Ben Todică - PEȘTERA TÂLHARILOR

 

PEȘTERA TÂLHARILOR

Meditând la Matei 21:12-13

„Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”

 

Am venit pe lume în braţele mamei mele. Eram fericit fără să ştiu ce este fericirea. Trăiam într-un univers simplu, făcut din lumină, căldură şi uimire. Nu aveam nimic şi, tocmai de aceea, aveam totul.

Copilăria mea a început într-un sat românesc unde alergam după găini, pisici şi raţe, convins că lumea întreagă se întinde până la marginea curţii noastre. Într-o zi, atras de sunetul clopotelor, m-am căţărat cât am putut de sus pentru a vedea biserica satului. Astfel l-am descoperit pe Dumnezeu. Dar, privind în jos, am descoperit şi frica.

Poate că întreaga existenţă umană se desfăşoară între aceste două descoperiri.

Mai târziu au venit mutările, sărăcia, comunismul, şantierele, blocurile cenuşii şi nesfârşitele lecţii ale supravieţuirii. Însă nimic nu avea să schimbe mai profund direcţia vieţii mele decât întâlnirea cu banul.

La început, el părea o minune.

Banul putea transforma visele în obiecte. Putea cumpăra jucării, dulciuri, haine şi respect. În ochii copilului, el părea cheia tuturor porţilor.

Apoi am început să observ ceva ciudat.

Oriunde apărea banul, apăreau şi conflictele. Suspiciunea. Invidia. Minciuna. Competiţia. Oameni altfel buni deveneau diferiţi în prezenţa lui.

Ca mulţi alţii, am petrecut zeci de ani alergând după prosperitate, succes şi siguranţă materială. Am muncit, am creat, am călătorit şi am acumulat experienţe. Dar, privind în urmă, observ că cele mai intense momente ale vieţii mele nu au fost niciodată legate de ceea ce am cumpărat.

Cele mai vii amintiri sunt cele care nu au avut preţ.

Vocea mamei.

Lumina unei dimineţi.

Mirosul pământului după ploaie.

Descoperirea unei idei.

Bucuria unei prietenii.

Emoţia creaţiei.

Niciuna dintre acestea nu poate fi cumpărată.

Cu timpul am înţeles că adevărata putere a banului nu constă în ceea ce ne oferă, ci în ceea ce ne face să uităm. Ne face să confundăm valoarea cu preţul.

Valoarea unui om nu poate fi exprimată într-o monedă.

Valoarea unei vieţi nu poate fi măsurată prin acumulare.

Valoarea iubirii nu poate fi negociată.

Şi totuşi, întreaga civilizaţie modernă pare construită pe această confuzie.

Poate de aceea episodul evanghelic al alungării negustorilor din Templu rămâne atât de actual. Nu este doar o critică a comerţului dintr-un loc sacru. Este un avertisment adresat fiecărei generaţii.

În clipa în care transformăm totul în marfă, inclusiv sufletul, templul devine piaţă.

Iar omul încetează să mai fie om.

După o viaţă întreagă, nu mai cred că problema este existenţa banului. Banul este doar un instrument. Problema începe atunci când instrumentul devine stăpân.

Astăzi mă întreb dacă există o alternativă.

Nu una economică.

Nu una politică.

Ci una spirituală.

Poate că alternativa este redescoperirea acelei inocenţe care exista înainte ca valoarea să fie confundată cu preţul.

Nu inocenţa ignoranţei, ci inocenţa înţelepciunii.

Starea în care omul ştie ce este puterea, dar nu o venerează.

Ştie ce este bogăţia, dar nu o confundă cu fericirea.

Ştie ce este succesul, dar nu îşi măsoară sufletul prin el.

Poate că adevărata libertate începe atunci când încetăm să ne întrebăm cât valorează lucrurile şi începem să ne întrebăm ce înseamnă ele.

Iar dacă există un drum înapoi spre paradis, el nu trece prin acumulare.

Trece prin recuperarea acelei lumini interioare cu care am venit pe lume.

Lumina pe care am cunoscut-o înainte de a afla ce este banul.

 

In concluzie:

„Am alergat o viață întreagă după ceea ce putea fi cumpărat, ca să descopăr, în cele din urmă, că cele mai importante lucruri din viață fuseseră daruri de la început.”

Ben Todică