PE
FIRUL APEI PÂNĂ LA GEORGIAN BAY
Sunt anumite sintagme, sau aforisme care
îți rămân întipărite în minte, la care te duci să le cauți ca într-un sertar,
iar altele se ascund prin poienile sufletului tău și îți sar în cale, ca niște
veverițe, când nu te aștepți.
După ce am ieșit din Heidelberg și vezi
semnul spre Linwood sufletul ți se umple cugetările lui Lucian Blaga asupra
filosofiei culturii despre ”spațiile”, în special. cel mioritic, ”spațiul
slavon” ar putea să te ispitească prin vastitatea lui să-l asemeni cu cel
canadian, Canada fiind de mărimea unui continent, am putea zice.
Și totuși diferența e imensă. Canada este
un spațiu poetic, și la propriu și la figurat metafora celor două oceane fiind
plastic sugerată de două aripi albastre și un cer care le leagă prin
hieroglifele norilor tălmăcite în scripturile omului liber, bizonii albi de
cumulus nimbus purtând în spate umbra de vultur, de lumi dispărute sub timpul
vrăjmaș al ”omului palid”, umbre de legendă susurată din fluier de os.
In vreme ce bătrâna Europă te obligă de a
te lăsa gândit de ea, Canada te invită să o gândești tu pe ea, să te descoperi
prin ea pe tine însuți, bijuteriile de zestre pe care cele două oceane și Marea
Câmpie a bizonilor ți-o aduc,, scrinul mai scump decât aurul și pietrele
prețioase fiind libertatea. Dacă la prima cădere au căzut nativii acestor
locuri Canada, prin magnificul peisaj, te invită să meditezi că, omule, poate
fi și o a doua cădere când prin pierderea libertății e și sfârșitul lumii, cea
a omului și a luminii.
Din Hawkesville drumul urcă și coboară
precum un răsuflet al ochiului și al inimii. Pentru că într-un pelerinaj spre
tine însuți, nu plămânii sunt pe primul plan ar respirării, ci ochiul și inima.
Ochiul inspiră frumusețea Creatorului și expiră psalm și acatist. Totul se
leagă ca la un război de țesut în acest imens covor cu un unic mesaj- fii liber
pentru că, omule, ființa ta este libertate și dragoste. E ceea ce Munții
Stâncoși, înalți de peste 5000 de metri, Atlanticul și Pacificul, Marea Câmpie,
Niagara și Marile Lacuri într-una îți grăiesc: iubește ca să fii liber, fii
liber că numai prin libertate te poți îndumnezei.
Semnul de drum arată o trăsură. Suntem în
ținutul menoniților, amish, o denominațiune neoprotestantă, în care aderenții
ei veniți în Canada din Pennsylvania, America, au rămas neschimbați ca un
Pompei sub lava timpului și istoriei. Timpul, care s-a oprit pentru ei, ar fi
în jurul anului 1800 când au emigrat din Europa din cauza persecuțiilor
religioase. S-au stabilit întâi în Statele Unite, apoi în Canada, păstrând
aceeași gen de îmbrăcăminte, bărbații în negru și pălării, femeile cu rochii
lungi până la pământ și cu acoperemântul părului ca acelea din picturile
flamande. Nu electrică, nu automobile, nu chimicale în agricultură, nu
televizor și lucruri moderne, se căsătoresc între ei și stau departe de această
”lume dezlănțuită”.
Pe cât e de înghesuită Europa pe atât de
răsfățată ca spațiu este Canada. Ochiul se hrănește din orizontul născător de
orizonturi. Aici el te învață să descoperi cum să privești lumea ca să te poți
descoperi. E ceea ce Marcel Proust se referea când afirma că: ”Adevăratele
descoperiri nu constau în căutarea unor peisagii noi, ci în stăpânirea unor noi
feluri de a privi.”
Adevărata Canada începe la hotarul
incredibilului și cel unde cuvintele se fâstâcesc întru definirea realului și
adevărului. Să luăm de exemplu această frânghie cu rufe puse la uscat. Dacă le
vezi în Veneția, sau deasupra altor străzi afumate, înghesuite, strâmbe și puse
pe gâlceavă sau bârfă, le scrii cronica romantică a talciocului, dar aici,
frânghia de rufe, legată de doi arțari seculari, îți simți inima ca un mânz
care nu-și mai încape în pielea lui de amurg și zburdă de bucurii. Vântul se
joacă de-a v-ați ascunselea cu și după fiecare apoi obosit le lasă în pace
demnitatea lor de steaguri ale unor țări care îți cer să juri că nu vei uita
niciodată că ești om liber. Om liber înseamnă o banală frânghie de rufe
fâlfâind deasupra fermelor canadiene care, chiar și ea, te obligă să ieși din
cochilia de melc și să guști din ambrozia neîngăduită a infinitului.
”Călătoria, ce bine spunea Gustave Flaubert, te face modest. Vezi ce loc
minuscul în lume.” Si totuși, oricât de modest, esti binecuvântatul care, spre
deosebire de împăratul din basm, ai văzut pe frânghie hainele fericiților, ale
celor care se îmbracă în fiecare zi cu libertatea vântului și unde inima ta
poartă numele de arțar purtător de Dumnezeu.
Dumitru Ichim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu