,,PICURI DE ISTORIE,,
Spiritul Iancului
Nici nu se putea altfel, acum,
la trecerea la cele veșnice a Crăișorului nostru cel iubit, decât să-i omagiem
aici, la ,,Casa Memorială ,,Avram Iancu” din Tg.Mureș, jertfelnicia vieții
sale, dragostea lui de neam și țară, crezul său nestrămutat că odatătă și-odată
Măritul își va întoarce fața și către noi
și ne va izbăvi de toate blăstămățiile acestei lumi care s-au abătut asupra bietului român.
Avram Iancu, cel care, la 23 de
ani conducea o armată de mii de oameni, pe care i-a însuflețit, i-a
disciplinat, i-a instruit militărește, dar mai ales le-a insuflat curaj,
speranță, spirit civic, dorința de a lupta, de a se jertfi dacă este nevoie
pentru o cauză, pentru o idee, pentru o
clipă de visare la o viață mai bună, mai demnă, mai umană. De unde a avut
tânărul Iancu această simțire, dorință, voință, putere, determinare, de a se
pune în fruntea unei mase de nevoiași care își cereau răspicat drepurile de la
o împărăție oarbă și surdă la durerile și nevoile lor?
De la atâtea nemernicii și
nedreptăți îndurate zi de zi, an de an, veac după veac de părinții, moșii și strămoșii lui, aici, în
cuibarul veșniciei lor. Nedreptatea, deznădejdea, ura, setea de dreptate îți
dau puteri nebănuite, din ele se naște jertfelnicia, eroismul, fapta de
vitejie.
Cum a putut face Iancu toate
acestea?Prin puterea cuvântului, prin exemplul personal, prin dorința și
credința sa în cauză, în dreptatea care va trebui să vină.
Înăscutele virtuți militare ale
Iancului, ca și legalitatea, moralitatea, respectarea ordinelor venite de la
superiori, civismul său, care l-au impresionat înclusiv pe guvernatorul Transilvaniei atunci când,
acesta a primit un raport, ordonat de el, în referire la întocmirea profilului
moral al Iancului și a principalelor sale căpetenii. Nicăieri oamenii Iancului
nu s-au dedat la jafuri, atrocități, furturi, omoruri din răzbunare,
incendieri, atunci când au cucerit, Abrudul, Teiușul, Zlatna, Turda, Dejul etc.
În contrapondere, oastea lui Kosuth,
,, tribunalele” sale ,, de sânge”, au ucis cu bestialitate, fără milă, zeci de
mii de români, au incendiat peste 300 de localități și biserici, au jefuit tot
ce s-a putut în lăcomia și ura lor nestâmpărată.
Promisiunile mincinoase, trădările,
superioritatea numerică și militară, dotare cu armament a dușmanului au învins revoluția, au învins
speranța, au învins demnitatea și dreptul de a cere ceea ce li se cuvenea truditorilor români.
Din acea clipă Iancu cel adevărat a
murit, umbra lui continuînd să mai cutreiere o vreme prin munții săi dragi. S-a
închis în sine, s-a înstrăinat de lume asumându-și eșecul și soarta. Cînd a
murit, la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș toată averea lui erau: o jalbă,
ce o dorea înmânată împăratului, o batistă înflorată și fluierul său. De atunci
gorunul din Țebea, locul unde este înmormântat, îi ocrotește și-i veșnicește
neuitarea, pentru ca sufletul nostru să-l țină veșnic viu, să-l însfințească veac
după veac pe altrul neamului rămânesc.Tocmai de aceea, noi cei de azi, să nu
lăsam să se stingă niciodată candela sufletului nostru, în care să punem să
ardă mereu și mereu flacăra speranței care să lumineze icoana chipului său.
Pentru că el, Avrămuțul nostru cel drept și bun, este ultimul din șirul marilor
bărbați ai neamului nostru, care, mai ales aici, în jertfelnicul și iertătorul
nostru Ardeal, ne este încă stea călăuzitoare, model, speranță, alinare.
Pentru tot și toate câte a făcut el
în această lume, pentru aceste frumoase
și înălțătoare clipe de aducere aminte care ne-a lăcrimat sufletul, nălțăm o
tainică și smerită rugă de iertare Iancului, rugându-l ca în nemernicia noastră
să ne ierte pentru că l-am uitat uneori și mai ales că nu i-am împlinit nici până azi visele și dorințele sale, pentru care el
s-a înnevoit și s-a jertfit pentru noi.
Spiritul Iancului trebuie întărit și nu
diluat în mocirla politicului, pentru că și acum suntem încă încănjurați de
mult prea mulți neprieteni, care abia așteaptă să ne fure, să ne împuțineze, să
ne alunge din cuibarul veșniciei noaste. Tocmai de aceea ne trebuie veghe
neîntreruptă, bărbăție și nu moleșeală, iar mai presus de toate el trebuie să
fie mereu viu în sufletul fiecăruia dintre noi. Eu cred că ar tebui să
facem dinCâmpeni, Abrud, dar mai ales
din Țebea, un loc de primenire și înălțare sufletească, cu o adâncă trăire
patriotică, o Mecca românească, la care fiecare trăitor al acestei țări ar
trebui să vine măcar odată în viața lui, ca să se simtă că mai e încă un oștean
în oastea lui Iancu.
Ioan Berța
Președintele Societății Cultural-Patriotice
,,Avram Iancu,, -filiala Mureș
,,PICURI DE ISTORIE,,
Avram Iancu în conștiința
contemporanilor
Sufletul fiecărui român trebuie să
fie mereu în tainițele sale un loc de priveghere, de aducere aminte, de
cinstire, de loc de lăcrimat, atunci când e vorba de eroului tuturor românilor
aflători pe-aici și aiurea, Avram Iancu, nemuritul nostru cel drag, cel pe care
fiorul veacului trecut îl pune mereu și mereu în tremurul frunzei ,,Gorunului lui Horea”, la umbra căruia
odihnește într-u veșnicirea timpului, Crăișorul.
Din când în când sufletul nostru ar
trebui să-l redescopere pe Iancu, spiritul său de dreptate, de drag de neam și
țară, de aplecarea lui spre nevoințele amărâților lui concetățeni, toate
moștenite de la bunii și străbunii lui, moții cei neînrobiți, încuibați în
cetatea de cremene a Apusenilor, de prietenii lui cei mai buni, acei care vor
deveni capii revoluției sale, prin încâlcitele interese ale ungurilor,
austriecilor, rușilor, care au favorizat sau au îngreunat desfășurarea
evenimentelor, care au trădat cauza nobilă și idealul curat al revoluției.
Așa am fi fost astfel împreună cu
Iancu și cu oastea lui la cele trei mari Adunări de la Blaj, am fi aflat
dorințele justificate ale românilor, am fi fost în toiul bătăliilor, am fi
asistat la facerea și desfacerea, dintr-un anumit interes, a unor vremelnice
alianțe, la cruzimile și bestialitățile armatei ungurești asupra românilor,
etc.
Așa l-am fi înțeles mai bine pe Iancu,
l-am fi îndrăgit și mai mult pentru curățenia lui morală, pentru gândul său
întors mereu înspre înlăturarea grelelor nevolnicii ce apăsau crunt asupra
bietului țăran român, i-an fi înțeles gândul lui european deschis, sincer,
înnoitor, dar și să înțelegem rătăcirile sale, neputința de a-și înplini visul
pentru propășirea nației, durerea sufletească ce la măcinat până la sfârșit.
Suflet nobil, curat, înălțător,
flacără arzătoare până la epuizare pentru neam și țară, mult prea mult
de-asupra noastră, a celor de azi, care nici n-am fi în stare măcar să ne
aprindem, d-apoi să mai și ardem în lutpă
pentru dreptate, pentru adevăr, pentru onoare, el a luat în devălmășie
veacul său pentru a-l umple cu istorie mare și adevărată, din care toți care
vor veni după el să se adape cu apa cea vie, vindecătoare și dădătoare de
putere și spenanțe.
La umbra Gorunului lui Horea
veșnicește această sămânță a speranțelor
noastre. Dacă o vom uda cu lacrimile recunoștinței într-u aducere aminte și
neuitare, poate că va încolți cândva, dându-ne putere și încredere să încercăm
și noi ca el să înnoim această păcătoasă lume.
În jertfelnicul nostru Ardeal, la
umbra Gorunuli lui Horea se veșnicește un mare erou al românilor, Avram
Iancu.
Ioan Berța
PreședinteleSocietății
Cultueal-Patriotice
,,Avram Iancu,,-Filiala
Mureș
PICURI DE ISTORIE
AVRAM IANCU,
clipe de aducere aminte
Anul 1824, an la fel ca toți ceilalți,
trist și inglodat în nevoi așa cum erau mai toți anii in împărăția de piatră a
Apusenilor, Era poate în ,,vremea cireșelor,, cînd, în familia lui Alisandru
Iancu din Vidra de Sus a fost bucurie mare. Venea pe lume încă un fecior, pe
care tătăl lui l-a ,,înobilat,, cu numele de AVRAM Iancu , spre a-i purta noroc
în viață. Nimeni nu bănuia atunci că ,,puiul,, acela de moț va încerca peste
câțiva ani să schimbe viața răbdătorului și atât de jertfitorului său neam românesc
într-una mai bună, ca așa să-mi aibă fiecare om, în scurtimea trecătoarei sale
vieți și puține clipe de fericire.
Tânărul Avran Iancu și-a petrecut
copilăria alături de prunci și oamenii locului nașterii sale, cătând a ințelege
și a birui de mic, strângând din dinți, toate înnevoirile vieții, sperând că
odată și odată, mereu sărăcitul, înrobitul și atât de întristatul său neam
moțesc va răzbi la lumină și va gusta și el, fie și numai pentru o scurtă clipă
de trăire, din mierea vieții. Se poate că acesta să fi fost atunci crezul său,
ca și al altora ca el, copii aflați la începutul vieții lor, de-atunci de când
au putut vedea, pricepe și înțelege lumea din cuibarul în care Bunul Dumnezeu
i-a pus spre a se naște.
La vârsta de 10 ani a plecat de acasă să
se înnobileze prin învățătură, sorbind cu râvnă moțească din cărțile școlilor
pe care le-a urmat la Câmpeni, Zlatna și mai apoi la Cluj, taine neprețuite pentru viață. La terminarea
Facultății de Drept din Cluj, pentru a-și desăvârși studiile, s-a angajat
pentru o scurtă vreme ca și ,,cancelist,, la Tabla Regească din Tg.Mureș.
Șederea lui aici i-a dat prilejul de a intra în
contact cu tinerimea română și maghiară
ce începea să simtă deja în apropierea ei ,,mirosul,, revoluției ce va
urma să vină foarte curând. Ideile revoluției în desfășurare deja în Europa
erau pe placul tuturor prietenilor săi aflați la studii odată cu el la Tg.Mureș
ca: Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Al.Papiu Ilarian, Ioan Oros și
atâția alții care îi vor sta aproape în vremea cea viforoasă care va să vină. Dar,
spre regretul său, nu peste mult timp și-a dat seama că ideile și țelurile
revoluției ce și-o doreau cu atâta ardoare și ei, erau înțelese diferit de
tinerimea maghiară față de ce dorea tinerimea română.
Câmd Iancu și-a dat seama că diferențele de
înțelegere erau evidente și prea mari între ei, simțind că libertate nu poate
fi cucerită decât prin luptă cu ,,lancea lui Horia,, în mână și că foarte
curând ar putea să vină acea vreme norocoasă aşteptată de tot neamul său, care
să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, el a purces de îndată spre
Apuseni lui dragi pentru a-i lămuri şi a-i ridica la luptă pe obidiţii săi
moţi. Ştiind că nimic nu se obţine fără luptă şi jertfă şi că hotărârile luate de
el şi de alţii ca el acolo pe Câmpia Blajului trebuiesc apărate chiar cu preţul
vieţii, a înfiinţat de îndată Legiunea „Auraria Gemina” şi a numit prefecţi din
rândul oamenilor săi cei mai de încredere.
Cu
timpul, faima câştigată cu jertfă şi-n onoare l-a făcut cunoscut şi mai apoi
temut chiar de aliaţii săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au
minţit, că prea era mare şi ascultat de ai săi şi prea stătea în calea unor
planuri şi înţelegeri neştiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Încercuit de trupele vrăjmașe, a rezistat în cetatea lui
de piatră, ba
a mai şi împuţinat şi îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins şi
ridicat în ştreang.
Dar soarta a vrut să fie altfel, așa că,
după terminarea războiului Iancu a luat de câteva ori drumul
Vienei pentru a cere împăratului drepturi şi dreptate nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i
s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar naţiei sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb
promisiuni deşarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare şi bun.
Înşelat în crezul său, dezamăgit şi dezgustat de viaţă, trist şi umilit, se
retrage în locurile obârşiei sale.
Pierdut
în nemărginimea gândului şi al sufletului său, cu dorul arzător la naţia lui pe
care nu a putut să o vadă liberă şi fericită, după ce a mai colindat odată
Ardealul său drag, Iancu se stinge din viaţă la 10 septembrie 1872. Ţebea îl
veşniceşte, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ţinem
nemurit în inimi ca icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârşit în
scurta sa viaţă.
Şi nu
uitaţi, voi cei răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului, când se va
face dreptatea ce-a de mult timp așteptată pentru toți și pentru toate câte a
pătimit de-alungul milostivului timp,
jertfelnicul nostru Ardeal, cu toți cei care viețuim aici, în cuibul veșniciei nostre, locul cel sfânt care este din tipuri vechi, Grădina Maicii
Domnului.
Suntem încredințați că de aici va renaște nu peste mult timp lumea cea nouă care va fi mai bună și mai frumoasă, mai umană și mai plină de bucurii, cea care va fi cu adevărat veșnicia lumii noastre
care va să vină.
Trăim
vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre zilnicii, de laşităţi şi
trădări, de insulte şi jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se
revărsă pe capul bietului şi răbdătorului popor român, care nu mai are de
niciunde a căpăta o rază de speranţă. S-a întinat vâna neamului acestuia bun,
cinstit şi milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună
bucată de vreme toţi cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de
norod făcându-şi mai degrabă aici pe pământ, raiul lor cel păcătos.
Aşadar,
rugămu-ne Ţie, Doamne, să strângi laolaltă sufletul şi vrednicia bărbaţilor noştri cei mari făcători de
înflăcărată şi adevărată istorie : Mircea, Ştefan, Mihai, Cuza şi pune din
sufletul lor pe sufletele noastre, tărie şi speranţă, ca să nădăjduim că vom
ajunge la limanul suferinţelor celor de pe urmă. Şi nu-l uita Doamne pe
Avrămuţ, fără de care pătimitul nostru Ardeal ar fi searbăd şi fără de speranţă.
Că el, nemuritul nostru cel drag şi-a tras tăria din tăria moşilor şi
strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şi‑ngloriate.
Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus atunci pe
el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi
nenorocoase, pentru a ne încerca încă odată
tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci.
Datori suntem așadară pentru toate
vremile de acum înnainte a nu-i uita pe ei cei pomeniți mai sus și a-i ține
mereu minte ca icoane de suflet pe tâmpla țări, iar în cerurile Tale ca sfinte
troițe veghetoare de conștiință pentru tot neamul nostru românesc.
Ioan Berța
Președintele Societății Cultural-Patriotice
,,Avram Iancu,,-Filiala Mureș
NO, HAI!
Ce gânduri Avrămuțe îți umblă-n miez de noapte
Prin mintea ta-n avânturi de-atâtea chinuită,
Când munții tăi de piatră îți spun parcă în
șoapte
Că e venită vremea aceea sorocită.
Așa că mi te pune în fruntea a lor tăi
O cruce-ți fă, și-o rugă la cerurile ’nalte,
Și-apoi porniți cu toții, din dealuri, munți și
văi
Ca să-mi schimbați ce-a lume și toate
celelalte.
*
Așa gândit-a Iancu în noaptea ceea lungă
Când toate-n a lui minte erau în căutări,
Când soarta lui de-acuma era ca să-mi ajungă
Jertfelnicul ce merge, pe-a neamului cărări.
**
Acum e dimineață, suflarea-i toată trează
Iar bunii tăi tovarăși urcați în scări pe cai,
Speranța c-o fi bine pe toți îi luminează
Când tu îmi
poruncit-ai norodului: NO, HAI
Mircea Dorin Istrate
ÎN RUG A
IANCULUI
De-ţi vedea în dunga zării
Om trecând în pas uşor,
Îmbrăcat în umbra serii
Către drumul spre izvor
Şi-o avea la dânsul fluier
Într-o straiţă peticită,
Tot vorbind de unul singur
Despre viaţa chinuită
A acelora ce încă
Viţuiesc în Apuseni,
Unde soarta tot încurcă
Viaţa lor de lătureni,
Voi să ştiţi că ăla-i Iancu,
Avrămuţul nostru drag,
Rătăcind de-acum săracul
Prin Ardeal, ca un pribeag.
S-a sculat din somnu-i veşnic
Vadă ce-i prin astă ţară,
De românul încă-i vrednic,
Ori tot duce viaţă-amară.
Întristat şi-n mare grabă
De cît încă a văzut,
Jeluit se tot întreabă
-Doamne, dară ce-am făcut
De ne-ai pus s-avem în soartă
Mult amar, necaz, robie
Şi speranţa ce-i plecată
Într-o lungă pribegie.
Nu-i destul cât eu plătit-am
Pentru dragostea de ţară?
Nu-i destul cît eu mâncat-am
Pâinea
jertfei cea amară?
Nu-i destul cât zilnicit-am
Ca speranţa să nu moară?
Nu-i destul cât îndurat-am
Ce-a mai josnică ocară?
Lasă Doamne, ţara, neamul
Cum a fost la început,
Când aicea era raiul
Lumii-n care-am încăput.
Prea ne-ai dat la bogăţie
Şi cu toate ai umplut
Ţara, care-ai vrut să fie
Ce nicicând nu s-a văzut.
De-asta ne-au călcat întruna
Şi vecinii şi străinii
De îmi plânge veşnic muma
Că răritu-s -au copiii
Tot luptând să ţină ţara,
Neamul, datina, moşia,
Ca mereu, a câta oară
Să-şi arate vrednicia.
Lasă Doamne, pic de vreme
Să se-adune dară neamul,
Că doar vezi cum iară geme
Că-l apasă greu amarul.
Ia-mă, de mă vrei pe mine
Şi îmi dă să duc în spate,
Răul tot ce se cuvine,
Numai iartă-l de păcate.
Dă-i şi lui, să-şi ţină locul
Doar un strop de bucurie,
Şi împrăştie norocul
Peste noi mai des să vie.
Eu chezaş mă pun, Mărite
Pentru el, poporul meu,
Că e bun, cinstit, cuminte
Şi-nvăţat cu ce-i mai greu.
Asta spuse Iancu-n ruga
Ce-nalţat-a către cer,
Învăţat de-acum cu lunga
Pătimirii-n foc şi-n ger.
***
De-l vedeţi cumva spre seară
Printr-o margine de zare,
Sărutaţi-i urma care,
A făcut prin
noi cărare.
Mircea Dorin Istrate
VENIȚI
LA ȚEBEA NOASTRĂ-NLĂCRIMATĂ
Veniți la Țebea noastră-nlăcrimată
Acolo unde-n umbră de gorun,
A Iancului vecie neuitată
Îmbărbătează suflet de român.
Veniți să-i cerem Iancului iertare
Că nu mai suntem brațul lui armat,
Că risipiți pe-a vântului cărare
Ne-am îndulcit cu toții la păcat.
Că sufletui ni-i sterp, voința moale,
Că n-are cine fie-ne în frunte,
Că viețile-s sărace, triste, goale,
C-a noastre vise-s rare și mărunte.
Că nu mai este dragoste de țară
Iar cugetu-i înfrânt și pus pe scut,
Că banul doar ridică și coboară
Iar cinstea-i pusă iarăși sub papuc.
Auzi-ne tu Iancule de-acuma
Și vino de-ntărește brațul nost’,
Speranță pune-n noi, cum face muma,
Că altfel viața noastră-i fără rost.
Mircea Dorin Istrate
CRĂIŞORUL
Ca omul cu
credinţă crezut-ai că-n vecie
Dreptatea e
dreptate ori unde pe pământ
Şi nu-i în
astă lume , o clipă când să fie
Mai dreaptă
ca dreptatea, un adevăr ce-i strâmb.
Te-ai
răzvrătit şi viaţa ţi-ai pus-o-n palma sorţii
Când cu
dreptatea-n mână tu fost-ai umilit,
Când ceia
mari, puternici, ce-s vameşii vieţii
Mi te-au
minţit în faţă şi-apoi mi te-au hulit
La porţile
Vienei bătut-ai cu speranţă
Că moţii tăi
primi-vor măcar cât ar fi vrut,
Iar jugul
nedreptăţii şi sărăcita viaţă
Le-or scutura
de grabă şi-o fi ca la-nceput.
Ai buciumat
odată şi munţi tăi de piatră
S-au ridicat
să scape de crâncena robie,
Mi te-au
urmat cu toţii să-ndrepte ceea soartă
Că au simţit
că tu eşti, a Domnului solie.
A tremurat
împeriul într-un fior de teamă
Că din a ta
scânteie s-ontinde iar văpăi
Şi mulţi prea
mulţi la urmă vor da la toate samă
De câte îmi
făcură când fost-au mari şi răi.
****
Tu crai în
Ţara Pietrei, de ceia răi temut,
Speranţă
ne-mplinită şi vis înaripat,
La mulţi
le-ai pus în suflet nădejde de-mprumut
Ca
următori-mi aibă, icoană de-nchinat.
DE-L SUPĂRAŢI
PE IANCU
Îmi tot huluţi
ARDEALUL cu dealuri râurate,
Cu holde unduite,
cu văi pline de mur,
Cu urma-i de
istorii ce vine de departe
Din timpuri cînd
pe-aicea pustiu era-mprejur.
Nu-mi pomeniţi de
DACII netemători de moarte,
De lumea lor
tihnită, de pace doritoare,
De cum le-a pus
Măritul în cuibul lor de toate
Şi încă pe
de-asupra tot ce-i mai bun sub soare.
Nu-mi spuneţi cum
ROMANII, setoşi de bogăţie
Au tâlhărit averea
de moşii mei lăsată,
Să-şi poată ţine-n
fală a lor împărăţie
Şi în sclavie cruntă, o lume apăsată.
Apoi mai spuneţi
încă, şi mulţi vă cred minciuna
Că ăst cuibar de
lume rămas-a pustiit,
C-aici veniră alţii
pe cap puie-şi cununa
De conţi, baroni în
fală, pe un’ s-a nimerit.
Voi astăzi, verde-n
faţă, ne spuneţi fără jenă
Că vreţi Adrealul
fie din nou pe-a voastre mâini,
C-aţi vrea să
puneţi CORBUL pe croncănita stemă
Crezând cumva că
ţara-i, o stână fără câini.
*
No, pân’ aici! Ar
spune, scârbit şi cu mânie
Al nostru IANCU
încă în suflete ţinut,
Venin e-n al vost
suflet, şi-n veci nemernicie
Vă scuipă gura
voastră acum, ca şi-n trecut.
Păziţi-vă! Că-i
gata de-acum răbdarea noastră
Şi de mai faceţi
multe şi nu vă tace gura,
Cu cât avem pe
suflet, venim asupra voastră
Şi-n locul ăsta
încă, vă vom mânca prescura.
C-am mai
făcut-odată, şi înc-o vom mai face
Atâta până încă, vă
stâmpărăm pe tăţ,
Aşa că vorba ceia:
lăsaţi-ne în pace
Că de stârniţi
furtuna, vă punem piele-n băţ.
Mircea Dorin
Istrate
MIRCEA DORIN ISTRATE
NEAMUL NOSTRU
,,PICURI DE ISTORIE,,
Adevăruri dureroase
A fost cândva o
vreme în care bătăliile pe câmpul de luptă se câștigau în cinste și în onoare,
iar învingătorii îngloriați cu laur rămâneau
vecie în marea carte a istoriei ca exemplu, ca îndemn, ca pildă de urmat
.Atunci, brațul, sabia și scutul fiecăruia, gândirea conducătorilor, ideea,
crezul ce-i mâna în luptă, erau hotărâtoare pentru a decide soarta unei
bătălii, cea care putea hotărâ uneori chiar soarta războiului.
Au fost atătea exemple
în care o oaste mai puțin numeroasă decât a dușmanului, dar îmbărbătată de
crezul cauzei pentru care lupta, a câștigat mari bătălii stârnid admirația
lumii.
Au fost cazuri în care
o oaste, o țară, un popor, n-au vrut să se recunoască învinși și au luptat pănă
la ultima suflare, rămânând apoi pentru veșnicie în conștiința lumii nu ca
învinși ci ca mari învingători, tocmai pentru curajul și sacrificiul lor. Și
așa, neam după neam toți cei care i-au urmat au avut în ei forța ce-a dătătoare
de putere pentru a trece peste toate greutățile și nemerniciile lumii.
Ce ne-am face noi fără
curajul dacilor și gestul pilduitor a lui Decebal, fără dragostea de neam și
țară a lui Mircea, fără dârzenia lui Ștefan în fața tuturor hulpavilor roitori
pe le hotarele Moldovei, fără marea clipa de curaj și noroc al lui Mihai, fără
înțelepciunea lui Cuza, fără jertfelnicia lui Iancu, și cam atăt. Doar smeritul
gând întors către ei și măreția faptele
lor, ne mai înflăcărează uneori inima și gândul, ne mai dau putere să ridicăm
capul și să stăm drepți în fala lumii, să mai credem că va mai veni odată
cineva care să ne convingă că, inșiruindu-ne după el putem a fi iarăși ce-am
fost odată și încă mult mai mult.
Astăzi însă, marile
victorii nu se mai decid pe câmpul de luptă, față în față cu dușmanul, în luptă
la baionetă, unde doar cei dârji și puternici
pot să câștige. Astăzi, o bătălie
și un război nu mai țin 1oo de ani, 3o de ani, câțiva ani, ci doar câteva ore,
zile sau cel mult câteva săptămâni. Astăzi, cei lași, dar având tehnologia cea mai avansată de
partea lor, stau confortabil în fața ecranelor, la bordul avioanelor sau a submarinelor
invizibile și, dintr-o singură apăsare pe buton câștigă o bătălie, un război.
Unde suntem noi în această situație? Pe nicăieri. Nu avem aparatură militară
performantă, nu avem armată, aviație, nave de război nici măcar pentru a ne
apăra, dar avem în schimb lași și trădători căt cuprinde.Cu ei în cârca noastră, noi nu suntem în stare nici măcar să
câștigăm războiele din propria noastră ogradă, cel al limbii oficiale române,
cel al steagurilor, cel al plăcuțelor, cel al retrocedărilor frauduloase, cel
al școlilor, cel al pădurilor, cel al pâmăntului, etc, etc, d-apoi cum să putem
câștiga un război măcar de-un ceas dacă, Doamne ferește, vre-un vecin mai năzuros
ne-ar ataca.
Cu aceste cozi de
topor ale neamului românesc, care fac tot feluri de înțelegeri politice peste
capul bietului popor român, nu vom putea câștiga nici cea mai facilă luptă, cea
pentru dreptate și adevăr, singura care ne poate descătușa și izbăvi de tot
răul acestei vieți. Așa se face că în fiecare zi acceptăm înfrângereile fără
măcar să conștientizăm pericolul care ne paște, îl ignorăm, îl ascundem, îl
lăsăm să-l rezolve timpul și timpurile.
La toate apelurile la
unitate, făcute de oamenii răsponsabili ai acestei țări, mai ales aici în
jertfelnicul nostru Ardeal, răspunsul este neînsemnat, neauzit, semn că și noi
suntem lași, fricoși trădători, demni de toată mila. Ne trăim viața între o
văicăreală continuă, înjurând toate guvernele și pe toată lumea la un mic și-o bere cu prietenii, la
o chermeză populară care ține din primăvară pînă-n iarnă. Așa nu se
construiește nimic, așa nu se fac lucruri mari, durabile, așa lentoarea noastră
va nămoli și ultima picătură de dragoste de neam și țară, de adevăr, de
dreptate, de cinste, de onoare, lăsându-i pe toți dușmanii din-lăuntru, să ne
fure, să se-nstărească, să aibă mai multe drepturi de câte li se cuvine, să ne cucerească pas cu pas, pe nesimțite, fără nici o minimă
împotrivire din partea noastră, așa că, încetul cu încetul, pe nesimțite, vom ajnge la mâna și la mila
lor.
Așa am ajuns ca astăzi,
evocarea lui Decebal, Mircea, Stefan, Mihai, Cuza, Iancu, să rămână în sufletul
a foarte multor români doar o simplă
evocare artistică, culturală, științifică, fără să-i miște, fără să-i înalțe
sufletește, fără să-i îmbărbăteze măcar o clipă pe aceștia.
În fața acestei
situații stau și mă întreb: oare ce va fi de copiii noștri? Mi-e frică să mă gândesc la răspuns, pentru că ei, copiii vremilor care vor să
vină, de-abia dacă vor mai fi auzit de cei enumerați mai
sus, întrucât și aici, cozile noastre de topor, lingăii și închinătorii la
multe uși europene, execută, fără să crâcnească, ordinele acestora. Așa că
pentru copiii de mâine țara va fi acolo unde le va fi mai bine, iar neamul
românesc nu va mai avea nici o însemnătate pentru ei. Și atunci cine să ne mai
apere de dușmanii de afară, ca și de cei de din-lăuntru? Poate că doar Bunul
Dumnezeu.
Ar fi bine să nu
uitați, voi cei de azi, că în istorie, conștiința de sine a unui neam s-a
construit pe faptele cele mari și îngloriate ale înaintemergătorilor, ținând
mereu vie flacăra recunoștinței față de ei, tocmai pentru a avea puterea necesară a face cele de
trebuință neamului și țării, fără de care nu putem să dăinuim aici, în cuibarul veșniciei noastre.
Trădătorii, lașii,
cozile de topor, sunt petele de neșters pe obrazul istoriei oricărui neam.
Mircea Dorin Istrate
Președintele Ligii
Scriitorilor Români
Filiala - Mureș
FRUNZE-N VÂNT
Istoria ne învață că o națiune este puternică atunci când ea este
,,unită-n cuget și simțiri” și are în fruntea ei bărbatți adevărați, care să-i simtă vrerea,
care s-o îmbărbăteze, să-i de-a speranțe, să o înșiruie după ei și să o ducă la
izbândă. Așa a fost din totdeauna și așa va fi mereu veac după veac în toată
istoria lumii, lecție pe care ar trebui s-o fi învățat până acum. Așa a fost și
aici la noi, unde Tatăl Ceresc ne-a așezat pe această gură de rai de la
încputul timpului, cu poruncă divină ca, din neamul acesta bun și răbdător, la
cumpănă de vremi, mereu să se născă câte un bărbat care, cu vrednicia lui să se pună în fața furtunii timpului și să
izbutească în ai ține piept, lăsând mai apoi urmașilor ca pildă de urmat
vrednicia sa.
Așa a făcut Burebista când a unit neamurile dimprejurul său ridicând
STATUL DAC la cea mai mare putere și
intindere a sa din toate timpurile, așa au făcut toți descălecătorii noștri
când au închegat sub puterea lor unificatoare Moldova, Țara Românească și
Ardealul, așa au făcut mereu, când au fost la necaz, marii noștri domni Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare și așa a
făcut în orbitoarea lui clipă de strălucire marele Mihai Viteazul, când la Alba
Iulia-mpărată și-a împlinit ,,pohta ce-a pohtit-o” el și deopotrivă cu el tot
meamul românesc. A fost atunci cea mai
scâteietoare și măreață clipă de demnitate, de fală și de mărire a neamului
acestuia, faptă ce va sta apoi trei sute de ani în tainița minții și inimii
fiecărui vorbitor de limbă românească, oriunde s-ar fi aflat el, până când se
va găsi o altă clipă norocoasă pentru de a-și aduna risipitul neam prin alte hărți, în granițele limbii sale.
De-alungul timpului, noi rămânii cei buni, smeriți și răbdători ne-am
tot adunat din risipeli ca să tot fim mai apoi din nou împărțiți, de puternicii
zilei,, după bunul lor plac, pe la alții dimprejurul nostru. Și din nou a venit
o altă norocoasă clipă când, la 1. Decembrie 1918, la Alba Iulia, neamul acesta
și-a lăsat de-oparete orgoliile, neînțelegerile, s-a unit și s-a adunat
ca-ntr-o minune dumnezeiasă, din nou în granițele firești ale limbii române.
Unde suntem acum? Suntem din nou la cumpănă de vremi, numai că acum nebunaticile
noastre orgolii, neputința înțelegerii lecției istoriei, setea de putere, ne-au
întunecat mințile, ne-au dezunit ca niciodat fiind la voia vânturilor istoriei.
Iar acolo sus, la vârful puterii, ura, vrajba, lașitatea și trădarea, micnicia și slugărnicia celor din
frunte țării ne-au făcut nemerniciții robi ai interesului altora, ce ne joacă
cum ei o vor.
Ne merită soarta pentru că nu a înțeles că doar unirea face putere, că
demnitatea, libertatea puterea și fericirea noastră stă în ea și că nu trebuie
să o cerșim sau să ne-o de-a alți. Pânî când vom înțelege acest lucru vom fi
mereu frunze-n vântul mincinoaselor și
mișcătoarele vremi.
Mircea Dorin Istrate
Dorin Istrate
Președintele Ligii Scriitorilor din Romania
Filiala Mureș
NEMURITORII LUMII
’’Istoria
este un testament lăsat de străbuni nepoţilor pentru tălmăcire şi povaţă. În
ea, omul de rând găseşte clipe de adâncă trăire şi satisfacţie, oşteanul putere
şi îmbărbătare, iar conducătorii pilde
de cum trebuiesc conduse noroadele.’’
Istoria răspunde la trei întrebări : Cine suntem?, De unde venim? Şi încotro mergem?
Cine suntem ?
Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la
poalele Carpaţilor, prelinşi de-oparte şi de alta până dincolo de Dunăre şi
mare şi încă mult mai departe spre soare- răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi
în ţandăra zării.
Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri
peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulţime de noroade în drumul lor de
pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia străbună, mereu
iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.
Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi
să o păstrăm mereu întreagă în rotundul
ei. Ca să nu uităm de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre
troiţe veghetoare: Tărtăria,
Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care, la cumpănă de vremi, să aprindă candela speranţelor noastre
pentru a aduna şi unii împrăştiata turmă a neamului, risipită de furtunoase şi
înşelătoare vremi.
De unde venim ?
De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem
şi ne-am ştiut mereu aici, din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea
noastră i-am ştiut mereu de moşi.N-am venit pe vre-o scurtătură din neguroase
şi îndepărtate locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca
veşnică sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe
cărarea mereu suitoare a neopritului timp.
N-am fost râvnitori hulpavi la
bogăţiile altora, mulţumiţi mereu cu ce
a fost al nostru şi cu ce Măritul a îndestulat aceste locuri.
La cruce de timp şi istorii,
neiertătoarele vremi ne-au cerut mereu vamă îndestulată, pe care Hristoşii
noştri cei dragi: Decebal, Bogdan,
Dragoş, Mircea, Stefan, Mihai şi-atâţea alţii însfinţit pe altarul nemuriri
noastre, au dat-o pentru a rămâne pomelnice nemurite în veşnicitul timp,
speranţe care să aprindă mereu şi mereu candela conştinţei noastre.
Încotro mergem ?
Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum
al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în
veşnicia mincinoaselor vremi.
Suntem, ca de atâtea ori în istorie, sub
vremi şi nu de-asupra lor, iar în vălmăşagul mişcătorului timp, nădăjduim că,
la vremi de grea cumpănă se va găsi câte un Mircea, un Ştefan, un Mihai, care să ne scape din strânsori
şi să ne spele obrazul de ruşinoasele păcate, aducându-ne pe calea ce bună.
Sperăm că năddăjduim că la sfârşitul
veacurilor, când pătimirile noastre se vor fi sfârşit, Măritul, Iertătorul
sufletelor noastre, ne va aşeza dimpeună cu El, în Grădina Maicii Domnului, locul reânvierii neamului românesc şi că
noi vom fi fost aleşii nemuririi lumii şi veşnicia ei.
TRECĂTORI PRIN
VREME
Ne-a aşezat Măritul dintr-u
început pe acest neasemuit ’’picior de plai’’ şi ’’gură de rai’’, pentru a ne
înspica în timp şi a ne osteni în fapte
mari, bune şi înălţătoare, ştiind că numai aşa vom bine-merita a ne veşnici
în neuitare.
Şi tot de-atunci
ne-am tors, din caierul neopritului timp, zilnicitele clipe, pe care tot El
le-a sorocit a fi bune sau rele, după cum bune sau rele au fost şi urmele
faptelor noastre, oglindă a tainicelor gânduri încolţite în huma dorinţelor şi
a viselor ce ne-au tot urcat şi coborât în viaţă.
A fost cândva o
vreme mare şi glorioasă, îmbrăcată în aura strălucitoare a nemuririi, când,
dragostea de neam şi ţară nu se învăţa, ci se primea odată cu laptele supt de
la mamă, când nu măreţia vorbelor, ci faptele venite din ’’cuget şi simţiri’’
erau cele care îngloriau un nume veşnicindu-l spre aducere aminte în veci de
veci. Ea, dragostea de neam şi ţară a fost miraculosul leac vindecător şi iertător a toate păcatele făcute în scurtimea unei vieţi trecătoare. Că e aşa o ştim scormonind cu
gândul în legendele şi poveştile noastre nemuritoare a căror începuturi se
pierd în negura timpului, ele find din vremea când pe aici aceste molcome
dealuri erau munţi semeţi, iar lacurile erau mări mângâiate de vânturile
istoriei. Pe atunci, în acest rai străbun dar adevărat, noi am fost Adamii şi
Evele locului, iar acest cuibar mereu născător de neamuri, ne-a înmulţit ca spicul grâului în culcuşul
unor vremi calde şi liniştite ale istoriei.
Atunci, în cele vremi
de dincolo de timp şi lume, ciobanii noştri mioritici, depărtându-se de dunga
zării, tot urcând şi coborând munte după munte, au bătut stâlpi de ţară prin
locurile în care ia odihnit vremea şi
vremurile, ei fiind născători de neamuri noi, împământenite şi înmulţite prin
acele alte meleaguri. Aşa ne-am lăţit mereu în timp moşia noastră străbună,
înstelându-ne urma cu fapte mari şi bune şi nu prădând ori jefuind sudoarea
muncii altora, aşa cum au făcut-o alţii care ne-au urmat.
Aşa ne-am trecut
prin clepsidra timpului neam după neam, crescând odată cu munţii şi cu codrii ,
îndestulaţi cu de toate câte ne-a pus Domnul în cuibarul vieţuirii noastre,
având un singur gând, să nu ne micim moşia străbună, să urmăm legile încifrate
la TĂRTĂRIA de Hristoşii noştri cei vechi, de ultimul nostru MOISE, marele şi înţelepul ZAMOLXIS.
Când norii cei negri
ai prăpăsteniei se apropiau de noi în zornăit de spade, s-a găsit un BUREBISTA
care să ne adune din cele patru zări unde creşteam până atunci liberi şi fără
griji, să ne înveţe că doar unirea dă putere, că doar jertfa înalţă şi
înobileză cugetul, că nimic nu e mai sfânt decât ’’muma care te-a născut,
neamul care te-a crescut şi pământul care te-a ţinut în viaţă,, şi că toate
acestea merită a fi apărate cu preţul trecătoarei tale vieţi.
Apoi, vrâd să ne
încerce tăria şi credinţa la cumpăna unor nemiloase vremi, Măritul ne-a pus în
faţă gloria celor mai măreţe timpuri, neînfrânta şi înlăurata armată a Romei,
mereu biruitoare prin toate cotloanele acelei lumi, iar nouă ni l-a dat pe
bunul şi vitezul DECEBAL. Lupii noştri au muşcat adânc din armia duşmană
umilind-o pentru o scurtă vreme, dar nu îndeajuns să o şi înfrângă. După o prea
scurtă vreme puhoiul roman s-a năpustit cu turbare asupra curajoşilor daci,
învingându-i. A rămas pentru vecie, ca însfinţită icoană, în carnea COLUMNEI,
măreţia, nobleţea şi curajul fără margini a strămoşilor noştri, care au arătat
lumii că un popor liber poate fi vremelnic învins, dar nu înfrânt, atunci când
îşi apără cu disperare vatra vieţuirii lui şi locul său în istoria lumii. Cu
jertfa şi curajul arătat atunci ne-am câştigat, pentru o bună bucată de timp,
stima şi pireţuirea istoriei, convingându-l pe Măritul că suntem un neam demn,
cinstit şi jertfelnic care merităm a purta pe umeri, de-alungul veacurilor care
vor să vină, povara bine-meritată a
dragostei de ţară şi a credinţei că El, Măritul, ne va ajuta mereu
atunci când vom fi la cumpăna unor mincinoase vremi.
NEAMUL NOSTRU
Străbunii
Întrebaţi-vă
mereu: Cine suntem? Pentru că de
aici ni se trag toate cele şi bune şi rele pe care le-am pătimit din începutul
începuturilor şi până astăzi. Din totdeauna noi ne-am ştiut aşezaţi aici, în
umbra unor codrii nesfârşiţi, de-o parte şi de alta a Istrului, pe dealurile de
la poala Carpaţilor, pe nesfârşitele câmpii din nordul Mării Negre şi cele ale Tisei şi încă mult dincolo de dunga
zării, acolo de unde soarele răsare şi apune la nesfârşit.
În cuibarul vieţuirii
stră-stră-strămoşii noştri au fost Feţii-Frumoşi care s-au luptat
de-adevăratelea cu zmeii şi balaurii aşa cum îi ştim noi din poveştile care ne-
au vrăjit copilăria.Urma trecerii lor prin vreme o găsim pe valea Dârjovului, , la Bugiuleşti, la Racoviţa,
unde ne-au lăsat primele bucăţi de piatră cioplită şi aşchii de os folosite
atunci la vânătoare. Mai apoi, când neamurile s-au adunat în ginţi, după ce au descoperit
focul, arcul cu săgeţi, roata olarului,
când au domesticit primele animale şi s-au apucat de a face agricultură, ei
s-au aşezat pentru totdeauna pe aceste frumoase şi roditoare dealuri şi câmpii,
înmulţindu-se în timp.
Căpătând curaj şi putere şi-au tot
lăţit moşia însemnând-o pentru veşnicie cu vetrele lor de statornicie, cu
vasele decorate de mâinile lor dibace, iar mai târziu, când au deprins şi arta
prelucrării metalelor, au rămas să umple cu istorie neîntreruptă aceste locuri.
În mii de ani torşi din caierul vremii, străbunii ne-au lăsat în boabe de timp
frumosul muncii lor la Boian, la Criş,
la Turdaş, la Hamangia, dar mai ales la
Cucuteni, iar acum peste 6000 de ani, înaintea tuturor
şi-au încifrat gândurile în semne doar de ei ştiute lăsate moştenire viitorimii
la Tărtăria.
Tot urcând şi coborând cu turmele
lor nenumărate dealuri şi munţi, în scurgerea vremii au ajuns până la capătul
lumii lor de-atunci, punând stâlpi de neam şi ţară prin acele locuri de unde nu
s-au mai întors rămânând veşniciţi în urmaşii lor prin frânturi de limbă, port,
obiceiuri, datini, care ne uimesc şi astăzi prin asemănarea cu ale noastre.
Dar cum s-au numit vechii
locuitori ai acestor pământuri cauprinse la
de la Marea Mediterană la sud, la
Marea Baltică şi Scandinavia la nord, spre est până la Marea Caspică şi Munţii
Urali, iar spre vest până spre
Carpaţii Păduroşi. Primele izvoare scrise îi numeau PELASGI. Grecii i-au numit, mai ales pe cei de la nord de Dunăre, HIPERBOREENI, iar italienii DACI. Băştinaşii, strămoşii noştri, îşi
ziceau TRACI, DACI, GEŢI, MOESI, CARPI
şi încă aproape alte 100 de nume de neamuri după cum, şi unde erau aşezaţi
[ardelenii-APULI, moldovenii-CARPI, dobrogenii – SCIŢI, oltenii – BURI,
oşeni –AGATÂRŞI, maramureşenii – COSTOBOCI , etc, etc.] ,toţi împreună
considerându-se ca făcând parte din acelaşi
mare popor şi o singură naţiune.
Se credeau a fi nemuritori pentru
că aşa i-a învăţat întâiul şi cel mai mare zeu al lor de-atunci,
ZALMOXIS, nume dat de tată care era dac, ori GHEBELEIZIS, nume dat de mama lui, care era din stârpe
grecoaică. Născut în Dacia, şcolit de cel mai mare filozof al acelor timpuri, Pitagora, care l-a învăţat tot ceea ce
ştia şi el despre viaţă şi lume. Apoi, Hristosul nostru cel dintâi ne-a învăţat
la rându-i să fim drepţi şi cinstiţi, viteji, neînfricaţi, să nu ne temem de
moarte, să facem totul cu iubire fiindcă numai aşa sufletul nostru se va nemuri pentru veşnicie. Când a plecat
de la noi să se alăture zeilor din ceruri, ZALMOXIS
s-a risipit în ape, în pămânnt, în aer, dându-le putere din puterile lui cele
nesfârşite , ca de aici cel slab şi temător să-şi ia cu încredere tărie pentru
braţ, inimă şi minte, atunci când el şi ţara aceasta va fi în mare nevoie.
NEAMUL NOSTRU
Din străvechimea noastră
Ca picuri din lacrima
timpului au trecut anii şi veacurile peste aceste meleaguri până când lumea să
audă de noi. Era anul 541 î.h. când
regele perşilor, DARIUS a lui Hystaspes,
auzind de nepreţuitele comori ce se găseau în aceste locuri a hotărât să le
supună. Geţii din Dobrogea l-au tot hărţuit până cînd l-au adus în locurile
vroite de ei împuţinându-i mereu din armată. Chinuită de foame şi sete oastea
lui a fost nevoită să se retragă, gustând din amarul înfrângerii.
La fel a păţit şi neînvinsa
armată persană condusă de ALEXANDRU
cel MARE, care la anul 336 î.h. a crezut că va cuceri, fără nici o împotrivire, aceste
frumoase meleaguri A fost şi el nevoit să lase aceste locuri în seama
stăpânilor lor, pentru că prea dârz şi neînfricat era acest popor.
Şi-a încercat norocul şi regele
macedonian LISIMACH, trac la
origine, care la anul 300 î.h. a
fost şi el umilit de marele get DROMIHETE
,cel care l-a luat ostatec prima dată pe fiul lui Lisimach,AGATOCLE, iar mai apoi pe însuşi Lisimach, dându-le la amândoi o
mare lecţie de bunătate. Toţi cei care au tercut pe aicea au recunoscut că
acest mare, harnic şi răbdător popor nu
poate fi învins niciodată, pentru că
el se crede nemuritor, iar nemurirea lui vine din libertate.
Mulţi şi viteji au fost regii
noştri care au cârmuit aceste neamuri: OROLES,
ROBOBOSTES,şi alţii până la neasemuitul BUREBISTA, dacul care la anul
82 î.h. uneşte laolaltă toate neamurile dimprejurul lui făcând ceea ce
nimeni până la el nu a mai făcut şi nu va mai face, DACIA MARE. Hotarele sale ajungeau atunci de la Carpaţii NORDICI la munţii HAEMUS
din Bulgaria şi de la Câmpia Tisei
până la Bug. Şi era nevoie de unire
pentru că marele popor al Celţilor,
neam mai de departe cu noi, cuprindea deja în hotarele sale HISPANIA, BRITANIA, IRLANDA, GALIA, ITALIA,
PANONIA ajungând deja până la hotarele noastre. Era anul 60 î.h. când căpetenia celtă BIATEC a încercat să-l înfrângă pe dacul Burebista dar fără succes,
pierzând bătălia ce şi-o dorea norocoasă. Burebista simţea însă că pericolul va veni de aici înainte din partea Romei , acolo unde cei trei mari
generali ai timpului, CRASSUS, POMPEI şi
CEZAR se uniseră pentru a cuceri lumea. În timp Crassus moare iar Pompei şi
Cezar se războiesc între ei. Burebista îl sprijină pe Pompei pentru că ştia cât
de puternic este CEZAR. Pompei pierde bătălia iar Cezar va ajunge înpărat.Primul său gând a fost să-l biruie pe Burebista,
dar în anul 44 î.h. când se pregătea
de război CEZAR moare ucis mişeleşte
de ai săi.La fel păţeşte şi Burebista ucis
de Tarbos şeful cetăţi Ziridava care se dorea rege. Dacia Mare se
fărâmiţează în patru şi apoi cinci părţi. Cu greu Deceneu, marele sfetnic a lui Burebista va mai ţine acest neam să
nu dispară în furtuna vremurilor de-atunci.După moartea sa au urmat câţiva mici regi viteji COMOSICUS, CORILUS, SCORILO şi DURAS, tatăl
marelui Decebal
Toţi au lăsat poruncă de la unul
la altul a uni şi reface în graniţele
sale DACIA MARE, a acelui care a fost steau
călăuzitoare a neamului dac , Burebista. Nu s-a reuşit atunci pentru că vremile erau prea mari şi vijelioase, iar ei
prea mici pentru a le face faţă. La asemenea vremi trebuia un om pe măsură,
mare şi hotărât în fapte, viteaz şi neclintit în faţa primejdiilor, cumpătat şi
răbdător, bun şi iertător ca sufletul acestui neam. Zeii l-au ales atunci pe DECEBAL ca el
să rămână jertfelnicul acestui neam îngloriat
în piatra Columnei, pentru a veşnici urmaşilor istoria unei măreţe clipe de curaj şi bărbăţie, care să trezească
peste veacuri mândria că prin vâna noastră slabă mai curge încă sângele
nemuritorilor noştri strămoşi.
NEAMUL NOSTRU
DECEBALUS
Venit-a vreme de răscruce pentru
neamul dacilor, când zeii lor din ceruri au vrut să-i încerce încă odată în
tăria şi credinţa lor pentru a-i însemna veacurilor ce-or să vină ca fiind cei ’’bravi, neînfricaţi în faţa
morţii, blânzi şi buni, iubitori de libertate’’ virtuţi din care se naşte nemurirea faptelor petrecute în lupte ,
gloria şi veşnicirea făptuitorilor.
Era anul 87 d.h. când DECEBAL
( dece – zece şi balus – cel puternic = cât
zece de puternic) a devenit rege al dacilor. Crezându-l încă slab şi
neînvăţat în ale războiului, generalul. Cornelius
Fuscus trece Istru, sperând
într-o uşoară cucerire a Sarmizegetusei, dar este înfrânt ruşinos, el însuşi
pierind în acea luptă care i-a îngrozit pe romani.Urmează în anul următor
expediţia de pedepsire condusă de generalulTettius
Iulianus care deşi câştigă bătălia, încheie o pace foarte umilitoare pentru
romani şi extrem de favorabilă lui Decebal.
În anul 98 d.h. urcă pe tronul imperiului ULPIUS TRAIANUS, cel pe care zeii îl vor îngloria ca fiind unul
dintre cei mai mari şi mai viteji împăraţi ai lumii. După ce în anul 99 d.h.acesta va inspecta armatele de la sudul Dunării, hotăreşte să
atace Dacia cu 14 legiuni (150.000 de soldaţi) şi încă multe alte trupe auxiliare.
Pregătirile ţin până în anul 101
d.h.când Traian trece Dunărea, intră în Dacia pe două coloane învingându-l pe
Decebal la Tapae. Pentru a despresura munţii săi de piatră, Decebal atacă o
parte din trupele romane staţionate în Dobrogea. Iarna fiind foarte blândă
Dunărea nu îngheţă suficient, trecerea ei finind lungă, grea şi cu foarte multe pierdei. Cu
toată marea lor vitejie dacii sunt înfrânţi. În amintirea acestei izbânzi
Traian ridică monumentul impunător de la Adamclisi,
Decebal fiind nevoit să încheie o pace grea şi foarte înrobitoare cu romanii.
Ştia însă că Traian îl va ataca din nou,
aşa că se apucă să-şi întărească cetăţile, să adune aliaţi în jurul său ca
să-şi sporească armata.Traian construieşte
un pod peste Dunăre cu ajutorul marelui constructor Apolodor din Damasc
ceea ce-i permite o trece rapidă afluviului.
În
anul 105 d.h.Traian intră în Dacia pe mai multe coloane, cucereşte cetate
cu cetate pentru al prinde ca într-un cleşte pe Decebal. Cu un curaj nebun,
ostşii daci alături de femei, copii, bătrâni săvârşesc fapte de înalt curaj şi
vitejie cedând cu greu fiecare palmă de pământ, fiecare zid de cetate.
Pentru
a nu fi prins viu şi umilit în faţa romanilor, când nu mai era nici o şansă de
scăpare, Decebal îşi curmă singur viaţa.
Romanii, găsesc cu ajutorul trădătorului BASTUS, aurul dacilor, blestemul
nostru dintotdeauna, pe care îl duc la Roma, unde îşi sărbătoresc victoria timp
de 123 de zile. Pentru a-şi îngloria şi veşnici victoria, Traian ordonă să se
ridice măreţa COLUMNĂ, unde stau
spre nemurire nu atât glorioasele armate romane, cât mai ales neasemuitele
fapte de curaj şi vitejie ale acestui
neam, nemurit acolo în carnea pietrei pentru a fi, veac după veac, izvor
nesecat de mândrie, onoare şi îmbărbătare la urmaşii care se vor petrece
pe-aici în scurgerea neterminatului timp.
Am fost şi vom rămâne un neam mereu
iubitor de libertate, de dreptate şi cinste, chiar dacă , uneori, mai scădem în
ochii lumii ca acum. Când va fi nevoie va găsi Măritul să ne pună din nou în
frunte un om mândru şi neînfricat, care să ridice neamul acesta, din decădrea
lui, acolo unde îi este locul, acolo unde a stat din începuturi în fala şi în
gloria lumii.
ÎNSTELAŢII COLUMNEI
Atunci când după mari
încleştări pentru cucerirea fiecărui vârf de munte, pentru fiecare vale, pentru
fiecare fir de apă, legiunile romane călite în luptele duse de-a lungul şi de-a
latul imperiului au ieşit învingătoare, Măritul, încercându-ne voinţa şi
credinţa, coborât-a peste pământul
vechii Dacii vremuri cernite. Cohorte de sclavi au lua drumul Romei şi
odată cu ele mult râvnitul aur al dacilor, comoara lor cea dătătoare de putere,
dar şi stârnitoare de dorinţi şi lăcomoase vise .
123 de zile Roma a organizat cele mai mari serbări din câte s-au
văzut , ofrandă adusă zeilor drept mulţumire că aurul, grânele şi sclavii
Daciei au mai salvat odată marele, gloriosul şi îngânfatul lor imperiu, a
cărui visterie şi hambare erau de-acum
de prea mult timp goale.
Pentru a-şi îngloria
faima şi a-şi veşnici victoria în faţa lumii, împăratul Traian a pus să fie ridicată în mijlocul Romei măreaţa şi strălucitoarea Columnă, care îi poartă numele. În
carnea ei s-au veşnicit în slavă nu atât victoria zornăitoarei sale armate, cât
mai ales faptele de neasemuită vitejie ale înstelaţilor noştri strămoşi. Nu ei,
romanii, ci vredniciţii daci au rămas în marmura Columnei pentru a arăta lumii,
fără putinţă de tăgadă, cine au fost
adevăraţii eroi şi de ce merită ei a fi cinstiţi din neam în neam, veac după
veac până la sfârşitul vremurilor. Chiar şi numai pentru atât, Columna ar
trebui să fie pentru noi toţii Mecca
inimilor noastre, piatra sfântă a neamului românesc.Fiecare din noi ar
trebui să o vedem măcar odată, să o atingem, să o mângâiem ca ea să ne
înfioreze, să ne întărească, să ne înalţe, şi aşa, măcar pentru o clipită, să-i
simţim vii pe aceia care atunci, la marginea vieţii lor, în veşnicita clipă de
sfârşit şi-au pus în palma sorţii viaţa şi sufletul lor nemuritor, alături de
gândul cel curat că odată vatra, neamul şi ţara
vor fi iarăşi ce-au fost, libere, mari şi înfloritoare.
Cerul le-a ascultat
gândul lor cel bun lăsând ca în tăinuite
cuibare din munţii cei de piatră să crească din spuza durerilor speranţe noi şi
înflăcărate dătătoare de curaj, puse în
inima celor scăpaţi, dar mai ales în cea a’’lupilor
tineri’’. Şi n-a trecut mult până când ’’colţii’’ acestora au început să
muşte tot mai adânc din puterea învingătorilor, slăbindu-i şi lăsând ca frica
să se cuibărească în sufletele lor, aceştia dorindu-şi din ce în ce mai mult să
părăsească Dacia încă vii . Şi au făcut-o nu în
cinste şi glorie, ci mai mult în fugă laşă şi ruşinoasă, lăsându-ne,
pentru o lungă vreme, dezgoliţi şi fără apărare în faţa tuturor nenorocrilor.
Nici nu s-au închis
bine rănile răbdătorului nostru neam că în dunga zării, venind parcă din alte
timpuri, au apărut lăcustele istoriei,
spaimele ei, migratorii, puhoiul
acela lung şi înspăimântător, sălbatic şi mereu nesătul de toate cele. Val după
val aceştia au luat pe copitele cailor pulberea cărărilor noastre, dar şi bruma
de agoniseală a acelor ştiuţi aici din vremi bătrâne. Codrul, fratele nostru
cel bun şi cuprinzător, ascunsele văi, locurile de taină din munţii noştri cei
dragi, ne-au ocrotit, ca de atâtea ori în istorie zilele şi traiul, până când
am putut să ne întoarcen iar la vetrele noastre arse şi înierbate. Atunci s-a
dezmorţit neam după neam, vale după vale, deal după deal, strângându-se
laolaltă , unindu-se şi alegîndu-şi conducători noi, ştiind că numai aşa vor
putea înfrunta nărăvitele timpuri de-atunci.
Şi s-a nimerit de la
Domnul ca printre ei să fie un Litovoi,
un Seneslau, un Bărbat , un Tahomir până la Basarab, un Dragoş, un Sas, un
Balc, un Bogdan, un Gyula, bărbaţi adevăraţi, iubitori de neam şi ţară,
vrednici a sta ca icoane de-nceputuri în altarul sufletelor noastre pentru
vecie.
Aşa că, atunci când
vremile ne sunt mincinoase şi potrivnice, amintiţi-vă că în clipe de grea
cumpănă, străbunii noştri nu au şovăit nici o clipită când ţara le-a ceru ca
vamă trecătoarea lor viaţă în schimbul nemuririi ei. Oare
voi cum aţi hotărî astăzi dacă aţi fi să alegeţi?
EROI ŞI
CRIMINALI
Seminţe de rai.
Istoria este
scrisă întotdeauna de învingători, care, îngloriindu-şi faptele şi ascunzând cu
grijă adevărurile ce le-ar putea scădea din preamărire, se înveşmântează mai
apoi în mantia nemuririi. Şi aşa, veac după veac, ei vor rămâne în inimile şi
sufletele noastre eroi de poveste,
modele de urmat , înflăcărând
inimile tinerimii, dar şi a acelora care nu caută a cerceta îndeajuns cum s-au
petrecut faptele în desfăşurarea lor. Aşa se face că, mulţi, prea mulţi dintre
aceşti învingători, pe drumul
urcător al gloriei lor, au trecut prin ascuţişul sabiei milioane şi milioane de
nevinovaţi, a căror vină a fost aceea că, în acea nefericită clipă s-au aflat
în calea lor, şi că ei, cuceritorii,
eroii de poveste, însemnaţii cerurilor îşi doreau ceva ce nu era al lor:
aurul şi sarea pământului, unduitoarele holde mângâiate de adierea vântului
istoriei, huma roditoare a câmpiilor,
răcoarea nesfârşitelor păduri, apele cristaline, valul mării şi câte şi
mai câte altele pe care Domnul le-a pus, ca semn de preţuire, în cuibarul
vieţuirii acestor înrădăcinaţi ai locului, oameni buni, harnici, cinstiţi şi
răbdători.
Aceasta a fost şi
soarta nefericitului neam al vrednicilor
daci , cei aşezaţi aici din margine de timp, născători de neamuri noi până
dincolo de dunga zării, iubitori de linişte şi pace, pricepuţi în a descâlci
tainele lumii pentru că au avut dascăli iscusiţi şi învăţaţi. Singura lor vină
a fost aceea că sub urma paşilor lor era prea multă pulbere de aur, prea mulţi
sâmburi de sare, că prea frumoase erau văile lor umbroase şi că prea multe mări
de lanuri se unduiau în câmpiile lor mănoase. Toate aceste daruri primite de la
Domnul şi date mai apoi ca moştenire din neam în neam au trebui atunci a fi
apărate cu vieţile lor de bărbaţi,
femei, tineri şi bătrâni, pentru că altceva nu aveau atunci mai scump sub soare decât vatra, neamul şi moşia. Eroi sunt toţi aceia ridicaţi la îndemnul
inimii din ’’cuminţenia pământului’’pentru
a săvârşi nesfârşite fapte de vitejie şi a se înstela mai apoi în carnea Columnei pentru veşnicire. Cu
asemenea columne s-a însemnat întreg
pământul Daciei, pentru a fi peste veacuri troiţele
conştinţei noastre pe drumul urcătoarei
vieţi.
Toţi Cezarii, Gingis hanii, Napoleonii lumii, papii şi împăraţii cei
hulpavi ce şi-au lăţit, fie şi cu un singur pas moşia ucigând cu cruzime
vieţi nevinovate, au lăsat în urma lor râuri de lacrimi, nesfârşite şiruri de
oameni duşi în robie, deznădejde, rugi urcătoare le ceruri care cereau în
speranţe deşarte, îndurare şi răzbunare.Ei sunt şi vor fi mereu nişte
criminali.Războiul naşte alte şi alte războaie zdruncinând din temelii pacea
lumii. Imperiile au crescut şi au pierit săturând vremelnic vrerea de mărirea a
acestor criminali, pe care vremea şi vremurile de atunci i-au făcut nepreţuiţi
eroi. Eroi au fost doar cei care au
făcut şi vor face tot ceea ce e omeneşte este posibil ca să-şi apere fiecare
bucată de pământ, însemnând-o pentru nemurire cu urma faptelor lor.
Dacă n-am avea aceste Columne, ca şi puţinele dovezi rămase din acele străvechi
timpuri, am fi fost acum nişte fiinţe ruşinate de frica laşităţii şi micniciei
noastre, pentru că aşa s-a tot vrut şi se vrea să rămânem în ţandăra de gând a
istoriei lumii.
Iar de vom găsi
vreodată în huma pământului veciei noastre fie şi un singur ciob, sărutaţi-l, pentru că prin el veţi săruta
mâna celui care l-a mângâiat pe roată, dar şi mâna care a purtat cu
cinste, curaj şi vitejie sabia
dreptăţii. Iar prin jertfa supremă, el, nimicul
acelei lumi, s-a îngloriat în clipa trecerii sale spre veşnicie ca sămânţă de rai. Icoana măreţiei sale,
ca şi a tuturor de-o seamă cu el, o vom ţine mereu în altarul sufletului
nostru, pentru ca trecând din neam în neam, prin rugina şi aurul vremilor, să
îi nemurim în conştinţă noastră ca pe singurii
şi adevăraţii eroi al neamului românesc.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Toamna anului 1386. În mângîierile unui soare încă dogoritor, în viile mănăstirilor de la
Tismana şi Cotmeana, pe dealurile de la miazănoapte de pe malurile Argeşului
şi Oltului cel leneş curgător, strugurii
se coceau încet şi fără grabă în ciorchine mari, grele şi tămâiate, umplându-se de dulceaţa verii, prevestind o
toamnă lungă şi îmbelşugată. De undeva, dinspre Târgovişte, venea un zvon
îmbucurat cum că aceste miruite pământuri vor fi de-acum înainte ocârmuite de
bunul creştin, vrednicul apărător de neam şi ţară, înţeleptul Mircea. Şi aşa a şi fost să fie atunci din voia
Domnului, Atotştiutorul şi Veghetorul pământurilor noastre.
Liniştiţi şi cu
folos au fost anii aceia de început ai lungii sale domnii, timp în care ţara a
cunoscut bunăstarea îndulcituluiu trai. Vieţuind în linişte şi pace ea a adunat
putere şi respect din partea vecinilor, pentru că domnul Mircea a ridicat
mullte şi frumoase biserici şi mănăstiri precum Cozia, Brădet, Târgovişte,
Tismana, a întărit graniţele cu
cetăţi de piatră, a înzestrat armata, a slobozit şi uşurat comerţul, iar
printre străini a avutprieteni mulţi şi puternici. A luat sub ocârmuirea lui Dobrogea, Ţara Amlajului, Ţara Făgăraşului,
s-a alăturat în multe bătălii cu cei care luptau împotriva otamanilor a căror
armate erau tot mai aproape de fruntariile ţării, iar când la conducerea
oştirii turce a ajuns marele şi vitezul Baiazid,
primejdia era deja de neînlăturat. Primul gând al acestuia a fost să-l
pedepsească pe Mircea pentru că de prea multe ori i-a împuţinat ienicerii şi
spahii, uşurându-i pe aceştia de capete
şi de prăzile bogate adunate din
furtişaguri de pe la vecini. Sigur de victorie, Baiazid însuşi s-a pus în
fruntea armatelor sale la Rovine şi
cu toate că oştile sale erau de patru ori mai numeroase ca ale lui Mircea,
puţin a lipsit să nu piară şi el în
această bătălie.
Rând pe rând, după
victorii care i-au făcut numele urcător în lume, la sfârşitul anului 1406 Mircea se apropie de vârful
puterii sale intitulându-se a fi ‚’’
mare voievod şi domn...stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a
părţilor de peste munţi încă şi spre părţile tătărăşti şi Amlaşului şi
Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe
toată Podunavia până la Mare cea Mare şi stăpânitorul cetăţii Dârstorului’’, ţara
lui având atunci cea mai mare întindere. Iar în fericitul an 1409 cînd îl sprijină pe Musa, unul din
fiii lui Baiazid, pentru ca acesta să cucerească Adrianopolul şi să-l omoare pe
sultanul Suleiman, Mircea se află în
culmea gloriei şi puterii sale.
De aici înainte şi
până la sfârşitul domniei, petrecută la anul Domnului 1418 , Mircea va conduce ţara cu grijă şi înţelepciune, ridicându-o
în fală, în lumină şi în gloria lumii. Pentru toate cele bune câte le-a făcut
neamului şi ţării sale, domnul nostru cel
îndrăgit de poporul a rămas cunoscut toturora ca CEL BĂTRÂN, sau cel
înţelept, pentru că mari şi înţelepte i-au fost gândurile, faptele şi toate
lucrările sale. La săvârşirea lui din viaţă la plâns întreg norodul, deopotrivă
şi străinii, recunoscându-i faptele sale
cele mari făcute în apărarea creştinătăţii. După el puţini au mai fost domnii
care să fi săvârşit fapte ce să merite a fi veşnicite în mintea şi inimile
noastre. Pe el însă îl vom purta mereu
în gând ca icoană miruită făcătoare de minuni, mai ales atunci când gândul,
mâna şi fapta s-au adunate toate la un loc întru binele neamului său.
Şi să nu uitam
niciodată că domnul Mircea,’’bătrânul cela atât de simplu după vorbă,
după port’’ şi-a pus întreaga viaţă pe altarul ţării, pentru ca să rămână
neatinsă, din neam în neam ’’gura
noastră de rai, pe-un frumos picior de plai’...
ŞTEFAN CEL MARE
ŞI SFÂNT
domnul Moldovei
Fericit-a Domnul Ţara Moldovei la ceas de
grea cumpănă pentru ea cu un om drept, cinstit şi curajos, cu mare dragoste de
neam şi ţară, punându-l în calea tuturor nemerniciilor acelei lumi, pentru a fi
’’pumn în pieptul furtuni vremilor’’
de atunci, ostoind râvna hulpavilor străini doritori să guste din dulceaţa
acestor pămînturi şi scăzând trufia celor care se credeau stăpânii lumii.
Născut din viţă veche
domnitoare la binecuvântatul leat 1438,
ŞTEFAN, copil fiind, a vieţuit o vreme prin mijlocul celor
nevoiaşi pentru a le şti amarul vieţii, zilnicitele bucurii şi necazuri, ca
atunci când va lua frâiele domniei să cunoască sufletul poporului său,
trebuinţele şi nevoile acestuia. Tocmai de aceea domnul nostru nepereche a fost şi a rămas veşnicit în inimile
noastre ca fiind CEL MARE, mare prin
faptele de curaj şi vitejie ce l-au ridicat în slava lumii, mare prin sufletul
său apropiat de popor, mare prin credinţa şi smerenie faţă de Domnul care i-a
ocrotit fiecare clipă a vieţii sale la
Baia, la Lipnic, la Vaslui, la Valea Albă,
Războieni, la Codrii Cosminului, unde a ieşit învingător.
A ştiut mai bine ca
oricine că neatârnarea ţării, bunăstarea şi liniştea dinlăuntrul ei trebuiesc
plătite mereu şi mereu cu ortul veţii, că vama cerută nu e niciodată prea multă
şi prea mare pentru ca neamul să poată dăinui mereu în găuacea în care l-a aşezat din începuturi Măritul. În cei 47 de ani cât a domnit a născut din măreţia faptelor
sale de curaj, bărbăţie şi credinţă,
legende pilduitoare care vor însufleţi şi infiora neam după neam sufletul celui
slab, dîndu-i putere şi speranţe atunci cînd vremile îi vor fi potrivnice şi în
cumpănire, îi vor oţeli braţul său moale şi fără de putere, îi vor iuţi şi
înflăcăra gândul său prea mic pentru prea marile şi mincinoasele vremi.
După fiecare luptă, în
smerenia lui, Ştefan a mulţumit Domnului, ridicându-i şi închinându-i cîte o
mănăstire, mărgelând astfel pământul Moldovei cu neasemuite frumuseţi: Neamţ, Putna, Voroneţ, Văratic, Suceviţa, Moldoviţa, Arbota, Agapia, ştiind că numai aşa îl va
mulţumi şi bucura pe Măritul, pentru ca
El să ţină cât mai mult parte neamului acestuia bun şi răbdător. Astăzi tot mai
mulţi suntem nevrednici de dragostea Lui pentru că ne-am îndulcit cu felurite
păcate care ne gudură şi ne linguşesc mărirea, fără a gândi la binele şi
fericirea ţării, uitând că dacă ei, ţării, îi va fi bine, fericiţi vom fi şi
noi dimpreună cu ea .
Şi nu ştiu cum se face
că de la o vreme semnele pe care ni le trimite Domnul ne arată că vremile cele
rele sunt tot mai aproape de noi. S-a subţiat prea mult vâna noastră cea veche,
s-a lenevit gândul cel mare şi înălţător, s-a tot micit curajul, bărbăţia şi
fala cea dătătoare de putere de am ajuns doar umbra a ceea ce-am fost odată. De
aceea lui, NEMURITULUI nostru cel
drag îi spunem cu nădejdea în inimă şi glas, MAI VINO ŞTEFANE şi ne spală din ruşinea păcatelor ce au cuprins ca
volbura sufletele noastre. Că de te-om şti măcar şi o singură clipă alături de
noi, ni-i deştepta spiritul întărindu-ne braţul şi cugetul, dându-ne tărie să
fim iarăşi ce-am fost ca pe vremea
ta, ca vremelnicul şi schimbătorul noroc să-şi mai întoarne faţa şi către noi
măcar pentru o vreme.
Aşa te ştim şi te simţim MĂRITE ŞTEFANE, tu cel îngropat, mereu în sufletele noastre. Aşteptăm răbdători şi cu speranţă reînvierea ta şi în inimile celor care conduc
vremelnic destinele acestui neam, pentru a învăţa de la tine cum trebuieşte
cârmuit norodul la vremuri de răstrişte, pentru a se simţi liber, puternic şi
fericit în cuibul veşniciei sale.
MARELE
MIHAI
Icoane de suflet
Slobozit-a Domnul gând
mare şi înţelept, care şi-a făcut cuibar de tainică speranţă în mintea domnului nostru Mihai, anume acela de a uni sub un singur sceptru şi a aduna
laolaltă din largile noastre hotare,
sufletul românesc.
Toate în viaţa acestui
om au fost mari şi vijelioase, speranţele ca şi amăgirile, bucuriile ca şi
durerile, biruinţele ca şi înfrângerile, straşnic şi fulgerător a fost în
uimitoarea lui înălţare ca şi în tragicul său sfârşit. A trăit printre
primejdii, dar a trezit cu dragostea lui de neam şi ţară vitejia de poveste a
ostaşilor săi, iar în scurtimea celor 8
ani cât a domnit a lămurit cu puterea armelor şi a faptelor sale dreptul la
viaţă pe aceste pământuri a năpăstuitului neam românesc.
Mihai a fost o minune, un fulger
orbitor de lumina înneguratelor vremi.
În el românii, românii toţi, şi-au zărit în scăparea unei clipe de noroc
pe-ntâiul bărbat izbăvitor al visului lor
mare, şi drag, unirea în veci de
veci a acelora trăitori de-o parte şi de alta a Carpaţilor care vorbesc şi simt
romîneşte, despărţiţi până atunci de graniţe vremelnice. Împrejurările i-au
fost prielnice, ţara a fost cu el, până
și ungurii l-au simţit aproape. La
bucurii şi necazuri, toţi au purtat în tainiţa sufletului lor această nesperată
năzuinţă de libertate și unitate și unire. Şi cât de mult trebuia atunci unire
pentru a putea face faţă vecinilor hulpavi care se tot înfoiau pe la hotare,
cătând cu lăcomie dulceaţa roditorei
noastre guri de rai.
Au răspuns chemării
sale, cu înflăcărare şi nădejde, robii pământului, oştenii lui cei neînfricaţi,
boierii de ţară, simţind cu toţii că norocul le este aproape şi că domnul lor Mihai, ocrotit de Măritul,
le va înfăptui dorinţa lor arzătoare, să fie cu toţii una aşa cum au fost în
vremile bătrâne, ştiind că doar ea , unirea, este puterea biruitoarei şi
ocrotitoarei libertăţi.
A însemnat atunci Mihai pământul acestei ţări cu urma
treceri sale îngloriate la Hârşova, Silistra,
Putineiu, Şerpăteşti, Rusciuc, Brăila, Călugăreni, Şelimbăr, Gorăslău şi altele, în care el, marele MIHAI, a fost stea călăuzitoare spre legendare izbânzi care
au rămas şi vor rămâne tainice clipite ce vor înfiora sufletul tuturor românilor.
Iar în clipa lui
supremă de înălţare şi bucurie, când Alba
Iulia cea împărată i-a deschis porţile închinându-i-se, acolo şi-atunci el
şi-a împlinit ’’pohta ce-a pohtit’’sufletul
său bun şi răbdător întru toate cele, UNIREA
TUTUROR ROMÂNILOR SUB UN SINGUR SCEPTRU.
Pentru o clipă lumea creştină a amuţit de
uimire, duşmanii lui s-au cutremurat simţindu-i că prea e înălţătore gloria şi mărirea, prea
înfricoşător gândul că exemplul acesta ar putea fi urmat şi de alte popoare, că
lumea s-ar putea schimba şi nu ar mai încăpea în planurile celor mari şi
puternici din jur.
Pentru românii cei mereu
dezbinaţi de vremelnicele interese ale celor puşi în fruntea lor să le croiască destinul, acea
zi a măritului şi neuitatului leat 1600 a fost poate cea mai aşteptată, mai înălţătoare şi mai
frumoasă zi din istorie.
Dar bucuria tuturor a
fost, ca de atâtea ori, prea scurtă, pentru că, în acel însângerat august 1601, la
Turda ceea de ruşine, din ordinul mişelesc al generalui Basta, a căzut capul şi
braţul celui care a fost clipa şi steaua nemurită a demnităţii noastre, visul
şi năzuinţa ei din totdeauna, MAREA UNIRE. Căzând sabia care a făcut unirea
a căzut şi ctitoria sa, dar a rămas întipărită adânc în mintea şi inima tuturor
ideea că odată şi odată tot vom izbuti şi vom face pentru totdeauna ‚’’pohta ce-a pohtit-o’’ atunci marele Mihai.
Mircea Dorin Istrate
ALEXANDRU IOAN CUZA
Un vânt mirosind a
primăvară, a proaspăt, a schimbare, a speranţă, bătea prin toată Europa anului
1848. Era anul în care, un tânăr născut la Bârlad
în anul 1820, fiul ispravnicului
Ioan Cuza, după ce îşi făcuse studiile la Paris, participa acum , alături
de Vasile Alexandri şi Mihail Kogălniceanu,
la mişcarea revoluţionară din Moldova,
susţinând cu ardoare unirea acesteia cu
Ţara Românescă.
După înfrângerea
mişcării revoluţionare din Moldova, Cuza
urcă repede treptele militare ajungând până la gradul de colonel, preşedinte al
Judecătoriei Covurluiului şi pârcălab de Galaţi, funcţie din care demisionează
în semn de protest pentru a atrage atenţia lumii că alegerile pentru Divanul
ad-hoc au fost falsificate. Prin toate acestea el se va face remarcat în timp
şi considerat mai apoi ca persoana cea mai potrivită pentru a fi aleasă ca domn al Moldovei (5.01.1859) Printr-un
calcul bine gândit , Cuza este ales la 24.01.1859
domn şi al Ţării Româneşti, ivindu-se astfel posibilitatea ca cele două
ţări să poată fi unite sub acelaşi domn.
De fapt acesta a şi fost gândul cel de taină al fiecărui român, gând rămas
moştenire de suflet din vremea marelui Mihai, iar acum sosise clipa cea mult
aşteptată, unică şi măreaţă când ea se va fi împlini sub domnul Cuza cel
simţitor la durerile semenilor săi.
Profitând de vrerea
celor mulţi care doreau şi semne de schimbare dotătoare de speranţe, Cuza trece
numaidecât la înfăptuirea unor reforme radicale care vor pune bazele statului
nou, modern.
-
1861 unifică Parlamentele şi
Guvernele celor două ţări, făcând asfel şi unirea politică a ţări,
-
1861 Reforma Fiscală,
-
1862 capitala ţării o mută la Bucureşti,
iar ţara se va numi ROMANIA,
-
1863 Secularizarea averilor bisericeşti acţiune prin care va creşte Fondul Funciar al statului cu peste 20
%,
-
1864 Reforma Agrară ce va duce la
împropietărirea a peste 400.000
de ţărani,
-
1864 Reforma Învăţământului, Reforma Justiţiei, noua Constituţie, noua Lege
Electorală,etc.
Dar, ca de-atâtea ori in istoria noastră, când ceva începe să meargă
spre bine şi în folosul celor mulţi şi oropsiţi, cei mari şi puternici se
împotrivesc ştiind că vântul cel nou le va atinge privilegiile lor cele vechi
aducătoare de atâta folos. Aşa se face că la
23.02.1866 liberali şi conservatorii se unesc în Monstruoase Coaliţie şi îl silesc pe domnul Cuza să abdice,
punându-l în locul său pe Carol I. Cu durere în suflet Cuza pleacă în exil,
stabilindu-se rând pe rând la Paris,
Viena şi Wisbaden.Vrea să se
reîntoarcă de câteva ori în ţară ca simplu cetăţean, dar Carol I nu îi aprobă
cererea. Supărarea şi tristeţea îi accentuiază boala care îl macină de ceva
timp. Se stinge din viaţă în anul 1877
în oraşul german Heidelberg. Doamna sa Elena îl va înmormânta la cimitirul de la moşia lor de la
Ruginoasa, iar mai târziu osemintele sale vor fi înhumate în cimitirul
bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.
Prin tot ceea ce a făcut pentru neam şi ţară, dar mai ales pentru cei
din totdeauna oropsiţi, el, Domnul Cuza,
va rămâne veşnicit în îninimile noastre ca leacul mângâitor şi dotător de
speranţe al sufletului românesc. Bărbat între bărbaţii noştri cei mari născuţi
în neamul nostru din vremile bătrâne şi până azi, el îşi va merita locul pe
tâmpla ţării, acolo unde odihnesc în neuitare, ca icoane ale învechitului
timpului ZALMOXIS, BUREBISTA, DECEBAL,
MIRCEA, STEFAN cel MARE, MIHAI, alături de gândurile lor cele mari şi bune.
De ei ni se agaţă speranţele noastre cele mari şi rugătoare, pe ei îi chemăm
mereu în gând să vină şi să ne izbăvească de cel rău când simţăm că moleşeala
şi putreziciunea cuprind ţara şi suflele noastre cele neputincioase.
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu