O
CUMPĂNĂ
De
Florin Zamfirescu
Exact în anul 1970, când eram student la
IATC în anul trei, am trăit un eveniment pe care simt nevoia să-l consemnez
aici. Era deja primăvară, când am aflat că un bun coleg de-al nostru, student
la regie de film, la clasa profesorului Mihai Iacob, s-a sinucis. Era coleg de
an cu Dan Pița, cu Mircea Veroiu și știam despre el că este socotit ca fiind
foarte talentat. Se numea Costel Iordache, era în ultimul an la regie și, deși
locuia la cămin, el fiind din Râmnicu Sărat, s-a sinucis împreună cu un prieten
al lui care stătea cu chirie. Acesta era student la filozofie, eu nu l-am
cunoscut, dar am aflat că bietul de el era cocoșat. Au fost găsiți amândoi
morți la gazda prietenului, după ce se sufocaseră cu gaz de la butelie, pe care
o lăsaseră deschisă intenționat. Se vorbea că s-au găsit pe o măsuță două
păhăruțe din care băuseră țuică, că gazda era în pijama, căzută pe jos, în
încercarea de a se târî spre ușă, iar Costel murise stând pe un scăunel.
Deducția noastră înfiorată a fost că, probabil după ce discutaseră diferite
teme filozofice și, după ce ajunseseră la concluzia sinuciderii, au deschis
gazul, dar în ultimele secunde, speriați, încercaseră să se salveze fără să mai
reușească...
Trebuie să subliniez că în acele perioade
sinuciderile printre studenți se petreceau destul de frecvent, așa încât în cei
patru ani de studenție ai mei asistasem la câte o sinucidere în fiecare an. Era
parcă un vânt de nebunie, era perioada hippy, nu știu ce să mai zic. Chiar și
după terminarea facultății mele, în 1971, s-au petrecut destule asemenea
evenimente suicidare, până prin 1974.
Scriu despre moartea lui Costel Iordache
fiindcă, în primul rând eram foarte apropiați, țineam foarte mult la el și pot
să vă recomand, pentru a-l vedea, la un film făcut atunci de Manole Marcus –
Canarul si Viscolul, unde juca și Costel, un chelner extrem de simpatic, adică
un rol mic, dar remarcabil.
Este ușor de închipuit că plecarea atât de
brutală a colegului și prietenului nostru, ne-a șocat puternic, astfel încât am
făcut intervenții la facultate, care ne-a facilitat închirierea unui autobuz,
la care am contribuit cu bani, pentru a merge la Râmnicu Sărat, la
înmormântare. Autobuzul era destul de plin, fiindcă au venit, pe lângă colegii
lui de clasă de regie – Pița, Veroiu, Tatos, și mulți căminiști, printre care
și eu. Țin minte că a venit și Mircea Diaconu, Liviu Rozorea și mulți alții.
Printre acestea, important de spus, a fost și o fată care fusese iubita lui
Costel, pe care o chema Tenzi, și ea studentă la regie de film. O fată micuță,
cu niște ochi albaștri, ca o lamă de cuțit, o fata cu atât mai fascinantă cu
cât știam despre ea că fusese, cu vreun an în urmă, iubita unui alt coleg de-al
nostru de la operatorie, care de asemeni se sinucisese prin spânzurare. Macabru
și ciudat ca aceeași fată să trăiască așa ceva.
Drumul până în orașul respectiv a fost cum
a fost. Important este că am fost duși exact la cimitir, unde am fost chiar
așteptați de către părinții și sora lui Costel. Atunci am aflat că, fiind vorba
de o sinucidere, sicriul nu a fost primit în biserică. Ne-am văzut cu toții,
vreo douăzeci și ceva de oameni, în jurul gropii, cu sicriul deschis și cu un
popă care făcea slujba aceea restrânsă. Normal că ne uitam cu toții mai mult la
colegul nostru care, în urmă cu câteva zile, locuise cu noi în cămin. Era primul mort tânăr, cu care fusesem
prieten, pe care îl vedeam. Lângă el era tatăl lui care, la un moment dat,
dărâmat de durere, a încercat să-i îndrepte capul căzut puțin într-o parte. În
secunda aceea eu am văzut cum Costel, prietenul meu și al nostru, deschide
ochii mari și încrețește fruntea ca și când ar fi înviat. Nici nu încerc să pun
în cuvinte ce am simțit eu atunci. Pot să spun doar că am simțit un cuțit în
plex și că a început pământul să se învârtă cu mine. Nu știu cum de nu am căzut
jos. La efortul de a rămâne în picioare am ridicat privirea de pe fața mortului
ca să nu mai văd așa ceva și, fără să înțeleg cum, m-am proptit în ochii ca
niște lame de cuțit ai acelei Tenzi, cu care eu nu discutasem vreodată. În
clipa aceea astrală mi s-a părut incredibil de frumoasă și mi s-a mai părut că
îmi zâmbește ușor. Un gând mi s-a strecurat instantaneu – eu sunt următorul
care va muri. Tenzi m-a ales chiar acum...
Nu am mai asistat la coborârea sicriului
în groapă, fiindcă am plecat câțiva pași mai acolo, ca să-mi revin. Apoi am întrebat pe careva din jur dacă a
văzut cum a deschis mortul ochii și mi s-a dat o explicație plauzibilă dar, ce
folos? Cică, din cauza autopsiei, când tatăl îndoliat a mutat capul mortului,
craniul i s-a scufundat puțin și a produs acea deschidere a ochilor... Posibil,
numai că mie mi se declanșase deja durerea aceea din plex, iar privirea fostei
lui iubite m-a năucit în totalitate, făcându-mă să cred că am fost ales, că
eu sunt următorul.
După înmormântare, bieții părinți au
insistat cu cerul și cu pământul să mergem acasă, la pomană. Nu aveam ce face,
eram grup, așa că am mers și eu. Acolo, printre bocete și lacrimi ne-au servit
cu țuică, cum se obișnuiește. M-am bucurat sperând că așa mi se va potoli
durerea aceea acută din plex, și am dat peste cap cel puțin două păhăruțe de
țuică. Ți-ai găsit, mi s-a făcut și mai rău. Am băgat în gură o bucățică de
salam, dar a trebuit să ies repede afară, unde am vomat tot ce aveam în stomac.
Am revenit în casă tocmai când eram rugați cu toții să luăm din biblioteca lui
Costel câte o carte. Am luat și eu una, pe care o am și acum – poezii de
Francois Villon, traduse de Romulus Vulpescu. Spuneam lui Liviu Rozorea, care
era cu câțiva ani mai în vârstă decât noi, cât îmi e de rău. Hai în autobus,
mi-a zis, să-ți fac un masaj. Ne-am dus, mi-a făcut. Mi s-a făcut și mai rău.
I-am spus că voi rămâne aici până vom pleca, numai că în casă se făcea chef...
ca la pomană. Parcă nu se mai lăsau duși. Rezolvarea a venit de la șofer care a
pus piciorul în prag zicând că este deja noapte și că drumul este lung. În
sfârșit ne-am urnit. Spre deosebire de venire, acum se plângea ca la beție,
unii cereau să oprim într-una. Durerile mele de burtă creșteau din ce în ce,
încât m-am pomenit cu Tenzi, da chiar cu Tenzi, că vine la mine și-mi oferă un
extraveral. L-am înghițit îngrozit, dar l-am vomat imediat, pe jos, în autobuz.
Nu mai insist cu alte amănunte petrecute pe drumul acela de întoarcere. Dar, nu
pot să nu rețin, cât îmi era de rău, și faptul că unul dintre noi, numit Teo
Cojocaru, la actorie și el, adormit și amețit de băutură, striga prin somn Fane,
Fane săi că mă omoară, dă-i cu ranga! Atmosfera din mașină devenise de
coșmar! Printre colegi era și un student din Sudan, Jo Aidabi, cel mai slab om
pe care l-am văzut vreodată, care se îmbătase rău de tot și plângea cu
sughițuri spunându-ne că să facem pipi pentru Costel.
Am ajuns la cămin după miezul nopții.
Doream să mă culc, doream să fac și o baie fierbinte, dar nu am reușit nici una
nici alta. Eram în cameră cu Mircea Diaconu. Spre dimineață am reușit să găsesc
o poziție în care durerile de stomac se mai potoleau – stăteam cu fruntea în
pernă, cu fundul în sus și parcă atunci
mă mai linișteam. Tocmai se făcuse dimineață, aveam nu știu ce curs teoretic,
dar l-am rugat pe Mircea să mă lase să dorm, fiindcă abia atunci mă mai liniștisem
puțin. El s-a uita deodată la mine și mi-a spus speriat băăă, tu mori.
Probabil că arătam foarte rău. Au chemat salvarea, eu nu înțelegeam de ce nu mă
lasă în pace și, ajuns la spitalul Brâncovenesc, demolat mai târziu de
Ceaușescu, am auzit o soră spunând unui doctor cu părul alb că nu are nici
un rost, a venit prea târziu și nu are rost să vă moară pe masă. Despre
mine vorbeau, dar eu nu percutam. Mi-au făcut o injecție din care mi-am revenit
complet, de m-au făcut să cred că pot să plec la cămin, în timp ce doctorul îi
spunea surorii că este băiat tânăr, trebuie să riscăm. Nici când mi-au
spus că am peritonită și că sunt în prag de septicemie, nu înțelegeam
nimic. Parcă era vorba de altcineva.
Mi-au spus că mi-au făcut morfină și că voi intra imediat în operație....
Ce se întâmpla dacă atunci doctorul acela
nu mă opera? Nichita Stănescu mi-a dedicat mai târziu o poezie în care spune Prin
urechile acului trece firul vieții tale... În Biblie scrie că În fiecare
clipă suntem în primejdie de moarte. Așa este, desigur.
Atunci, băiatul de 20 ani care eram,
puteam să mor. Mă gândesc la faptul că astfel aș fi fost scutit de atâtea alte
necazuri de mai târziu... Dar n-a fost să fie așa! Înțeleg abia acum că tot ce
a urmat trebuia să se întâmple, că aveam aceste datorii și că acestea m-au
ținut atunci în viață, cu toate dificultățile prin care am trecut. Destin? Mai
mult ca sigur.
Iată că acum, după mai bine de cincizeci
de ani povestesc despre această cumpănă a vieții mele și nu știu cum s-o
apreciez încă. Mă întreb și azi dacă a
fost bine, sau a fost rău.
Capitol din cartea: INSECTAR Mileniul
III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu