”. Dar nu puteau
să-l potolească din strigare; și cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte,
el cu atât mai mult se tânguia și făcea mare strigare (…).
Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi,
mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde zace starețul”. Și luându-l, l-au dus
la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim.
(…) Plecându-și genunchii deasupra mormântului
starețului, părintele Savatie plângea. Leul, auzind acestea și văzând pe
Savatie, se bătea și el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit
îndată deasupra mormântului starețului.
Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet
cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El,
adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Episcopiei Romanului, 2001
Cuvânt
la Duminica Fiului risipitor
Sf.
Teofan Zăvorâtul
Nu
întârzia! Domnul e aproape!
Iar Domnul e aproape! El așteaptă numai să spui:
„Sculându-mă, voi merge!”. Și mai înainte de a te apropia tu de El, El te va
întâmpina și te va cuprinde în brațele părintești ale iubirii Sale. Uită-te
câți robi care Îi slujesc locuiesc deja în casa Lui! Și între ei câți nu sunt
care au căzut în același chip ca tine! Privește-o pe Magdalena, uite-l și pe
Zaheu, uite-o și pe Maria Egipteanca, uite- o și pe Pelaghia și uite-i și pe
ceilalți, cărora nici nu este număr. Deci nu te deznădăjdui nici tu. Însă nici
nu întârzia! Nu va mai pomeni fărădelegile tale Domnul și, de bucuria
întoarcerii tale, care va veseli tot cerul, îți va da înapoi tot ce ai pierdut.
Grăbește-te
să te ridici!
Știi și tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja
dulceața întoarcerii, ușurința ei și roadele ei mângâietoare. Ai avut
nefericirea să cazi din nou? Grăbește-te să te fericești cu o nouă ridicare!
Oricât ar cădea cineva, Domnul îl primește cu dragoste atunci când se ridică...
Deci trezește aducerea aminte de tine a lui Dumnezeu
prin grija ta de a te ridica. Și El va veni, și te va ridica chiar El. Îți va
da mâna Sa cea atotputernică și te va scoate din adâncul în care te scufunzi.
Domnul
nu doar te așteaptă dar te și caută
Nu amâna prilejul să te folosești de măsura îndelungii
răbdări a lui Dumnezeu ce a rămas încă pentru tine. Și întrebuințează toate
mijloacele ca să te însuflețești spre osteneala pocăinței. Adună împrejurul
inimii tale toate adevărurile care te pot îmboldi la pocăință - și din cer și
de pe pământ, și de acum și din viitor - ca să te ridici în cele din urmă până
la hotărârea de a spune: Sculându-mă voi merge! Și apoi scoală-te și mergi!
Mergi la Părintele ceresc, Care te așteaptă și nu numai că te așteaptă, ci te
și caută, și se îngrijește în fel și chip ca să te întorci, arătându-se gata să
fie Ajutătorul Tău în această lucrare ostenicioasă și hotărâtoare pentru tine.
Acest lucru să ni-l dorim și noi acum unii altora,
fiecare în ce cădere - mai mare sau mai mică - s-ar afla; să ni-l dorim unii
altora și să ne îndemnăm unii pe alții ca să ne întoarcem la Tatăl, nu câte
unul, ci toți deodată, și să devenim una cu El și cu toată casa Lui și cu toată
împărăția celor care sunt mântuiți, fericiți, și vor rămâne fericiți în veci.
Amin.
(Extras din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Predici
la Triod”, Editura Sophia)
LATRATUL
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Când gândurile va necajesc, sa nu le dati absolut nici
o importanta. Lasati câinii sa latre!
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 52.
Trei
lucruri simple prin care câștigăm Raiul
-
Mitropolitul Neofit de Morfu -
De îndată ce Duhul Sfânt începe să ne curățească
inima, nu toată, chiar și o parte a inimii, un pic...
Domnul îi spune Domnului, adică Duhul Sfânt îi spune
lui Hristos: „Vino și locuiește”.
Nu este posibil ca Hristos să vină dacă suntem cu
totul murdari. Nu! Este nevoie de un efort personal.
În timp ce Duhul Sfânt este deja în noi. Ascultați la
ce fel de privilegii avem dreptul la noi, ortodocșii...
Din momentul în care suntem botezați [primim Duhul
Sfânt] precum și îngerul păzitor despre care am vorbit anterior.
Noi, ortodocșii, suntem prinții lui Dumnezeu! Putem
deveni cu ușurință sfinți. Trebuie doar să ne pocăim. Scopul nostru este
smerenia, pocăința și Sfânta Împărtășanie cu regularitate. Doar asta!
Am căzut: „Doamne, am păcătuit”, rugăciune, spovedanie
și din nou sus. Continuăm. Fără a-ți tot reproșa. Aceste lucruri [vinovăția și
deznădejdea] sunt o prostie. Cine sunt eu ca să fiu fără de păcat? Nu-i așa?
De îndată ce Duhul Sfânt vine și curăță puțin inima,
vine Hristos. Poți spune când Hristos vine, pentru că ești mișcat. Devii „mai
moale”.
Hristos este iubire. Începi să iubești, să ierți, să
verși lacrimi...
Asculți aceleași cuvinte care nu ți-au „vorbit” în
trecut, dar acum îți vorbesc.
Vezi un peisaj și îi dai slavă lui Dumnezeu.
Ochiul tău se schimbă. Vede lucruri frumoase și-L
slăvește pe Dumnezeu.
În timp ce în trecut, deși vedeai lucruri frumoase,
mintea ta era pervertită
STATORNICIA
CREDINTEI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cum trebuie sa creada în Hristos cel ce nu-si îngaduie
nici o clipa sa puna la îndoiala cele spuse de Domnul în Sfânta Evanghelie si
cele cuprinse în învatatura curatei Sale Mirese – Biserica? Se cuvine sa adune
în inima o credinta atât de puternica, încât, pastrându-si libera vointa, sa nu
se lase cuprins nici o clipa de prefacatorie si nici atras de partea
potrivnicului. Crestinul nu trebuie sa fie ca valurile marii, iscate si apoi
risipite de vânt. Credinta noastra sa nu fie „da si nu”, ci numai „da” întru
Hristos (cf. 2 Corinteni 1, 19).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 445
BUCURIA
CONTEMPLARII
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Dintru puterea Duhului Sfânt fiece floare îsi
dobândeste mirosul, adierea tihnita a miresmei bine-placute, gingasia
vesmântului de culoare, frumusetea Maritului întru cele marunte. Lauda si
cinstire Facatorului de viata Dumnezeu, Care a întins pajistile ca pe un covor
înfloritor, Care a încununat tarinile cu aurul din spice si cu azuriul
albastrelelor, iar sufletele – cu bucuria contemplarii. Veseliti-va si-I
aduceti Lui cântare: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire. Slava lui Dumnezeu pentru
toate, p. 125.
FRUMUSETEA
SOARELUI
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Daca cele trecatoare sunt asa de minunate, cum vor fi
cele vesnice? Daca cele vazute sunt atât de frumoase, cât de frumoase vor fi
cele nevazute? Daca maretia cerului depaseste masura mintii omenesti, ce minte
omeneasca va putea descoperi natura celor vesnice? Daca soarele, care este
supus stricaciunii, este atât de frumos si atât de mare, daca este iute în
miscare si-si face cu atâta regularitate miscarile sale de revolutie, daca are
o marime cu dreapta masura în univers, încât nu depaseste masura fata de întregul
univers, iar prin frumusetea lui este ca un ochi stralucitor asa cum se cuvine
creatiei, daca nu te mai poti satura de a-l privi, cât de stralucitor în
frumusete trebuie sa fie Soarele Dreptatii? (Ioan 1, 9) Daca pentru un orb este
o paguba sa nu vada soarele acesta, cât de mare va fi paguba celui pacatos,
lipsit de Lumina cea adevarata? (Ioan 1, 9)
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
132
IMAGINI
SI SIMBOLURI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Exprimarea prin
imagini si simboluri constituie un dat necesar al fiintei umane, tinând seama
de nivelul sau actual de sensibilitate spirituala. Ea ofera o explicatie
convingatoare multor aspecte ale universului nostru sufletesc, pe care, facând
abstractie de imagini si de simboluri nu le-am putea cunoaste. Iata de ce
dumnezeiescul Învatator, Întelepciunea ipostatica atotcreatoare, Fiul lui
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos i-a învatat adesea pe oameni cu ajutorul
metaforelor si al pildelor. De aceea, în bisericile noastre ortodoxe exista
traditia comunicarii cu credinciosii prin imagini vizuale sugestive – de pilda,
icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor, ale
tuturor sfintilor – pentru a ne putea orândui vietile, forma conceptiile,
cuvintele si faptele dupa modelul conceptiilor, cuvintelor si faptelor
Mântuitorului si ale sfintilor Lui. De aici frecventa reprezentare a semnului
Crucii, cadirea cu tamâie, lumânarile si candelele aprinse, intrarile si
iesirile din altar; aceluiasi scop slujesc închinaciunile, plecarea capului,
metaniile mari (semn al caderii noastre adânci prin pacat). Toate acestea ne
amintesc diferite subiecte sau stari spirituale. Imagistica lucreaza intens
asupra sufletului omenesc, asupra capacitatilor sale de a crea si de a actiona.
Se spune ca atunci când mama, în timpul graviditatii priveste staruitor fata
sau portretul sotului iubit, copilul ce se va naste va semana leit cu tatal
sau, sau daca priveste portretul unui copil frumos, fatul ce se va naste va fi
frumos. Tot asa, daca crestinul priveste des, cu dragoste si evlavie icoana
Domnului nostru Iisus Hristos, a preacuratei Sale Maici sau a sfintilor Sai,
sufletul sau îsi va însusi trasaturile spirituale ale chipului contemplat cu
iubire (blândetea, smerenia, milosârdia, înfrânarea). O, daca am contempla mai
des icoanele si, mai ales, daca am cuprinde cu mintea viata Domnului si vietile
sfintilor Sai, cât de mult ne-am schimba, am merge „din slava în slava”. Tot
astfel si placuta mireasma a tamâiei în biserica sau acasa evoca, prin
analogie, buna mireasma a virtutilor si, prin contrast, miasma pacatelor, si-i
învata pe cei sensibili la trairile launtrice sa se fereasca de duhoarea
patimilor, a neînfrânarii, curviei, rautatii, invidiei, trufiei, deznadejdii si
a altor patimi, sa se împodobeasca cu virtutile crestinesti. Tamâia ne aduce
aminte cuvintele Apostolului: „Pentru ca suntem lui Dumnezeu buna mireasma a
lui Hristos între cei ce se mântuiesc si între cei ce pier; unora, adica,
mireasma a mortii spre moarte, iar altora mireasma a vietii spre viata” (2
Corinteni 2, 15-16). În acelasi chip, lumânarile si candelele ne reamintesc de
lumina si focul spiritual, de pilda, de cuvintele Mântuitorului: „Eu Lumina am
venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric” (Ioan 12,
46). Sau: „Foc am venit sa arunc pe pamânt si cât as vrea sa fie acum aprins!”
(Luca 12, 49). Sau: „Sa fie mijloacele voastre încinse si facliile voastre
aprinse. Si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe stapânul lor când se
va întoarce de la nunta, ca venind si batând, îndata sa-i deschida” (Luca 12,
35-36). Sau: „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, asa încât sa
vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri”
(Matei 5, l6). Aceste materii prin însasi substanta lor ne învata despre
realitati spirituale care sugereaza o analogie cu focul si lumina: de exemplu,
ca inimile noastre sa arda neîncetat de dragoste de Dumnezeu si de aproapele;
ca nu trebuie sa îngaduim sa se aprinda în noi focul patimilor sau al gheenei,
ca prin exemplul unei vieti virtuoase ne luminam unii pe altii, ca si cu
luminile pe care le folosim în gospodarie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 356-357.
STIINTA
SUPREMA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea
Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa
cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca esti elev sau student
la vreo institutie de învatamânt, sau functionar, sau ofiter la indiferent ce
arma, sau tehnolog, pictor, sculptor, industrias, maistru de atelier, adu-ti
aminte ca pentru fiecare dintre noi stiinta suprema este sa fii crestin
adevarat, sa crezi cu adevarat în Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri, sa „vorbesti”
în fiecare zi cu Dumnezeu în rugaciune, sa iei parte la sfintele slujbe, sa
respecti poruncile si rânduielile Bisericii si sa-L porti în inima pe Iisus
înainte de lucru, în timpul lucrului, dupa lucru, fiindca El este lumina,
puterea, sfintenia si ajutorul nostru.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258
MOCIRLA
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Doamne, Mântuitorul meu! De ce m-ai parasit?
Milostiveste-Te de mine, Unule Iubitorule de oameni! Mântuieste-ma pe mine,
pacatosul, Acela ce singur esti fara de pacat!
Smulge-ma din mocirla faradelegilor mele, ca sa nu ma
împotmolesc în ele pe veci; izbaveste-ma din falcile vrajmasului, care ca un
leu racnind, cauta sa ma înghita.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 27
EDUCATIA
COMPLETA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Prin edificiul de cult si prin slujbele Sale divine,
Biserica actioneaza asupra fiecarui om, oferindu-i o educatie completa.
Lucreaza asupra vazului, auzului, mirosului, pipaitului, gustului, asupra
imaginatiei, a sentimentelor, a mintii si vointei prin frumusetea icoanelor si
a bisericii în ansamblul ei, prin dangatul clopotelor, cântarea cântaretilor,
caditul cu tamâie, sarutatul Evangheliei, Sfintei Cruci, sfintelor icoane, prin
prescuri, prin cântarea si cititul cu glas dulce a Scripturii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 361
NATURA
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Întelegerea dupa litera a naturii – iata definitia
pagânismului care-l zdruncina pe om de pe calea lui duhovniceasca, în primul
rând de la Dumnezeu. „Duh este Dumnezeu si cei ce I se închina trebuie sa I se
închine în duh si în adevar” (Ioan 24, 24). Pentru închinatorii la idoli, ca si
pentru filosofii materialisti (unii si aceiasi), natura e un fel de carte
chinezeasca. Straniul, nestiutul sul cu caractere chinezesti, vazut pentru
prima oara, le pare lor un fel de frumoase ornamente, de minunate împletituri,
desene încântatoare, însa fara înteles si însemnatate launtrica. Închipuiti-va
ca înaintea acestui pergament împestritat cu scriere chinezeasca stau doi
chinezi: unul este neînvatat, iar altul stiutor de carte. Cel neînvatat
priveste si vede doar încântatorul desen. Întreaga lui atentie este îndreptata
catre aceasta scriere, catre bastonase si liniute. Însa cel învatat nu da
atentie caracterelor de pe pergament, repede trece la sens, la însemnatatea
gândita si duhovniceasca cuprinsa în aceste semne. Omul neînvatat si cu
vederea, si cu duhul este prizonier al semnelor celor exterioare, însa cel
învatat vede aceste semne cu ochii si cuprinde sensul lor cu duhul. Iata o
zugravire pe înteles, pe de o parte, a închinatorilor la idoli (nu are
importanta, învatati ori neînvatati), iar, pe de alta parte, a adevaratilor
crestini. Primii, si cu simturile, si cu duhul, sunt prizonieri ai
simbolurilor. Iar ceilalti vad simbolurile în chip simtit, însa duhul lor ia
aminte la cele ale duhului.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 52-53.
Apelul
Înaltpreasfințitului Teofan pentru apărarea familiei binecuvântate de Dumnezeu
În toată clipa, în tot ceasul, în toată ziua și în tot
anul suntem chemați să gândim la Dumnezeu și la realitatea cea mai apropiată,
cea mai sfântă și cea mai curată: familia din care facem parte.
În mod special în luna martie este chemare mai
insistentă, ca aceste realități sfinte să fie așezate, trăite și mărturisite
cât mai adânc în ființa noastră. Mamă, tată și copil, cuvinte sfinte. Soț,
soție și pruncii lor, realități binecuvântate de Dumnezeu. Zămislire, naștere,
educație, fundament pentru viață, pentru neam și pentru lume. Botez, Mirungere,
Sfânta Împărtășanie, lucruri care aduc sens, lumină și direcție în viață.
Realitatea
vieții
Aceasta este realitatea vieții. Aceasta este viața cea
adevărată. Acesta este primul gând pe care Dumnezeu l-a dat omenirii: „Creșteți
și vă înmulțiți!” (Facerea 1, 28) și stăpâniți pământul. Aici găsim cuvântul
Domnului: „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și
vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31), vor fi amândoi un
suflet. Unul constituie capul, cealaltă constituie inima și împreună cu pruncii
pe care Dumnezeu i-a binecuvântat în familia respectivă, arată platforma pe
care se zidește existența umană cea reală.
Tatăl, mama și pruncii lor, această triadă
binecuvântată merită toată lupta. Ea este provocarea din zilele noastre. Ea
este și dorul celui care gândește pentru sine, gândește pentru altul și are
gândul la Dumnezeu.
Adresăm rugăminte tuturor fiilor arhiepiscopiei
Iașilor, tuturor fiilor și fiicelor din Mitropolia Moldovei și Bucovinei să
aibă în tainița sufletului lor această realitate binecuvântată. Să lupte pentru
ea, s-o trăiască în adâncime, s-o mărturisească celor din jur pentru că într-o
lume lipsită de sens și de direcție clară, credința în Dumnezeu și familia dau
acest sens al vieții, iar limpezimea direcției în viață este o realitate de
necontestat. Să ne binecuvinteze Dumnezeu cu puterea Sa pentru a duce această
luptă, pentru a răspunde corespunzător acestei provocări, pentru a primi putere
în determinarea noastră, a Bisericii, pentru a înțelege că fără de familia
formată din soț, soție și pruncii lor suntem în cele din urmă nimic.
Să ne aibă Dumnezeu în mila Sa!
Sursa: Doxologia
DE
CE DUMNEZEU NE LASĂ ÎN NECAZURI?
-
SF. EFREM KATUNAKIOTUL -
Aflați înfricoșătoarea dar și dulcea vedenie a
părintelui Efrem Katunakiotul, prin care i S-a arătat Hristos. Din această
vedenie putem înțelege ușor de ce sunt atât de folositoare ispitele și
necazurile. Cu cât primim mai multe dureri, cu atât de fapt suntem mai
vrednici.
Ah, fratele meu! Oare, există vreun suflet în această
lume care să nu aibă și suferințe? E. mi-a scris: „Eu am avut o viață neagră,
lasă să se bucure cel puțin fetițele mele”. Dar cine a avut o viață albă?
Ridică ispitele și nimeni nu se va mai mântui. Calea
lui Dumnezeu, spun Sfinții Părinți, este crucea de fiecare zi. Întristările,
supărările, suferințele, diferite ispite, toate acestea se numesc într-un
singur cuvânt: cruce.
Nimeni nu s-a suit la cer prin odihnă. Dragostea
fiecăruia pentru Dumnezeu este probată atunci când rabdă necazuri.
Atunci când Dumnezeu vrea să ajute un suflet care
suferă, nu-l scapă de întristări, ci îi dăruiește răbdare.
Dacă vei privi mai atent la mângâierile bătrânului
Iosif, vei vedea că le-a primit în marile întristări.
Când sufletul se îneacă și nu mai poate răbda și este
pe cale să cadă în deznădejde, atunci îi trimite Dumnezeu ajutor.
Îmi amintesc că atunci când mănăstirea și schitul au
fost de acord să-l izgonească, starețul a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a
spus să nu se întristeze, ci să nădăjduiască în ea...
Vedenia
și mărul
Un sfânt Îl ruga pe Hristos să-și vadă păcatele lui și
să-l învrednicească să-l urmeze ridicând Crucea, ca astfel să devină ucenicul
Lui, și Hristos l-a ascultat. Așadar, acolo unde se ruga a fost răpit în extaz
și l-a văzut pe Hristos șezând pe tron.
- Vrei să Mă urmezi? L-a întrebat Acela.
- Da, Doamne.
- Eu astfel de daruri dau la cei ce Mă urmează.
Și i-a dat să mănânce un măr care era atât de dulce,
încât sfântul I-a mai cerut și altul.
- Mai vrei unul? L-a întrebat Hristos.
- Da, Doamne!
Și Acela i-a mai dat un măr. Dar acesta era atât de
amar, încât fața sfântului s-a crispat.
Apoi i-a dat și al treilea măr. Acesta însă a fost
mult mai amar, încât puțin a lipsit de nu l-a vomitat. Însă s-a stăpânit și I-a
spus lui Hristos:
-Doamne, dacă acestea sunt darurile Tale, eu nu pot să
Te urmez.
Hristos însă i-a surâs și i-a spus:
- Andrei, mănâncă și acest măr, ca să le uiți pe
primele, cele amare.
Iar acesta era atât de dulce, încât de îndată ce l-a
mâncat, sfântul a fost răpit cu mintea în Rai, unde a văzut bunătățile negrăite
și locul în care se aflau sufletele drepților.
Apoi și-a revenit și, căzând cu lacrimi la picioarele
lui Hristos, L-a rugat să-i îngăduie, în milostivirea Sa, să fie primit în
ceata drepților ....
Așadar, fratele meu, unele ca acestea dăruiește
Hristos, când dulce, când amar.
(Extras din „Starețul Efrem Katunakiotul”,
de Ierom. Iosif Aghioritul, Ed. Evanghelismos)
DIN
MOSI STRAMOSI
-
Sfantul Nicolae Cabasila -
De când Adam s-a încrezut în duhul cel rau si si-a
întors fata de la bunul sau Stapân, de atunci mintea i s-a întunecat, sufletul
si-a pierdut sanatatea si tihna pe care o avusese. Dar din acel moment si
trupul s-a împerecheat cu sufletul si a avut aceeasi soarta ca si el: s-a
stricat si el deodata cu sufletul, ca o unealta în mâinile lucratorului. Caci
sufletul este atât de strâns legat de trup, încât îl face si pe acesta partas
la tot ce simte el. Vrem marturie? Rusinea pe care a încercat-o Adam l-a facut
îndata sa-i roseasca obrazul, caci totdeauna când se întâmpla ca sufletul sa
fie încercuit de griji, atunci si trupul sufera împreuna cu el.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 160
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu