SF. ILARION FELEA
- Vederea ochilor și vederea minții -
Iisus Hristos Soarele
luminător
Întruparea Domnului este
asemănată în cărţile sfinte şi în cântările bisericeşti cu răsăritul soarelui.
Deodată cu naşterea Mântuitorului răsare oamenilor soarele dreptăţii şi lumina
cunoştinţei. Prorocii sunt razele soarelui care se arată pe cer ca să împrăştie
întunericul şi să prevestească răsăritul soarelui. Mântuitorul este însuşi
răsăritul soarelui care luminează tot pământul, toate minţile, inimile şi
privirile oamenilor.
Unde este Iisus Hristos, e lumină
şi viaţă; unde lipseşte Iisus Hristos e întuneric şi moarte. De aceea cântăm la
Naşterea Domnului: „Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru răsărit-a lumii
lumina cunoştinţei…”.
Prin păcătuire, mintea omului s-a
întunecat; prin Iisus Hristos, mintea se luminează. Prin păcătuirea lui Adam,
mintea i s-a întunecat, încât nu mai putea face deosebire între adevăr şi
minciună, între Dumnezeul cel adevărat şi idoli, între bine şi rău, între calea
mântuirii şi calea pierzării. Prin venirea în lume a Mântuitorului, întunericul
se topeşte şi dispare, cum dispare noaptea în faţa zilei, la răsăritul
soarelui.
Iisus Hristos -
mântuirea noastră
Mântuirea începe aşadar cu
întruparea Domnului, cu răsăritul luminii care alungă întunericul din mintea,
din inima şi din privirea omului.
Dreptul Simeon, după ce a luat în
braţe pe Iisus, când L-a întâmpinat în Biserică, a binecuvântat pe Dumnezeu că
i-a ajutat să vadă mântuirea cu ochii trupului său: «că văzură ochii mei
mântuirea ta» (Lc. 2:38). Când vorbim despre mântuire e bine, deci să ştim că
mântuirea noastră este Iisus Hristos şi Iisus Hristos e mântuirea. În El se
arată mântuirea, El e mântuirea şi Mântuitorul totodată. El ne mântuieşte şi ne
arată calea pe care să mergem ca să nu ne rătăcim, ci să ne mântuim.
Prin învăţătura Evangheliei Sale
ne luminează mintea şi împrăştie întunericul rătăcirilor păgâneşti. Iar prin
exemplul vieţii Sale şi prin dumnezeieştile Sale Patimi, ne-a împăcat cu
Dumnezeu şi din robi ne-a făcut fii liberi de păcat şi fraţi. De aceea am spus
că Iisus Hristos este deodată şi Mântuitorul şi mântuirea noastră.
Vederea ochilor și
vederea minții
E mare lucru să ai mintea
luminată şi ferită de rătăcire. Căci zis-a Domnul: «Luminătorul trupului este
ochiul, iar dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat, iar dacă
ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Aşadar, dacă lumina care
este în tine este întuneric, atunci cum este întunericul?» (Mt. 6:22-23;: Lc.
11: 24-26). Când ochiul e sănătos, tot trupul e luminat. Când ochiul e bolnav,
nu vede bine sau e orb, tot trupul e întunecat.
Tot aşa este şi mintea. Dacă
mintea este luminată, vederea sufletului nostru e limpede. Când mintea este
întunecată de răutăţi şi de patimi, vederea sufletului e tulbure, întunecată,
tot aşa cum lumea e întunecată de întunericul nopţii.
Iisus Hristos a venit în lume să
ne aducă lumina cunoştinţei adevăratului Dumnezeu, să înveţe oamenii să fie mai
buni, să ne arate la toţi cum să vieţuim în veacul de acum, ca în veacul viitor
să moştenim viaţa şi fericirea veşnică. Prin aceasta, el ne luminează mintea,
înlătură din sufletul nostru una dintre urmările cele nefericite ale păcatului
strămoşesc: întunecarea minţii şi astfel ne ajută să vedem limpede calea
mântuirii.
Iisus Hristos, prin razele
Evangheliei ne luminează mintea, ne scoate din robia întunericului la lumina
mântuirii, precum Însuşi grăieşte: «Eu sunt lumina lumii. Cel ce-Mi urmează
Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii» (In. 8:12)
DIN MOSI STRAMOSI
- Sfantul Nicolae Cabasila -
De când Adam s-a încrezut în
duhul cel rau si si-a întors fata de la bunul sau Stapân, de atunci mintea i
s-a întunecat, sufletul si-a pierdut sanatatea si tihna pe care o avusese. Dar
din acel moment si trupul s-a împerecheat cu sufletul si a avut aceeasi soarta
ca si el: s-a stricat si el deodata cu sufletul, ca o unealta în mâinile
lucratorului. Caci sufletul este atât de strâns legat de trup, încât îl face si
pe acesta partas la tot ce simte el. Vrem marturie? Rusinea pe care a
încercat-o Adam l-a facut îndata sa-i roseasca obrazul, caci totdeauna când se
întâmpla ca sufletul sa fie încercuit de griji, atunci si trupul sufera
împreuna cu el.
Sfantul Nicolae
Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos,
traducere de Pr. Ene Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei
Bucurestilor, Bucuresti, 1992, p. 160.
VIOI SI VESEL
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Rugaciunea, întocmai ca aerul
pentru trup, da vigoare si prospetime sufletului. Te simti în ea mai vioi si
mai vesel, ca si cum ai fi facut o plimbare la aer curat, mai vioi si mai
proaspat atât fizic, cât si spiritual.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 451.
--
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
PARASIREA CUIBULUI
- Parintele Rafail Noica -
Originea îti este cuibul, ca al pasarilor. Pasarea se naste într-un cuib;
pâna-i cresc aripile si îsi ia zborul, creste în cuibul acela, dar dupa aceea,
de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodata. Omul, în orice caz,
îsi face aripi duhovnicesti catre fiinta lui, catre vesnicia lui si zboara
acolo, în vesnicie.
Parintele Rafail
Noica, Celalalt Noica, Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 37
SARUTUL FLORILOR
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cine da culorile cele mai delicate si care se potrivesc cel mai bine, cine da
forma perfecta si chip ales celor fara de chip, materiei amorfe a pamântului,
cine da florilor forme fara seaman? Atoatefacatorule, da-ne noua sa putem
saruta în florile pamântului întelepciunea, bunatatea si atotputernicia Ta!
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 36.
„Noi suntem dragostea lui Dumnezeu întrupată”
- PR. MIRON MIHĂILESCU -
Taina dragostei
Sfintei Treimi
Săptămâna aceasta m-a obsedat
aproape, zic, și mă gândesc că dacă ajută Dumnezeu e bine să nu scap de această
obsesie niciodată. Și anume de a-mi pune o problemă, aceea de a înțelege pe
parcursul ispitelor cele trei noime din fiecare zi. De dimineața, de când ne
trezim din somn și până seara, să înțelegem acest parcurs de care ne
învrednicește Cine ne-a dat viață, Taina lui Dumnezeu. Și anume, toată ziua să
nu ne părăsească gândul, că noi, în fiecare clipă trăită a zilei, suntem în
situația de a ne lua în primire propria noastră viață din mâna lui Dumnezeu. A
devenit deviza noastră și ocuparea de fond ca dimineața când ne trezim din
somn, să ne întâlnim cu Taina care, de fapt, ne-a trezit, ne-a dat
posibilitatea să începem ziua.
Dar acum eu aș vrea să accentuez
în mod deosebit acest fapt și să-l considerăm ca faptă, întâlnirea noastră de
duh cu Taina Sfintei Treimi. Noi trăim și suntem vii din Taina Sfintei Treimi,
luându-ne din ea existența, viața noastră. Taina Sfintei Treimi este taina
dragostei lui Dumnezeu din care noi ne alcătuim ca viață.
Noi suntem taina dragostei lui
Dumnezeu, lucrarea dragostei Lui, a Sfintei Treimi, a Tatălui care propune, a
Fiului Care preia propunerea Tatălui și a Duhului Sfânt care susține propunerea
și preluarea de către Fiul, a ceea ce propune Tatăl. Tatăl propune viața
noastră, El ne-o dăruiește, Fiul o preia de la Tatăl și ne-o dăruiește. Adică,
Tatăl inițiază viața noastră, Fiul o preia de la Tatăl și ne-o dăruiește și
Duhul Sfânt ne-o susține ca de la Dumnezeu primită, pentru a folosi în
mentalitate, în gândire dumnezeiască, această viață a noastră.
Cugetarea la Taina
Sfintei Treimi în viața noastră
Cu această Taină, noi ne întâlnim
în fiecare clipă. Eu am zis că, dimineața când ne trezim din somn, luăm în
primire această taină, dar important este ca să o menținem ca atare. Pentru că
avem din dragostea lui Dumnezeu, deci din taina Sfintei Treimi, începutul de
viață în fiecare zi. Și cum avem începutul, să fie și parcursul până seara. Tot
așa de conștient sau conștientizat că parcursul vieții noastre până seara de la
începutul zilei, este în aceeași stare de taină cum este când ne trezim din
somn și-l luăm în primire.
Deci, fiind întrupată dragostea
lui Dumnezeu în viața noastră, însemnează că noi ne luăm pe noi înșine în
primire ca viață din partea Sfintei Treimi. De aceea este și explicabilă
rânduiala de fiecare clipă a duhului minții noastre, că toată ziua avem tendința
de a ne face semnul Sfintei Cruci în fața tuturor evenimentelor pe care le
trăim. Un creștin adevărat are impulsul de a-și face semnul Crucii. Nu face
nicio mișcare, nu ia nicio inițiativă, în sfârșit, nu mișcă nimic fără tendința
aceasta de a-și face semnul Sfintei Cruci, de care în majoritatea cazurilor,
oamenii nu-și dau seama de ce o fac.
Viața noastră este rezultatul
dragostei Sfintei Treimi. Noi suntem dragostea lui Dumnezeu întrupată.
Vii în Duhul Sfânt
Simțindu-ne că suntem vii, că
avem un trup care funcționează, o minte atât de minunată care poate funcționa
în mentalitate dumnezeiască, noi putem gândi dumnezeiește. Și recunoaștem acest
lucru, ne mirăm de acest lucru și ne vine să facem semnul Sfintei Cruci
încontinuu, nu vizibil, dar în taina inimii noastre, mulțumind Sfintei Treimi,
lui Dumnezeu Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, pentru ce am primit în viața
noastră care se întrevede prin puterea de gândire a minții noastre cu atâtea
posibilități de minunate realizări, la care visează din adânc, inima noastră.
Inima noastră este un izvor
continuu de bune dorințe, de visuri de bine. Fiecare om gândește la ceva bine,
preconizează ceva bine... În fața minții omului stă problema binelui: „Ce să
fac eu acum? Ce e mai bine să fac acum?”. Acest mai bine pe care îl
trăiește clipă de clipă, secundă de secundă mintea noastră, rulează toată ziua.
Mă întorc la ce am propus.
Luându-ne viața noastră în primire din mâna lui Hristos: „Iată vă dau vouă
Trupul Meu, vă dau vouă Sângele Meu, pe Mine Mă dau vouă ca să vă fie viață.
Viața Mea să vă fie vouă, viață”. Aceasta a propus-o Mântuitorul la Cina cea de
Taină. Și a început s-o facă și ne-a spus s-o facem și noi, încontinuu. Duhul
Sfânt o întreține ca atare. Să nu uitați acest lucru! Duhul Sfânt are grijă de
acest lucru.
Sângele dumnezeiesc
din noi
În mintea noastră ne dă
posibilitatea de a ține minte faptul concret - nu, povestea, teoria sau orice
altă cunoaștere - că acum și în toată clipa, dacă eu respir, dacă mie îmi bate
inima și mintea mea gândește încontinuu, este o preluare continuă a darului
dragostei Sfintei Treimi. Eu sunt o desfășurare întrupată a dragostei lui
Dumnezeu. Și noi să fim conștienți de acest lucru!
Este o desfătare în toată clipa
să ne dăm seama că noi suntem sânge dumnezeiesc, că în vinele noastre curge
sânge dumnezeiesc, Sângele Domnului Hristos. Știind acest lucru, toată ziua te
bucuri de fiecare mișcare pe care o poți face, fiindcă știi că este colaborarea
Lui. Deci, toată viața noastră, toate clipele noastre se constituie într-o
tainică rugăciune, într-un tainic răspuns de mulțumire a cugetului nostru din
adânc, față de Cel care ne-a dat posibilitatea să fim vii și să putem gândi
atât de minunat.
E o desfătare despre care
Mântuitorul chiar la Cina cea de Taină, în rugăciunea Lui către Tatăl zicea:
„Părinte, vreau ca bucuria Mea să fie în ei, în oameni. Bucuria pe care o am Eu
pentru Tine, că le dai viață, bucuria aceasta să o aibă și ei, cum o am Eu,
chiar ca Mine, Părinte. Asta voiesc Eu. Și știu că voiești și Tu acest lucru.
Să se bucure cum ne bucurăm Noi, toată ziua”. „Bucurați-vă neîncetat!”. Aceasta
a spus Mântuitorul când a înviat: „Bucurați-vă, că Eu sunt înviat, că Eu sunt
viața voastră, clipă de clipă. Eu sunt mișcarea voastră, gândirea voastră, tot
ce sunteți voi, Eu sunt.
(Omilia integrală o
puteți citi în Revista Atitudini Nr. 94)
FAPTA BUNA
- Sfantul Arsenie Boca -
Iisus vrea ca fapta buna sa izvorasca natural dintr-o natura buna în chip
dezinteresat, cum creste bobul de grâu si cum izvoraste apa din stânci, fara sa
se preocupe de bunatatea lor.
Sfantul Arsenie Boca,
Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed.
Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 88.
LICOAREA DATATOARE DE VIATA
Taina Sfântului Maslu este miere duhovniceasca, licoare datatoare de viata.
Câta bogatie datatoare de nadejde! Ce rugaciuni minunate! Un extras din
întreaga Evanghelie!
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 475
SF. BLANDINA ȘI SF. PARASCHEVA
- AJUTOR LA BACALAUREAT -
Ziua examenului și puterea
rugăciunii
Vine o mamă foarte necăjită la
Sfânta Mitropolie şi-mi spune că are o fată cam leneşă şi puţin credincioasă şi
că are în faţă bacalaureatul şi admiterea în Facultate. Am sfătuit-o să o aducă
şi pe fată la Sfânta Parascheva.
Când a venit cu fata, am întrebat
fata dacă ştie rugăciuni. Mi-a răspuns că nu ştie nicio rugăciune. Am dus-o în
faţa sfintei racle a Cuvioasei Parascheva şi i-am zis să stea în genunchi să se
roage cum ştie. Ea a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre
Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.
Vine altă grijă şi mai grea:
admiterea la Facultate. Fetiţa vine de acuma singură la biserică şi mai des.
Iar în ziua examenului la admitere vine şi îi spune Sfintei Parascheva că ea
ştie la chimie mai bine, oxigenul. Asta a întrebat-o şi a luat media şapte. Dar
nu avea loc, pentru că au intrat cu cea mai mică medie de 7, 50.
Mama sa vine iarăşi cu lacrimi la
Sfânta Parascheva şi iarăşi sfânta o ajută. Au rămas patru copii fără locuri,
însă unul din ei era băiatul unui şef mare al oraşului şi acesta face demersuri
la Bucureşti şi se mai aprobă patru locuri, în care intră şi fetiţa în cauză.
Aşa a ajutat-o cuvioasa să intre şi fetiţa ei şi de atunci fata şi mama vin
foarte des la Cuvioasa să-i mulţumească.
(Extras din Revista
Atitudini Nr. 96
Remușcarea Eminescu
- Adrian Păunescu -
~*~
Peste nebunia verii, urcă nebunia lumii,
Peste lacrimile țării, urcă lacrimile mumii,
E-o confuzie totală, și în fapte, și-n criterii,
Peste nebunia lumii, urcă nebunia verii.
Sunt amestecate toate și nimic nu se discerne,
Ca ocnaș, poetul sapă-n sarea lacrimii materne,
În zadar el scrie carte la neștiutori de carte,
Moare iarăși Eminescu într-o țară numai moarte.
În zadar el dovedește că Românul plânsu-i-s-a,
Când Românu-ncet dispare, de la Nistru, pân-la Tisa,
Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist cu toaca,
E vândută țara noastră, nu se știe cui, săraca.
Teorii înșelătoare țin bărbații ei de frunte,
Crește Doina, ca o boală, de la Mare, pân-la Munte
Și, în ornicele toate, vine iar aceeași eră,
Moare iarăși Eminescu, într-o clinică mizeră.
Mor valorile întruna, pe când mama le tot naște,
Paradoxul Învierii mai proclamă Zi de Paște,
Geniul neamului se stinge, în risipa criminală,
Cămătari de pretutindeni și localnici ne înșală.
S-au deschis mai multe cârciumi ca lăcașuri de cultură,
Curg otrăvuri, protejate în gândire și-n natură,
Moare iarăși Eminescu și bezmeticii îl latră,
Capul lui, cu geniu-ntr-însul, e izbit din nou de-o
piatră.
Este piatra blestemată ce lovește-n tot și-n toate,
Zuruind pe scara țării, gong al treptelor vânate,
Și, din clipa când poetul a căzut sub forța pietrei,
Au plâns pietrele cu jale, pe atâția kilometri.
Și, mereu, această mamă, genială și sărmană,
Are de-mpăcat o lume și de vindecat o rană.
Câte unul dintre fiii, care geniul ei îl poartă,
Are-un accident de viață, are un prăpăd de soartă.
Tot ce-a fost nisip și stâncă, grohotișuri și statuie,
A simțit un gol într-însul, care-n nici o piatră nu e,
De aceea, monumentul, ce pe el îl poartă-n ere,
Are-n sine slăbiciune, remușcare și durere.
De la piatra imbecilă, care l-a lovit în frunte,
Se simt astăzi vinovate toate pietrele din munte
Și vitraliile sfinte și ferestrele de case
Se resimt de vina pietrei și a crimei ticăloase.
O-ntrebare ne-asuprește, hai s-o spunem, cu încetul:
Ce făcea această țară, când murea în ea Poetul?
Ce invidii ordinare l-au lăsat ușoară pradă
La nebunii din ospiciu, incapabili și să-l vadă?
Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare?
Unde-a fost conștiința noastră, când a fost lovit cel
mare?
Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul,
Când același neam își lasă de izbeliște Poetul?
Și-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră,
Un nebun, spre Eminescu, a și azvârlit o piatră,
Nici nu știe el ce face, nu gândește să-l înfrunte,
Căci inconștiența noastră dă cu piatra-n sfânta frunte.
Noi ne omorâm Poetul, zi de zi, prin nepăsare
Și, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare
Și, când moartea copleșește rana eminesciană,
Condamnată-i poezia la același fel de rană.
Știrea senzațională risipește-n țară groază:
"Vai, dar cum a fost posibil?" - țara
reacționează.
Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume,
Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume.
Pe o stradă oarecare, dintr-o țară oarecare,
Părăsit, uitat și singur, Eminescu, iarăși, moare,
Doina lui colindă țara, de la Nistru, pân-la Tisa,
Doina lui înlăcrimata, urmărita, interzisa.
Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost o rudă,
Chiar dacă, fiind în viață, n-a vrut nimeni să-l audă,
Eminescu redevine, dintr-o mie de motive,
Numele sonor și tragic al regretelor tardive.
Căci acesta-i obiceiul, prin această țară moartă,
Ei, cu geniile țării, tot mereu așa se poartă,
Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară
Și se pun pe plâns, pe urmă, și e jale mare-n țară.
Autentici și-n regrete, autentici și în crime,
Omorându-și, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,
Naturali în gelozie, naturali în remușcare,
Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.
Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,
De e jale și e moarte și e plânset, în tot locul.
Eminescu ne arată toată tragicomedia:
Cum se moare-n România, când ești, însuți, România!
E-un blestem, ce nu sfârșește să lucreze niciodată,
Remușcarea Eminescu, în același fel, se-arată,
Cu valorile-n derivă, însăși țara e-n derivă,
Ce cu moarte, toată viața, geniile își cultivă.
N-a fost unul să găsească înțelegere acasă,
A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,
Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă
Și a fost torent de pietre, în invidia grozavă.
Către capetele țării, în isterica risipă,
Caracuda vetișană nu s-a potolit o clipă,
Peste lacrimile țării, urcă lacrimile verii,
Iarăși, piatra e la modă, iarăși, au căzut criterii.
Iarăși, pleacă trist Poetul, dintre oameni, printre
astre,
În ospiciul plin de pietre al indiferenței noastre,
Iarăși, spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,
Iarăși, moare Eminescu, părăsit de toți și toate.
Iarăși, moartea celui mare, morții țării s-a adaos,
Iarăși, totul e posibil, într-un imposibil haos.
Și, în rest, frumos e totul. Și ce muzică deșteaptă:
Pietrele în așteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.
E-o serbare populară și, ca neam, ne reprezintă,
Toți românii-nvață astăzi cum se dă cu piatra-n țintă.
Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau șoapte.
Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte.
~*~
PRIMAVARA ICOANA A FACERII LUMII
- Sfantul Inochentie al Odessei -
În fiecare primavara noi vedem
destul de limpede icoana facerii lumii, care desi nu are întinderea acelei
privelisti – pe care de altminteri nici nu ar putea-o cuprinde ochiul nostru
cel slab –, totusi prin necontenita sa repetare o înlocuieste minunat de bine.
Amintiti-va cum descrie Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a
atotputerniciei dumnezeiesti, dupa ce a facut materia din nimic, a fost
porunca: „sa fie lumina!” (Facere 1, 3). Tot cu aceasta purcede si ivirea
fiecarei primaveri; aceeasi putere nemarginita porunceste luminii soarelui,
care lumineaza slab în timpul iernii, sa se îndrepteze spre fata pamântului si
toate încep a lua o noua înfatisare: ziua se mareste, vazduhul se încalzeste,
fata tuturor lucrurilor se lumineaza si se înveseleste si toate în natura încep
a se pregati oarecum pentru un fel de sarbatoare.
O alta lucrare a atotputernicului
Dumnezeu a fost glasul: „sa se adune apa cea de sub cer într-o singura adunare
si sa se arate uscatul!” (Facere 1, 9). Asemenea se petrece si acum. În vremea
iernii, apele, sub forma de zapada, acopera toata fata pamântului, asa încât se
repeta oarecum petrecerea de altadata a pamântului sub apa. Dar cu apropierea
primaverii capata din nou putere vechea porunca: „sa se adune apa într-o
singura adunare” – si iata zapada, sub caldura razelor soarelui, se topeste si
se preface în apa; pretutindeni se ivesc pâraie si râuri, care plecând din
diferite parti, curg mereu la vale, împinse de o tainica putere, pâna când se
aduna într-o singura adunare – în ocean. Pamântul spalat, umezit, iese de sub
învelisul cel de zapada, înzestrat cu puteri noi si oarecum din nou creat
pentru om. Dar el este urât si gol; îi trebuie deci, haine si podoabe, spre a
se putea înfatisa înaintea stapânului sau. Toate acestea nu întârzie a se arata
în puterea vechii porunci: „sa rasara pamântul iarba!” (Facere 1, 11). În
fiecare primavara, dupa scurgerea apelor de zapada, ca prin farmec se iveste
din sânurile pamântului o întreaga si nemarginita împaratie a plantelor. Cu
adevarat, împaratie! Câta viata, câta podoaba, câta frumusete pâna si în cele
din urma firicele de iarba! Unde cu o saptamâna înainte nu se vedeau decât
mormane de tarâna goala, acolo acum pe fiecare dâmbulet, pe fiecare deal, pe
fiecare vâlcea e pregatit pentru voi cel mai minunat, mai moale si mai
înmiresmat covor, presarat precum cu niste topaze si safire, cu cele mai
fermecatoare buchete de flori. Cu adevarat, nici însusi Solomon nu s-a îmbracat
cu atâta podoaba întru toata slava sa (Matei 6, 29), cum sunt împodobite si
îmbracate acum cele mai multe din florile câmpului. Si câte sunt ele? Luati
toate cifrele si toate numerele voastre si nu va vor ajunge spre a le numara pe
toate. Asa de puternica este porunca: „sa rasara pamântul iarba!” Mii de ani au
trecut si oricâta vreme ar mai trece, pamântul nu înceteaza si nu va înceta a
împlini aceasta porunca cu cea mai mare sfintenie. În timpul primaverii, de
asemenea, se mai zaresc întotdeauna chiar si oarecare ramasite din acel pom al
vietii din Rai, raspândite în felurite buruieni si flori tamaduitoare de boli,
care în acest timp daruiesc pentru om izvoare de sanatate trupeasca.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 25-27
--
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
MIROSUL PAMANTULUI
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Nimic nu e mai frumos si mai bogat decât pamântul; iei un pumn de pamânt, în
acelasi pamânt pui samânta de fasole, porumb, grâu, samânta pentru toate
florile, pentru toate miresmele, într-un pumn de pamânt, acelasi pamânt. Si tot
din pamântul acesta izvorasc toate parfumurile florilor, toate culorile
florilor… nu-i un miracol? Pamântul acesta este creatia primara a lui Dumnezeu,
minunea minunilor pe care a creat-o Dumnezeu, pamântul. Si pamântul acesta si-a
pastrat calitatea si acum. Toate acestea sunt un miracol, o minune în existenta
noastra, un miracol în fata caruia ma închin si ma cutremur si ma desfat vazând
toata creatia lui Dumnezeu care graieste si care îmi vorbeste si care apare în
diferite forme: în chipuri de oameni, în chip de animale, în chip de flori, dar
toate din acelasi pamânt pe care Dumnezeu l-a creat.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 45-46
GRESEALA APROAPELUI
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi sau auzi ca aproapele tau greseste sau ca a pacatuit. Întâmplarea aceasta
sa nu-ti slujeasca drept temei pentru a-l judeca pe fratele tau, dupa cum au
unii raul obicei, ci pentru a-ti cunoaste neputinta ta; nu pentru a-l lua în
râs pe aproapele tau, ci pentru a-l compatimi si a te îndrepta pe tine însuti.
De la el întoarce-ti ochii catre tine, cautând sa vezi de nu ai fost si tu în
acel pacat sau în altul deopotriva cu acela si daca nu cumva te afli chiar acum
în el? Dar chiar de nu, au n-ai putea tu oare sa pacatuiesti mai rau decât
atât? Caci înlauntrul nostru, al tuturor, salasluiesc neputinta si ticalosia:
patimile noastre ne sunt dusmani, trupul nostru ne înrobeste, iar satana,
vrajmasul nostru, cauta neîncetat sa ne înghita. Noi toti cadem, caci toti
suntem supusi caderilor si primejdiilor de orice fel; aproape este caderea
noastra, daca nu ne tine harul lui Dumnezeu. Asadar, prilejul acestei
întâmplari sa te întoarca spre cercetarea de sine si, vazând caderile fratelui
tau, straduieste-te, cu ajutorul Domnului, sa le faci pe toate cu mai multa
chibzuinta si luare-aminte.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 75
CUM SE ÎNTUNECĂ ENERGIA MINȚII
- MITROPOLITUL IEROTHEOS -
Pătimirile lui Iov
Prin urmare, Iov este tipul lui
Hristos care a devenit om, a suferit, s-a răstignit. Atunci când vedem pe
Hristos sus pe Cruce, în esență ne amintim de cazul lui Iov. Și cum se poate
demonstra că aceasta este tâlcuirea pe care o dă Biserica? Prin faptul că în
Săptămâna Mare, citirile (paremiile) care se fac în Biserică sunt preluate din
Cartea lui Iov. Și de ce Biserica a rânduit ca să se citească în această
săptămână din Cartea lui Iov? Exact din cauză că Iov era tipul lui Hristos. Și
toate câte a pătimit Iov drept fiind, a pătimit și Hristos, fiind drept și fără
de păcat, suferind atât de mult din cauza oamenilor.
Al treilea mesaj este că, dacă
aplicăm oamenilor această erminie, adică dacă ne extindem de la tâlcuirea
hristologică și mergem în viața noastră, atunci vedem că se întâmplă „o
activare a energiei minții, în partea contemplativă a sufletului”. Mă refer la
o idee vrednică de luat în seamă pe care am întâlnit-o în lucrarea Părintelui
Ioannis Romanidis, un mare teolog și profesor care nu era doar profesor, ci și
un învățător al isihasmului. Spune undeva Părintele Romanidis că Biserica, prin
Cartea lui Iov, nu a văzut pur și simplu ispitirea unui om de-a lungul vieții
sale și nu a văzut ispitele ca fiind simple încercări, ci le-a văzut ca pe
niște motoare care îi activează energia contemplativă.
Cum funcționează energia minții
Sufletul omului, încă de la
crearea lui, are rațiune și minte. Energia contemplativă este mintea (νους)
care trebuie să fie permanent la Dumnezeu și să se roage. Prin căderea omului
mintea s-a întunecat și a pierdut comunicarea cu Dumnezeu. Există însă înlăuntrul
omului această energie a minții (νοερά ενέργια) care ajunge să funcționeze
nefiresc atunci când omul este întunecat, ceea ce presupune că este moartă din
punct de vedere duhovnicesc.
Aici, în cazul lui Iov, vedem,
după cum spune Părintele Romanidis că prin răbdarea pe care o facem în
încercări, începe a se curăți inima. Adică, omul începe să se înmoaie lăuntric
și când se înmoaie atunci începe să se activeze energia lui contemplativă prin
care se roagă, prin care luptă cu Dumnezeu și-I spune: „De ce, Dumnezeul meu?”.
În acest fel începe dialogul omului cu Dumnezeu. Așa se activează această
energie și începe omul să vorbească cu Dumnezeu.
Într-un anumit punct al cărții
vedem ceva foarte important. În timp ce Iov vorbește cu Dumnezeu, la un moment
dat spune: „Ce ţi-am făcut Ție, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă
pentru săgeţile Tale şi de ce ţi-am ajuns povară?” (Iov 7:20). Adică, vorbind
cu Dumnezeu începe luminarea minții și începe să funcționeze energia
contemplativă a sufletului. Deci, Iov întreabă pe Dumnezeu: «De ce prin
încercările pe care mi le trimiți și prin pedepsele Tale mă pui în situația să
Te judec? De ce mă pui în această dificultate?”, adică: „De ce mă faci să-ți
fiu povară?”. Aceasta înseamnă că începe dialogul cu Dumnezeu și când începe
dialogul cu Dumnezeu atunci se dezvoltă această energie a minții.
Cele trei etape ale
vieții duhovnicești
Al patrulea mesaj pe care-l
desprindem din Cartea lui Iov este că aici se vede taina pedagogiei lui
Dumnezeu. Când vorbim despre aceasta, ne referim la ceea ce face Dumnezeu ca să
ne îndrepte spre sporirea duhovnicească.
Toți Părinții Bisericii ne spun
că există trei etape în viața duhovnicească.
Întâi, Dumnezeu își trimite harul Său către om, îi dă dragostea Lui, îi dă
inspirație, îi dă rugăciune, apoi se retrage puțin, după cum explică Sfântul
Diadoh al Foticeii, se îndepărtează puțin. În acest fel se produce o camuflare
a harului ca să-l determine pe om să-L caute pe Dumnezeu. Spune Sfântul Diadoh
al Foticeii că se întâmplă ceva asemănător cu o mamă care, dorind să înțeleagă
iubirea copilului său, se ascunde și, în timp ce se ascunde, strigă: „Ηai,
găsește-mă!”, iar copilașul auzind vocea ei, o caută. Tot așa face și Dumnezeu,
se ascunde pentru puțin ca să ne facă să-L căutăm.
Aceasta este a doua etapă a urcușului duhovnicesc. Aceasta este o retragere a
harului, aș spune, pentru ca văzând Dumnezeu pe om mai apoi însetat și
căutându-L, să îi dea și mai multe daruri. Deci, avem trei etape ale vieții
duhovnicești: venirea în dar a harului, retragerea lui și revenirea din nou a
harului dumnezeiesc.
(Fragment din Revista
Atitudini Nr. 63, dintr-o omilie tradusă de M. Ierusalima)
S A R E A
- Sfantul Nicolae Velimirovici -
Sarea este simbolul crestinilor de acum, care îi îndreapta si pe altii.
Sufletul, sarat bine cu învatatura lui Hristos, nu se da stricaciunii, si de
aceea ajuta si aproapelui sau sa se împotriveasca alterarii. „Voi sunteti sarea
pamântului”, a spus Domnul nostru cel Preasfânt (Matei 5, 13). Aceasta se
refera nu doar la Apostoli si la preoti, ci la toti crestinii în general. Daca
crestinatatea îsi pierde puterea, facându-se lipsita de sare, cu ce se va mai
„sara” neamul omenesc? Cu ce se va mai salva atunci omenirea de la alterare?
Daca sufletul nu are întru sine adevarul lui Hristos, el se face lipsit de sare
si devine fara gust. Pentru aceasta oamenii de pe pamânt putrezesc, trupurile
lor prefacându-se în tarâna. Sarea înseamna, de asemenea, si har ceresc. Despre
acest lucru vorbeste Fericitul Teofilact: „Despre faptul ca harul este sare
citeste la Sfântul Pavel: «cuvântul vostru sa fie cu har, presarat cu sare»”.
Prin urmare sarea este simbolul crestinului din lume si a harului dintru acesta.
Sfantul Nicolae
Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2009, p. 36-37
VREMEA SERII
- Sfantul Teofan Zavoratul -
Cine nu se va închina Tie, Care
Te îngrijesti cu atâta dragoste de noi, oamenii? Tu scoti stelele si pleci
vremea spre înserare, ce pune capat ostenelilor celor ce toata ziua au lucrat
pâna la istovire.
Vine seara si-i odihneste pe cei
ce s-au ostenit luptându-se cu foamea si cu setea. Vine vremea serii, bucurând
lumea si truditorii acesteia.
Bine este cuvântata marirea Ta,
care dintru început poarta grija de noi, oamenii!
Si oamenilor, si dobitoacelor le
dai odihna la vremea serii.
Sfantul Teofan
Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu