Mircea Dorin Istrate - Ziua universală a Iei Românești

 

Ziua universală a Iei Românești

24.06.2026

 

 

~*~

 

Comori din lăzile de zestre

 

În lăzile de zestre zac comori

Înnobilate-n timpuri, de vecie,

La ele ne-am întors de-atâtea ori

Când ne-am adus aminte de pruncie.

 

Îmi stau cuminţi acolo miruite

Păstrând în ele vremuri şi vecia,

Podoabe dragi ce fost-au rânduite

De bunii mei, să-şi poarte măreţia.

 

În ele s-au simţit nemuritori

Când au ştiut că dacă mi-s purtate,

Al neamului trecut îl duc, şi mi-s datori

Să-l lase la urmaşi, pe mai departe.

 

Acolo-i dor şi multă suferinţă

Şi vise şi speranţe înşelate,

Cel drum scoborâtor din Mioriţă,

Fior şi umilinţe îndurate.

 

Şi bucurii cusute într-o floare

Cu gând curat şi fală măsurată,

Tristeţea înnegrită în culoare,

Şi viaţa cu-ale sale încă toată.

***

Aceste ale noastre începuturi

Se vor topi încet în grea uitare,

S-or risipi în cele patru vânturi

De n-or găsi în suflet, căutare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Portul popular

 

Văzut-ați voi cu câtă voioșie

Frumosul port venit din veșnicie

Românu-l poartă-n zi de sărbătoare

Să-i umple ziua de frumos și soare?

 

Cu el femeia încă se mândrește,

În el ființa toată-i înflorește

Și este-ntr-una floare între flori,

Iar de-o privești te trec ades fiori.

 

Cu IA învrăjitu-mi-a bărbații,

În POALĂ -a legănat copii și frații,

CĂTRINȚELE îi dat-au strulucire

Mereu să-mi aibă parte de iubire.

 

În LAIBĂR pus-a un buchet de floare,

Iar în NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,

Când  fi-va dânsa încă în nevoi

La mort, necaz, ori de boli-veți voi.

 

Când și-a țesut veșmântul iarna toată,

A pus în el iubire laolaltă

Cu tot frumosul lumii ce-o-nconjoară,

Sperând să-i fie viața mai ușoară.

 

Cu-n PUNCT, c-o CRUCE, toate le-a cusut,

Acolo-mi stând istorii de-nceput,

Tristeți, speranțe, încă bucurie

Și-a locului poveste-n ele-mi fie.

 

De știi să le citești, dintr-o privire

Îmi știi de unde-i fata cu-a ei ie,

În care deal îmi este măritată,

În care vale fosta ea ca fată.

*

În cinste-mi țineți portu-adevărat

Pe care-n timpuri neamul  la purtat,

El încă-nnobilează și-nfințește

Pe cela care, astfel îmi gândește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Comori de suflet

 

V-am lăsat în ladă, straie de-mpărat,

Albi iţari ca spuma, clichină de lână,

O cămeşă nouă, bună de-mbumbat,

De la mine încă, asta vă rămână.

 

Comănac de paie şi opincă groasă,

Un cojoc de oaie şi de miel căciulă,

Cald vă ţie iarna de o fi geroasă

Că la noi c-am trage, vântul sus, pe hulă.

 

Abă, coţi vreo zece, bună de croială,

Moi obiele încă şi cheptar de lunea,

Vă-mbrăcaţi cu ele ca să-mi fiţi în fală

Când cel port purtave-ţi, să vă vadă lumea.

 

Un răboj de stână, fluier să-nvioaie

Inimi  în durere când vi dor de ţară,

Briciul de la moşu ce-a trecut războaie,

Brişca încă nouă, şi-o parauă chioară.

 

***

Ţineţi dar la ele că-s comori de suflet

Din străbuni lăsate, sfântă moştenire,

De le porţi, fiinţa toată-i numai râset

De le uiţi vei pierde, drep la nepieire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Frumoasă ca o zână

 

Motto: ,,Ia, poalele, cătrința înfloresc mereu o fată

Fiind  averi neprețuite când ai mâini cu-ndemâneală,

Cu un ac și-un fir de ață, într-o iarnă-nviforată

Ea cusutu-și-a averea, s-o ridice-n mare fală.

 

Pe ie și cătrință curg râuri înflorate

În galben și-n albastru, în roșu ca de mac,

E sufletul femeii în toate desfătate,

Ca nufărul în floare, pe ochiul unui lac.

 

Din linii și steluțe, din puncte îndesate,

Din cruci și câte alte însemne meșterite,

În mintea ei și-n suflet se rânduiesc mai toate,

Apoi,  în  ochi și-n mână, mi se preling grăbite.

 

Pe câmpul alb al iei cu acul ea îmi ară

Și-mi seamănă frumosul cuprins în vii culori,

Tristețea-o pune-n negru, iubirea-n roșu-pară,

Speranța și visarea-n albastru unor zori.

 

Lumină-a pus din soare pe firul din cătrință

Și-nvioratul verde din iarba din poeni,

Parfumul unor toamne din arămita viță,

Iar galbenul din lanul ce mi se coace-n veri.

*

În straiul ei codana-i,  Ileană Cosânzeană

Atuci când iasă-n lume duminica la joc.

Se-nciudă alte fete și sigur vre-o vădană

Că mândra ce-a fătucă, e plină de noroc.

 

Iar când se-nvârte-n horă cu pletele-i în vânt

Și poala-i se ridică lăsând picior să-i vadă,

Să-mi spuneți voi atunce fecior de-i pe pământ

Fătuca cea frumoasă să nu îi fie dragă.

**

Purtați-mi dară straiul ce din vechime vine,

Cu tot ce el aduce din vremea cea bătrănă,

Vă-nobilează trupul și sufletul în sine

Făcându-vă pe toate, frumoase ca o zână.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Ie de băciță

 

De fi-veţi vreodată pe-un umăr de deal

Cu nalbă în flore şi-n iarbă crăiţă,

Să ştiţi că aicea, în vechiul Ardeal

Născutu-sa Doina, din cânt de băciţă.

 

Pe-aicea şi vântul atunci când adie

Poveşti îţi aduce de-acol’ din trecut,

Cu fir de mătase ea scris-a pe ie

Râmână însemne  din vremi de demult.

 

La fel ca răbojul ţinută-i socoată

La câtă durere e-n neam şi pe lume,

Cât râuri de lacrimi sunt puse în soartă,

Cât zile cu soare putut-a s-adune.

 

De ştii le citeşte şi ele ţi-or spune

Cât doruri, cât jale e-n suflet la neam,

Cât soare-i în galben, în negru-s furtune,

În roşu şi-albastru-s dorinţi câte am.

 

Cusută cu suflet, cu drag, cum se cere,

Purtat-a ea ia la nunţi şi la mort,

În fală şi-n cinste, că-i mândră muiere

Atunci când se-mbracă în dragul ei port

 

Iar când de pe lume s-o duce-n uitare

În ladă lăsa-va o taină-nstelată,

Să ştie urmaşii, că neamul mai are

Comoară de suflet cu stele-nflorată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

Dovezi de viețuire

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vre-o piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vre-o vrajă, îmn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau cu-n nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade  se tăiniuesc  adânc,

Eroi din cele timpuri din spițele domnești,

Ce în a lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreazî în țandără de minte

Minunile acestea,  istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Însemne sfinte

 

STEAGUL e simbolul bravului popor

Ce înflăcărează inimi care vor

Fie-mi laolaltă neamul cu-a lui toate,

Facă-n faţa lumii măreţite fapte.

 

IMNU-i pentru suflet cânt înălţător

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează şi ne face bravi

Întărind credinţa celor care-s slabi.

 

PORTUL e oglinda sufletului meu

Ce ne leagă încă de strămoşi mereu,

Curcubeu, lumină, fală, frumuseţe,

Bunătate-n inimi, jale şi tristeţe.

 

Steagul, imnul, portul sunt avere sfântă,

Fală, vis, putere, toate ce încântă

Inima română, sufletu-i curat,

Facă-l din nimica scut de apărat.

 

Ele întărească-mi veşnica credinţă

Că mereu avea-vom sfânta biruinţă

De vom fi în viaţă strâns uniţi, curaţi,

Într-un gând şi faptă cum sunt bunii fraţi.

 

Le purtaţi în suflet toate cele trei

Şi-n urmaşi le puneţi fie-mi pui de lei,

Fără ele-n lume suntem neştiuţi,

De le dăm mărire, fi-vom neînfânţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&