Ben Todica - DE CE SCRIU?

 

DE CE SCRIU?

Ce iubesc atât de mult încât nu pot lăsa să fie uitat?

de Ben Todica

 

Această întrebare pare simplă, dar în adâncul ei ascunde un întreg univers. „De ce scriu?” nu este doar o întrebare despre cuvinte. Este o întrebare despre memorie, despre identitate, despre locul de unde venim și despre ceea ce rămâne din noi după ce trecem prin lume.

Scriu pentru că există lucruri care refuză să moară.

Există chipuri, voci, priviri, locuri și întâmplări care, dacă nu sunt așezate undeva, riscă să dispară ca urmele pașilor pe nisip. Scrisul este felul meu de a aprinde o lumină într-o cameră întunecată a timpului.

M-am născut într-o lume în care poveștile se transmiteau prin oameni. Prin părinți, prin bătrâni, prin vecini, prin acele suflete care purtau în ele războaie, bucurii, pierderi și speranțe. Fiecare om era o carte vie. Unele pagini s-au pierdut, altele au rămas în mine și au cerut să fie scrise.

Poate că scriu pentru că am întâlnit oameni pe care nu vreau să-i uit.

Oameni simpli, oameni marginalizați, oameni care nu au avut niciodată o scenă pe care să urce, dar care au purtat în ei o bogăție pe care niciun ban nu o poate cumpăra. Prin scris încerc să le dau un loc în memoria lumii.

Am plecat dintr-un loc și am ajuns în altul. Am traversat oceane, nu doar geografice, ci și interioare. Între România copilăriei mele și Australia maturității mele s-a întins un pod făcut din amintiri, întrebări și căutări.

Am descoperit că omul poate schimba țara în care trăiește, dar nu poate schimba casa invizibilă din sufletul său.

Acea casă este limba.

Limba maternă este locul în care copilul din noi continuă să respire. Este cântecul de leagăn, este glasul mamei, este rugăciunea, este prima mirare în fața lumii. Poți învăța multe limbi, poți aparține mai multor culturi, dar undeva în adânc rămâne o lumină care vorbește în limba începutului.

Scriu pentru a mă întoarce acolo.

Dar scriu și pentru că viața este plină de mister. Cu cât încercăm mai mult să înțelegem lumea, cu atât descoperim cât de puțin știm. Între lumină și întuneric, între credință și îndoială, între ceea ce vedem și ceea ce simțim există spațiul în care se naște scrisul.

Scrisul este conversația mea cu timpul.

Este felul meu de a spune: „Am fost aici. Am văzut. Am simțit. Am iubit.”

Nu scriu pentru glorie. Nu scriu pentru a demonstra că am dreptate. Scriu pentru că există în fiecare om o nevoie profundă de a lăsa o urmă de lumină în urma lui.

Poate că fiecare scriitor caută, de fapt, același lucru: să salveze ceva din trecerea lui prin această lume.

Uneori salvăm o amintire. Alteori salvăm o durere. Alteori salvăm un om care a existat doar pentru o clipă în viața noastră, dar a lăsat o urmă pentru totdeauna.

Scrisul este o formă de iubire.

Este o punte între oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Un cititor, aflat poate la mii de kilometri distanță, poate deschide o pagină și, pentru o clipă, două suflete se întâlnesc.

De aceea scriu.

Scriu pentru copilul care am fost.

Scriu pentru oamenii pe care i-am întâlnit.

Scriu pentru locurile care m-au format.

Scriu pentru cei care nu mai pot povesti.

Scriu pentru cei care vor veni după mine.

Scriu pentru că uitarea este una dintre cele mai mari pierderi ale omului.

Iar dacă printr-un cuvânt, printr-o imagine sau printr-o poveste reușesc să păstrez o fărâmă de viață, atunci poate că scrisul meu nu a fost zadarnic.

Pentru că, în cele din urmă, nu scriem pentru a salva cuvintele.

Scriem pentru a salva ceea ce cuvintele poartă în ele:

o viață, o lumină, un suflet.