NICHITA
FLORIN ZAMFIRESCU
Între 1980 și 1983 am fost
nedespărțit de marele poet Nichita Stănescu, legat printr-o admirație ușor de
înțeles. Simțeam prezența geniului, participam la fenomene teribile, când
geniul se manifesta la vedere, cum se spune.
Aș putea povesti foarte multe
întâmplări petrecute în acești trei ani, cum ar fi modul în care Caramitru a
făcut tot ce a putut ca să ocupe el casa din Căderea Bastiliei, pe care
comuniștii voiau să i-o dea poetului, ca să aibă unde-și primi admiratorii. Din
acel moment afecțiunea acestui actor față de marele poet, a dispărut... Dar
acum aș dori să consemnez doar plecarea lui Nichita, din decembrie,
1983...
Fusese naș la o nuntă în Drobeta
Turnu Severin. Familia Condeescu tipărise o invitație în care ne anunța că nași
vor fi Poet Dora și Nichita Stănescu așa, ca să-i lămurească pe
analfabeți cu cine vor sta la masă.
Din acest motiv delirant, nu m-am
dus la nuntă, deși mersesem în Severin, tocmai pentru nuntă. Acolo, mi s-a
relatat mai târziu, că după ce la cununie Nichita a cerut preotului să repete
Tatăl nostru, avusese loc o petrecere sub niște prelate (era decembrie), unde a
fost obligat, ca naș, nu numai să stea într-un frig teribil, atenuat de un
reșou electric montat sub masa lui, dar și să accepte strigarea unei sume mari
de bani, inexistente, doar ca să-i facă pe prostovani să liciteze cât mai mult.
Chiar mireasa ne-a comunicat că bietul poet, a spus Dorei – mama, mergem
acasă și vindem ceva ca să facem suma anunțată, fiindcă eu nu pot să mint...
N-o mai lungesc și consemnez că Nichita a trebuit să plece la tren direct de la
acea nuntă, fiindcă începuse să se simtă foarte rău. Ajuns acasă înspre
dimineață a chemat salvarea, iar la spital l-a speriat pe băiatul care l-a
întrebat cu ce să-l ajute, spunându-i dă-mi tinerețea ta! și a decedat
la câteva ore, la Spitalul de Urgență, unde ultimele sale cuvinte au fost frig,
rece, frig, rece...
Un eveniment remarcabil de la
moartea marelui poet, a fost și acela când, la catafalcul său de la Uniunea
Scriitorilor, Dan Deșliu a ilustrat perfect versurile lui Eminescu, care spunea:
Și deasupra tuturora va vorbi
vreun mărunțel Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el... Apoi, Nichita a
fost depus la biserica Silvestru, din București...
Exact atunci a plecat la Domnul
și marele actor Amza Pellea, așa încât s-a hotărât ca cele două înmormântări să
nu se suprapună – întâi să fie înmormântat Amza, și a doua zi Nichita.
N-am participat la înmormântarea
lui Amza, dar se spune că doar la plecarea cântăreței Maria Tănase mai fusese
atâta lume. Coada de la Bellu se întindea până la Universitate. Era o iarnă
uscată, nu era ger, iar oamenii îl conduseseră pe Amza din dragoste pentru
activitatea lui de mare actor. A doua zi, pe 15 decembrie, la Cimitirul Bellu,
la ultimul drum al poetului au participat treisprezece oameni... Nici mie nu-mi
vine să cred, dar nu am vrut atunci să rețin numele celor care erau de față. Încerc
acum să scormonesc în memorie, nominalizând ca siguri pe Dora Stănescu, Ofelia
Condeescu, Alexandru Condeescu, Sorin Dumitrescu, Augustin Frățilă, Dr. Martin
Constantinescu, Ioan Alexandru, Laurian Stănchescu, bătrâna mamă a lui Nichita,
sprijinită de sora lui Mariana, desigur eu și soția mea Valeria Sitaru. Sigur
erau treisprezece persoane, fără gropari, dar eu atât pot azi să-mi amintesc...Mai
știu și că mi-am spus cu mare tristețe că, peste câțiva ani, lucrurile se vor
inversa, notorietatea unui poet de geniu ca Nichita va crește, pe când
notorietatea unui actor va scădea în mod firesc.
De consemnat ca extrem de
important este faptul că în drumul de la Capela cimitirului către locul
înhumării, la picioarele lui Eminescu, micul cortegiu a fost oprit de un
personaj care a dorit să recite una din poeziile lui Nichita.
Chiar acest moment mă face să
consemnez cele întâmplate. Cum am spus era o iarnă uscată și liniștită. Nu cred
că temperatura coborâse sub zero, nu adia nici o pală de vânt și era spre seară.
Un om destul de tânăr și cu o talie plăcută, în costum bleumarin, a cerut să ne
oprim. Nu-l cunoșteam, dar mai târziu am aflat că era Ioan Alexandru... A
început să recite Elegia a VIII-a. Când a ridicat glasul zicând la frig cu
noi și la gheață! chiar în acel moment cerul s-a deschis, lăsând să
iasă de acolo un vânt inexplicabil, care a făcut să șuiere toți copacii din
jur. Într-o comuniune perfectă cu natura, recitatorul a devenit hiperbolic, s-a
dezlănțuit în așa fel, cum nu mi-am putut închipui că este posibil. Actorul din
mine a remarcat că așa ceva nu se poate! Nu era posibil ca, dintr-o dată norii
de pe acel cer plumburiu să înceapă să alerge cu viteză, crengile și vârfurile
copacilor să se îndoaie până la rupere, iar din inima pământului să iasă acel
șuierat teribil și înspăimântător. Praful de pe alei se ridicase sus de tot,
aproape că nu se mai zărea om cu om, se auzea doar glasul apocaliptic al lui
Ion Alexandru, care ne introducea într-o atmosferă înspăimântătoare a
sfârșitului de lume.
Rog s-mi fie iertată comparația,
dar asta m-a făcut să-mi imaginez momentul biblic, în care Iisus și-a dat duhul
pe cruce – pământul s-a cutremurat, cerurile s-au deschis, catapetesmele s-au
despicat și o voce de nicăieri a spus cu glas mare s-a săvârșit...
Astfel a plecat de lângă noi marele
spirit Nichita Stănescu, dând un semn puternic al desprinderii de această lume,
arătându-și parcă regretul că a fost smuls forțat dintre noi, cei pe care ne
iubea atât...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu