Mircea Dorin Istrate - Rugă pentru Limba Română

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

~*~

 

Rugă pentru Limba Română

 

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi Doina cu aleanul, şi-apoi Dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul Eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Hoții raiului de miere

 

Când eram băietul mamei, cu vre-o alți copii de-o seamă,

Colindam în miez de vară jur-prejur hotarul, crângul,

Malul molcomei Târnave pe de-antregul și de-alungul,

Dâlma, via, Coasta Mare, șerpuita lunga Vale,

Și pomiștea popii toată și afundul de pădure

Nescâpându-ne priviuri fragii dulci și dulcea mure,

Prăduind ca hoți de-o șchioapă, tot ce ne cădea în cale.

 

Am mâncat coșărci de mere, prune, pere, gulduguțe,

Zmeurișuri cât cuprinde, vișine și-ncă cireșe,

Nuci și struguri de tot felul, acritura de agreșe,

Flori de tei, cartoful dulce, delicioase ciupercuțe,

Cucuruzi  fripți pe jăratic, numărați or fi, cu sacii,

Și-nainte de culcare, lapte muls din țâța vacii.

 

Și-apoi câte jocuri toate le știam a ni le face

De treceau zilele clipe nebăgându-le în seamă,

Nu cerșeam nimic la nimeni, nu dădeam la nimeni vamă,

Era numai bucurie, lungă liniște și pace,

Apă, soare, fierbințeală, gânduri vagi sub cămănace,

Iară noi, îmbucurații, îngerei cu gust de miere,

Tot furam pe săturate din cel rai, bobi de plăcere.

 

Azi în sat  nu-s copilandri și nici  jocuri ca odată,

Nu-i mai cine să mai fure raiul sfânt, copilăria,

A pierit dulcea speranță, plânsul, râsul, veselia,

Ce au  fost minunea lumi, într-o vreme minunată.

Noi ne ducem, că e vremea, către lumile de sus,

Urma noastră se va șterge n-are cine s-o-nădescă,

Prea bătrân îmi este satul, copilandrii să mai nască,

Iar așa dac-o să mergem, o s-ajungem, la apus.

 

Mircea Dorin Istrtate

 

***

 

 

 

Nu fii tristă

 

Adormit-ai iar iubito prinsă-n mreje de uitări

Ca în clipe îndulcite să-ţi petreci a nopţii cale,

Tot scoţându-le-n plăcere din fântâna cu visări

Ce rămâne nesecată în ascunsul minţii tale.

 

Şi tot ceri mereu iubito gândul să ţi se-mplinească

Şi să vină Zburătorul dintr-o margine de lume,

Să coboare de pe boltă în odaia ta lumească

Şi-un sărut să simţi pe pleoape şi pe buze cum îţi pune.

 

Tu, să-l strângi în calde braţe şi cuprinsă-n fierbinţeală

Să te laşi de dânsul dusă unde el ţi-o vrea norocul,

Ca să fii a lui mireasă pestre astrele-n găteală

Ce să-ţi facă-nchinăciune, însfinţindu-ţi astfel locul.

 

Prefăcută în lumină, în rotiri prin universuri

În vecii de vremi să-ţi treacă tinereţi nemuritoare,

Viul lumii să te cânte preamărindu-te în versuri

Şi să-mi fii izvorul vieţii, veşnicită născătoare.

 

Universuri fără margini tu le umple cu iubire

Şi Lactee căi tu fă-le nestemate lumi frumoase,

Rai să fie toate cele pline de dumnezeire

Şi un timp fără oprire fă din clipe norocoase.

 

***

Când te scoli din somnu-ţi dulce, lenevită şi-n plăcere

De-o să vezi că eşti în locul unde-aser-ai adormit,

Nu fii tristă şi-mbufnată, fiindcă-n somnu tău de miere

Fost-am eu cel Zburătorul, care-n vis, te-a amăgit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Acuma, la sfârșit de drum

 

Simt că mă duc și-n urmă las, mii de tristeți și bucurie,

Pe toate mi le retrăiesc, până când Doamna Coasă o să vie,

Să re-înviu acele timpuri, când satului eram pruncuț,

Vătaf de secetă și ploaie, cânf frîmântam tina desculț,

Când ciobăneam ciopor de gâște și-ncă de tinere mioare,

Prin crângul cel primăvăratic, plin de cuibare și de floare,

 

Când ne scăldam în pielea goală în valea cea cu rugi de mure,

Când cărăream cu alți de-o seamă umbroasa poală de pădure,

Când Contenitul cu-a lui stâne ne îmbia cu dulci frăguțe

Și-apoi, când am crescut mai mare, țineam de mână, copiluțe.

 

O Doamne! ‘ntoarce-mă-n cea vreme și-acol’ mă uită pe vecie,

Nimeni de mine nu-ntreba-v-a, nimeni de mine n-o să știe,

Că-mi torc vecia într-o vară, ce n-are dânsa vre-un sfârșit,

Ce-i doar o ziuă nesfârșită, de bucurii și fericit.

*

De nu vrei Doamne mai amână, mai pân-oi fi un tinerel

Și-atunci, c-o tânără codană, pe ramul vieți-un mugurel,

Deschide cale-nfiorării și dă la inimă cel ghes,

La vis dă-i zbor cu albe aripi, la gând frumosul cel eres,

Să fim lumină rătăcită, clipită ce se vrea-nceput,

Iar noi o inimă-n văpaie, când ne vom da, primul sărut.

**

Acum, câ tot voi fi vecie, mă lasă Doamne-n vrerea mea,

Să fiu și eu măcar odată, acolo unde mi-o plăcea,

Împărățește Tu vecia și fă ce vrei mereu cu ea,

Pe mine uită-mă de-a pururi, acolo, cu ,,durerea,, mea..

 

Și când găta-vei astă lume, cum Tu vei vrea de rostuit,

De vrei cumva la viitoarea să-i pui sămânță de iubit,

Ia de la noi, c-avem destulă să umplem mii de Universuri,

Cu liniște, cu dulce pace, cu vise încă și eresuri.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***