Ben Todică - Cum poate aceeași inimă să vorbească în patru limbi?

 

Cum poate aceeași inimă să vorbească în patru limbi?

La prima vedere, cele patru texte care urmează par să fie același eseu tradus în limbi diferite: română, engleză, versiune internațională și chineză.

În realitate, ele reprezintă patru întâlniri diferite dintre aceeași poveste și patru culturi.

Multă vreme s-a crezut că traducerea înseamnă găsirea echivalentului potrivit pentru fiecare cuvânt. Literatura adevărată demonstrează însă contrariul. Cuvintele pot fi traduse; experiența umană trebuie înțeleasă. O traducere reușită nu este fidelă cuvintelor, ci emoției, ritmului și felului în care un cititor dintr-o altă cultură va primi aceeași poveste.

Eseul „De ce scriu?” oferă un exemplu grăitor.

În limba română, textul își păstrează rădăcinile. El respiră prin memoria satului, prin glasurile copilăriei, prin oamenii simpli care au modelat destinul autorului și prin bogăția unei limbi capabile să exprime nuanțe sufletești greu de înlocuit. Cititorul român recunoaște instinctiv aceste locuri și aceste trăiri. Nu are nevoie de explicații. Ele fac parte din propria lui memorie culturală.

Versiunea engleză pornește dintr-o altă tradiție literară. În spațiul anglofon, un astfel de text aparține genului numit personal essay sau memoir essay. El nu urmărește demonstrarea unei idei, ci răspunde unei întrebări prin intermediul experienței de viață. Cititorul este invitat să descopere autorul prin povești, nu prin argumente. De aceea, structura, ritmul și modul de construire a reflecției urmează sensibilitatea literaturii engleze contemporane.

Versiunea internațională merge încă un pas mai departe. Ea nu este destinată unei singure țări sau unei singure limbi, ci cititorului universal. Aici, experiențele personale devin simboluri ale memoriei, ale războiului, ale iubirii, ale exilului și ale supraviețuirii. Satul românesc rămâne prezent, dar nu mai este explicat; el devine o imagine prin care orice cititor din lume poate înțelege propria copilărie și propria căutare a identității.

Versiunea chineză presupune poate cea mai delicată transformare. Cultura chineză apreciază sugestia mai mult decât afirmația directă, tăcerea dintre cuvinte la fel de mult ca vorbele rostite și armonia imaginilor naturale ca expresie a vieții interioare. De aceea, textul nu poate fi transferat mecanic. El trebuie să capete respirația și sensibilitatea cititorului chinez, fără să-și piardă vocea originară. În tradiția literară chineză există conceptul wénxīn — „inima scrisului” — convingerea că adevărata literatură nu izvorăște din tehnică, ci din caracterul și spiritul autorului. Tocmai această inimă trebuie tradusă înaintea cuvintelor.

Astfel, cele patru versiuni nu concurează între ele și nici nu încearcă să stabilească care este cea mai fidelă. Fiecare este fidelă unui alt mod de a înțelege lumea.

Româna păstrează rădăcina.

Engleza păstrează claritatea.

Versiunea internațională caută universalitatea.

Chineza păstrează contemplația.

Toate spun însă aceeași poveste.

Acest proces este cunoscut astăzi în literatura universală sub numele de transcreație. Nu este o simplă traducere și nici o rescriere liberă. Este încercarea de a păstra sufletul unei opere, chiar dacă forma ei se schimbă pentru a putea trăi firesc într-o altă limbă și într-o altă cultură.

„De ce scriu?” nu este, în fond, un eseu despre actul scrisului.

Este un eseu despre memorie.

Întrebarea din titlu este doar poarta de intrare. Răspunsul adevărat se află în oamenii care apar de-a lungul paginilor, în copilăria autorului, în război, în iubire, în plecarea din țară și în întâlnirile care au dat sens unei vieți. Toate conduc către aceeași convingere: scrisul este o formă de împotrivire împotriva uitării.

Poate că aceasta este, până la urmă, menirea fiecărui scriitor: să fie martor împotriva uitării.

Iar dacă aceste pagini vor reuși să vorbească firesc unui cititor român, unui australian, unui american, unui european sau unui cititor chinez, înseamnă că și-au împlinit rostul.

Fiindcă literatura începe acolo unde o inimă reușește să întâlnească o altă inimă, indiferent de limba în care bate.

 

 

 

 

DE CE SCRIU? (versiune pentru Romania)

de Ben Todică

 

Întrebarea aceasta este, deopotrivă, primitoare și tulburătoare. Pare simplă, dar pătrunde adânc în ființă.

Îmi este mai ușor să scriu despre propriile mele experiențe decât despre ale altora. Dacă stiloul este cinstit, atunci, scriind, ajung să trăiesc de două ori aceeași viață. Îmi recompun trecutul, îmi șlefuiesc oglinzile memoriei și îmi recitesc existența.

Viața nu a fost lipsită de amărăciuni și de lupte. Și totuși, printre ele, am fost încălzit de soare, răcorit de vânt, răsfățat de câmpurile verzi și de florile primăverii. Am ascultat murmurul râului la cotul lui domol și am visat la umbra pădurilor. Toate acestea au rămas în mine și își cer dreptul de a fi rostite.

Blestemat este omul care își petrece viața în singurătate deplină. Ce poate povesti el? Că și-a purtat casa pe umeri din clipa nașterii până la mormânt?

Eu prefer să scriu despre drumul meu prin lume. Iar dacă, după moarte, va mai exista o altă lume, voi continua să scriu și acolo. Nu vreau ca tăcerea să aibă ultimul cuvânt.

De ce scriu?

Când scrii, timpul începe să se desfacă asemenea unui ghem. Întâmplări pe care le credeai uitate se întorc pe neașteptate, una după alta, iar memoria le așază înaintea ta.

Au fost multe în viața mea, însă unele nu mă părăsesc niciodată.

Îmi amintesc de vecina noastră, Maria Nebuna. În ciuda poreclei, era o femeie cu o logică numai de ea înțeleasă. Își dădea cu ruj de nenumărate ori pe zi, stând în fața ferestrei, convinsă că trebuie să fie frumoasă pentru bărbații care treceau pe uliță. Apoi, când se lăsa seara, îi săruta prin gard, în întuneric.

Avea niște buze mari, roșii, cum nu mai avea nicio femeie din sat. Nici mătușa Georgina, nici Iulisca cea trufașă, cu nasul lung și gălbui ca o lămâie, nici Ioana de peste deal și nici măcar Veronica, frumusețea satului.

Maria avea însă și un dușman nevăzut: Ruginitul. Cu el vorbea ore întregi, certându-l cu glas tare pentru toate trădările pe care i le închipuia.

Tata o privea cu milă. Când o vedea istovită de lupta cu demonii ei, o ajuta să se rezeme de gard și să se odihnească, ca și cum, pentru o clipă, i-ar fi luat povara de pe suflet.

Așa era Maria. Ai fi putut trece desculț prin jar ca s-o ajuți. Ți-ar fi dăruit ultima coajă de pâine, dar n-ar fi renunțat niciodată la rujul ei.

Tata nu mersese niciodată la școală. A învățat să-și scrie numele abia la patruzeci de ani. Viața îl învățase altfel de lecții: foametea, războiul și greutățile pe care nici o carte nu le poate cuprinde.

Îmi amintesc de sora tatălui meu, țața Paraschiva. Avea în grajd un cuptor improvizat de copt pâine, cu fața spre strada principală a satului.

Într-o zi, în timp ce cocea pâine, am găsit-o în mijlocul drumului, cu mâinile în șolduri, strigând cât o ținea gura, chemând tot satul să fie martor la blestemul ei.

Un soldat rus trecuse călare și își înfipsese un țăruș pregătit dinainte în pâinile ei proaspăt coapte, apoi plecase peste deal.

Țața Paraschiva a rostit vorbe de descântec și a trimis blestemul după el. A doua zi, satul vorbea că soldatul fusese găsit la marginea pădurii, cu trupul aruncat într-un copac.

Poate a fost adevăr, poate legendă. Dar pentru noi, copiii, lumea aceea era plină de lucruri nevăzute, de frică și mister.

Mai târziu au venit germanii. Erau disciplinați și politicoși. Băteau la poartă și ofereau zahăr, ulei sau ciocolată în schimbul găinilor, ouălor și fructelor.

Războiul însă nu are niciodată o singură față. În spatele fiecărei armate există oameni, frici și tragedii.

Îmi amintesc o perioadă în care în sat nu mai găseai nicio pisică. Soldații mâncau tot ce găseau. Atunci mi s-a părut că războiul poate transforma omul în altceva decât fusese.

Anusca, vecina noastră de origine rusă, adăpostise câțiva soldați germani de teamă. Într-o seară i-a văzut mâncând și i-a întrebat revoltată:

„De ce-mi mâncați mâța, pentru Dumnezeu?”

Soldatul i-a răspuns:

„Ce mâță, Frau Anuska? Nu este pisică. Este iarba iepurilor!”

Mai târziu aveam să aflăm că Anusca nu era rusoaică, ci evreică. Fusese trimisă în lagăr.

Acolo se află una dintre marile răni ale istoriei.

Scriu despre Auschwitz nu pentru a judeca trecutul, ci pentru a nu-l lăsa să dispară.

Anusca, pe numele ei adevărat Abramovich, fugise din Germania în Moldova pentru a scăpa de persecuții. Dar destinul a găsit-o.

După război, i-a povestit mamei mele cum, atunci când trupele sovietice se apropiau, germanii au încercat să ascundă urmele crimelor. Prizonierii au fost urcați în bărci pe Marea Baltică, iar unul câte unul erau aruncați în apă.

Când a venit rândul ei, ofițerul a ridicat-o pentru a o arunca peste bord. Ea i-a spus, în germană perfectă:

„Fă ce vrei cu mine. Nu-mi mai pasă.”

După doi ani de lagăr, poate că nu mai avea ce pierde.

Ofițerul a rămas uimit auzind germana ei impecabilă. În loc să o arunce în mare, a lăsat-o în barcă.

Uneori, o fracțiune de secundă de umanitate poate schimba destinul unui om.

De ce scriu?

Scriu pentru că simt o datorie față de trecut. Pentru că vreau ca urmașii noștri să știe de unde venim și să nu repete greșelile istoriei.

Scrisul este dialogul meu cu viața. Este o formă de apropiere, o întâlnire intimă între sufletul celui care scrie și sufletul celui care citește.

Îmi amintesc când parfumam scrisorile de dragoste. Pe atunci, iubirea avea răbdare. Avea mister. Avea așteptare.

Astăzi, multe lucruri au devenit rapide, consumate și înlocuibile. Comunicăm mai mult, dar uneori ne atingem mai puțin.

Poate de aceea scriu despre iubire.

Despre iubirea dintre oameni, despre iubirea pentru viață, despre iubirea care încă supraviețuiește într-o lume grăbită.

Scriu pentru că scrisul mă eliberează. Este o formă de rugăciune. Când scriu, mă apropii de cer și las să iasă din mine lucrurile pe care le-am purtat tăcut o viață întreagă.

Scriu pentru că iubesc.

Scriu pentru că exist.

Scriu pentru că, atâta timp cât cuvintele rămân, omul nu dispare.

---

Scriu pentru a salva. Asta este poate singurul motiv adevărat. Salvăm prin cuvinte ceea ce mâna timpului șterge: glasuri, chipuri, iubiri, dureri și bucurii care au existat cândva și care cer să mai trăiască o dată.

Scriu pentru că am întâlnit oameni care meritau să rămână.

 

  

 

 

WHY DO I WRITE? (versiune engleză)

by Ben Todică

 

I write to save.

That may be the simplest answer to a question that has followed me for many years: Why do I write?

I write to save moments before they disappear, to save voices before silence takes them, to save the lives of ordinary people who passed through this world carrying extraordinary stories.

Writing allows me to live twice. Once through experience, and again through memory.

When the pen is honest, it becomes more than a tool. It becomes a mirror. Through it, I rebuild the landscapes of my past, the faces of people I have known, the places that shaped me, and the invisible threads that connect one human life to another.

Life has never been only sweetness. It contains struggle, loss, and disappointment. But even among those shadows, I remember the warmth of the sun, the touch of the wind, the green fields of spring, the sound of water moving around the bend of a river, and the silence of forests where dreams were born.

These things belong to me, but they also belong to anyone who has ever loved and lost.

I write because I do not want life to vanish without a witness.

Perhaps that is what every writer is: a witness against forgetting.

I remember people who would never appear in history books, yet whose lives contained entire worlds.

Maria was one of them.

She was our neighbour, known by everyone as “Crazy Maria”. But behind that name was a woman with her own universe. She spent hours at the window putting lipstick on her lips, preparing herself for the men passing by the road. Later, through the darkness and the fence between houses, she would send them kisses.

Her lips were large and bright red. No other woman in the village had lips like hers.

Not Aunt Georgina. Not Iulisca, with her proud face and long yellowish nose. Not Ioana from across the hill. Not even Veronica, the village beauty.

Maria was different.

She also had an invisible enemy — a voice only she could hear. She argued with it for hours, fighting battles that existed somewhere between reality and imagination.

My father understood her. He would help her rest against the fence, allowing her tired soul a moment of peace.

That was Maria.

She would have given you her last piece of bread, but she would never give up her lipstick.

My father never went to school. He learned to write his own name when he was forty years old.

But he had learned other things first: hunger, war, survival, and the lessons that no classroom can teach.

The village where I grew up carried the wounds of history.

War was not something we read about in books. It walked through our streets, entered our homes, sat at our tables, and changed the lives of ordinary people forever.

I remember my aunt, Paraschiva, who baked bread in a small improvised oven facing the main road of our village.

One day, while she was baking, she suddenly appeared in the middle of the road, standing with her hands on her hips, shouting so loudly that the entire village could hear her.

A Russian soldier had passed by on horseback and, without permission, had pushed a prepared wooden stake through her freshly baked bread before disappearing beyond the hill.

For a child, that moment belonged to another world — a world where fear, superstition, injustice, and faith lived together.

Maybe the story was exactly true. Maybe time added its own colours. But this is how memory works: it does not preserve only facts; it preserves emotions.

Later, the Germans arrived.

They were disciplined and polite. They knocked on doors and offered sugar, oil, or chocolate in exchange for chickens, eggs, and fruit.

But war has no simple face. Behind every uniform there is a human being, and behind every conflict there are victims.

I remember a time when there were no cats left in the village. The soldiers ate whatever they could find. As a child, I wondered how war could transform people into strangers to their own humanity.

Among our neighbours was Anusca.

She was known as a Russian woman, but later we discovered the truth: her real name was Abramovich, and she was Jewish.

During the war, she had escaped Germany and found refuge in Moldova, hoping to survive.

But history found her.

After the war, she told my mother about her final days in the concentration camp. When defeat was approaching, the Nazis tried to hide the evidence of their crimes. Prisoners were loaded into boats on the Baltic Sea, and one by one they were thrown into the water.

When her turn came, the officer lifted her to throw her overboard.

She looked at him and said in perfect German:

“Do whatever you want with me. I no longer care.”

After two years in a death camp, perhaps she had already reached a place beyond fear.

The officer froze.

He heard the perfect German spoken by someone he believed had no right to speak it.

For a moment, something human survived.

Instead of throwing her into the sea, he pushed her back into the boat.

A single moment of recognition saved a life.

This is why I write about history.

Not to reopen old wounds, but to prevent them from being forgotten.

Because forgotten suffering has a way of returning.

Why do I write?

I write because I feel responsible for the past and for the future.

I write for my children and for the generations that come after them, so they may understand where we came from and avoid repeating the mistakes that brought so much pain into the world.

Writing is my conversation with life.

It is an intimate meeting between the soul of the writer and the soul of the reader.

I remember when I used to perfume my love letters. In those days, words travelled slowly. Waiting was part of love. Distance created longing. A letter was not information — it was a piece of the person who wrote it.

Today we communicate more than ever, yet sometimes we touch each other less.

Perhaps this is why I write about love.

Because love is still the strongest answer we have against loneliness.

I write because writing frees me.

It is my form of prayer.

When I write, I release the things I have carried silently for years. I return them to the world as words.

I write because I love.

I write because I exist.

I write because, as long as words remain, a human being is never completely lost.

 

 

 

 

DE CE SCRIU? (versiune pentru vest)

Ce iubesc atât de mult încât nu pot lăsa să fie uitat?

de Ben Todică

 

Această întrebare pare simplă, dar în adâncul ei ascunde un întreg univers. „De ce scriu?” nu este doar o întrebare despre cuvinte. Este o întrebare despre memorie, despre identitate, despre locul de unde venim și despre ceea ce rămâne din noi după ce trecem prin lume.

Scriu pentru că există lucruri care refuză să moară.

Există chipuri, voci, priviri, locuri și întâmplări care, dacă nu sunt așezate undeva, riscă să dispară ca urmele pașilor pe nisip. Scrisul este felul meu de a aprinde o lumină într-o cameră întunecată a timpului.

M-am născut într-o lume în care poveștile se transmiteau prin oameni. Prin părinți, prin bătrâni, prin vecini, prin acele suflete care purtau în ele războaie, bucurii, pierderi și speranțe. Fiecare om era o carte vie. Unele pagini s-au pierdut, altele au rămas în mine și au cerut să fie scrise.

Poate că scriu pentru că am întâlnit oameni pe care nu vreau să-i uit.

Oameni simpli, oameni marginalizați, oameni care nu au avut niciodată o scenă pe care să urce, dar care au purtat în ei o bogăție pe care niciun ban nu o poate cumpăra. Prin scris încerc să le dau un loc în memoria lumii.

Am plecat dintr-un loc și am ajuns în altul. Am traversat oceane, nu doar geografice, ci și interioare. Între România copilăriei mele și Australia maturității mele s-a întins un pod făcut din amintiri, întrebări și căutări.

Am descoperit că omul poate schimba țara în care trăiește, dar nu poate schimba casa invizibilă din sufletul său.

Acea casă este limba.

Limba maternă este locul în care copilul din noi continuă să respire. Este cântecul de leagăn, este glasul mamei, este rugăciunea, este prima mirare în fața lumii. Poți învăța multe limbi, poți aparține mai multor culturi, dar undeva în adânc rămâne o lumină care vorbește în limba începutului.

Scriu pentru a mă întoarce acolo.

Dar scriu și pentru că viața este plină de mister. Cu cât încercăm mai mult să înțelegem lumea, cu atât descoperim cât de puțin știm. Între lumină și întuneric, între credință și îndoială, între ceea ce vedem și ceea ce simțim există spațiul în care se naște scrisul.

Scrisul este conversația mea cu timpul.

Este felul meu de a spune: „Am fost aici. Am văzut. Am simțit. Am iubit.”

Nu scriu pentru glorie. Nu scriu pentru a demonstra că am dreptate. Scriu pentru că există în fiecare om o nevoie profundă de a lăsa o urmă de lumină în urma lui.

Poate că fiecare scriitor caută, de fapt, același lucru: să salveze ceva din trecerea lui prin această lume.

Uneori salvăm o amintire. Alteori salvăm o durere. Alteori salvăm un om care a existat doar pentru o clipă în viața noastră, dar a lăsat o urmă pentru totdeauna.

Scrisul este o formă de iubire.

Este o punte între oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Un cititor, aflat poate la mii de kilometri distanță, poate deschide o pagină și, pentru o clipă, două suflete se întâlnesc.

De aceea scriu.

Scriu pentru copilul care am fost.

Scriu pentru oamenii pe care i-am întâlnit.

Scriu pentru locurile care m-au format.

Scriu pentru cei care nu mai pot povesti.

Scriu pentru cei care vor veni după mine.

Scriu pentru că uitarea este una dintre cele mai mari pierderi ale omului.

Iar dacă printr-un cuvânt, printr-o imagine sau printr-o poveste reușesc să păstrez o fărâmă de viață, atunci poate că scrisul meu nu a fost zadarnic.

Pentru că, în cele din urmă, nu scriem pentru a salva cuvintele.

Scriem pentru a salva ceea ce cuvintele poartă în ele:

o viață, o lumină, un suflet.

 

 

 

 

 

De ce scriu – Reflecții între două lumi (versiune pentru China)

de Ben Todică

 

De ce scriu

Pentru mine, scrisul nu a însemnat niciodată doar aranjarea cuvintelor pe o pagină.

Este mai degrabă un fel de căutare.

O căutare a momentelor care au plecat deja, dar nu au dispărut niciodată cu adevărat; a vocilor purtate de timp, dar care încă persistă adânc în suflet.

 

Scriu pentru că memoria are nevoie de un cămin.

Viața umană este prea scurtă, iar experiența prea bogată. Multe momente, dacă nu sunt înregistrate, dispar ca valurile într-un ocean nesfârșit.

Dar unele lucruri nu ar trebui să dispară.

Copilăria unei persoane, o stradă din orașul natal, o față familiară, o frază auzită o dată, un rămas bun de neuitat - acestea sunt lumini lăsate în urmă de viață.

Scrisul este o încercare de a păstra acele lumini.

Două lumi

Am trăit între două lumi.

O lume este pământul în care m-am născut - o lume făcută din limbă, familie, copilărie și amintiri.

Cealaltă lume este pământul în care am ajuns mai târziu - o lume cu ceruri noi, culturi noi, oameni noi și o călătorie de redescoperire a mea însăși.

 

A părăsi un loc nu înseamnă a-l pierde.

Dimpotrivă, uneori, doar distanțându-ne începem cu adevărat să-l înțelegem.

Distanța mi-a permis să-mi văd patria și, de asemenea, să mă văd pe mine însumi.

 

Întâlnire cu Misterul

Într-o zi, într-un vis, am întâlnit un alt fel de întuneric.

Nu era un întuneric fără lumină.

În interiorul întunericului, exista un alt întuneric.

Și dincolo de acel întuneric, un întuneric și mai profund.

Erau ca nenumărate uși ascunse, una în spatele alteia.

 

Am stat acolo, simțind o prezență inexplicabilă.

Am recunoscut-o.

Așa că am cerut:

„Te rog, lasă-mă să te văd.”

Dar ea a răspuns:

„Dacă mă vezi, vei muri.”

 

Apoi totul s-a oprit.

 

Identitate și Întoarcerea la Sine

A trăi între două lumi este o experiență specială.

Aparții întotdeauna unui singur loc.

Dar porți și umbra unui alt loc.

Identitatea unei persoane nu este doar locul în care s-a născut.

Identitatea se formează din toate drumurile parcurse, oamenii întâlniți, durerile și bucuriile trăite.

Nu suntem nume fixe.

Suntem călătorii în continuă schimbare.

 

Limba – Casa Invizibilă

O persoană își poate părăsi pământul.

Poate traversa oceane.

Poate trăi într-o altă țară, poate auzi o altă limbă, poate vedea un alt cer.

Dar există o casă care nu poate fi părăsită.

Aceea este limba maternă.

Limba nu este doar un instrument de comunicare.

Limba este un fel de memorie.

Ea păstrează vocea unui popor.

Păstrează căldura copilăriei.

Păstrează emoții care nu pot fi traduse.

 

Între Memorie și Lumină

Scriu pentru că timpul trece.

Timpul ia multe lucruri.

Ia voci.

Ia chipuri.

Ocupă locuri cândva familiare.

Dar unele lucruri nu ar trebui să dispară.

Ele există în memorie.

Memoria nu este o ruină a trecutului.

Memoria este o continuare a vieții.

 

Scrisul – O punte care leagă două lumi

Scriu.

Viața fiecărei persoane este un pod.

Stăm între trecut și viitor.

Între memorie și speranță.

Între cine am fost odată și cine devenim.

Sensul unui pod nu este să stai de o parte.

---

Sensul unui pod este să permită întâlnirea locurilor îndepărtate.

Ben Todică