„Nu mai suport alte observații! Încetați odată!”. Astfel de plângeri și altele
asemenea auzim adeseori de la mici și mari, copii și părinți, rude, colegi și
prieteni. Și este adevărat că în epoca noastră oamenii obosiți cu greu mai
primesc vreo mustrare, o indicație, un sfat. Iar atunci când aceste observații
se fac la vreme nepotrivită și într-un mod iritant, necugetat sau cu duh de
stăpânire, atunci se face pricină nu de îndreptare, ci de răceală sau
vrăjmășie.
Noi, oamenii, nu vrem să ni se facă observații. Ne deranjează, ne aruncă în
deznădejde. Pentru multe motive. Mai întâi pentru că avem o mare apreciere de
sine. Credem că noi știm mai bine. Apoi fiindcă ne dăm seama că cei care ne fac
observații au și ei aceleași neajunsuri ca și noi. „Acesta să-mi spună mie ce
să fac? Mai bine să-și vadă de ale sale!”. Alteori nu vrem să ni se facă
observație, deoarece credem că ne pierdem demnitatea și deschidem calea de a ne
stăpâni alții. „Cât o să mai dureze și asta?” ne întrebăm. „Dacă mă supun
indicațiilor lui, îmi voi pierde libertatea, prestigiul”.
Din nefericire, sunt mulți cei cărora le place să se preocupe de alții și le
fac obeservații. Caută mereu neajunsurile lor. Și îi așteaptă „la colț”, să
vadă dacă nu cumva au făcut vreo greșeală, ca să-i lovească fără milă. Pe când
dacă ar fi făcut ei înșiși acea greșeală, ar fi iertat-o foarte ușor.
Însă astfel de oameni nu au dreptul să devină învățătorii altora. Ci au datoria
de a îndrepta mai întâi propriile greșeli. De altfel, aceasta ne-a învățat și
Domnul, zicând: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din
ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul
din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna
din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”[1]. Cel care îndrăznește să facă
observație fratelui său, trebuie mai întâi el însuși să-și războiască
greșelile.
Apoi, ca să dea sfaturi altora, trebuie el însuși să fi sporit în viața
duhovnicească, să aibă discernământ și luminare de la Dumnezeu. Fiindcă nu toți
oamenii sunt la fel. Fiecare om are o moștenire diferită, un caracter diferit,
o educație diferită și obiceiuri diferite, care tind să devină una cu firea
lui. Și de aceea nu toți suportă la fel observațiile.
Apoi nu toate subiectele pot fi îndreptate în același fel și în același grad.
Tocmai aceasta o întărește Sfântul Ioan Damaschin, spunând: „Nu orice rană se
vindecă cu plasture”. Adică nu orice rană se vindecă cu același plasture, cu
același medicament, cu același tratament.
Așadar, cum trebuie să se facă observațiile?
Mai întâi de toate, observațiile nu trebuie să se facă în fața unor terțe
persoane. Căci de obicei celălalt devine atunci o fiară. Oricine mustră în fața
altora pe cineva care a păcătuit, unul ca acesta nu este purtat de dragoste și
de Duhul lui Dumnezeu. De aceea Domnul ne sfătuiește: „De-ţi va greşi ţie
fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va
asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă
unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot
cuvântul”[2]. Căci duhul Bisericii nu este al înjosirii, ci al
dragostei și al împăcării, al îngăduinței, al zidirii și al iertării.
Mai ales cu duh de dragoste și de smerenie trebuie să se facă observațiile. Mai
mult, cel care are smerenie, nu o face ușor pe dascălul. Știe să asculte, iar
atunci când i se cere părerea, vorbește cu smerenie, cu dragoste. Dimpotrivă,
când cineva face observație fără smerită cugetare, atunci este nu purtat de
interes duhovnicesc și creează o problemă mai mare decât cea pe care caută să o
rezolve; îl sălbăticește pe celălalt. Se poate, desigur, ca cel care greșește
să-și dea seama că nu are dreptate, însă nu vrea să o recunoască. Dimpotrivă,
când cineva face observație cu durere și dragoste, celălalt își dă deama de
aceasta. Și deși se poate să nu înțeleagă acel sfat, numai pentru faptul că
este izvorât din dragoste și smerenie, îl primește.
Așadar, cineva face observații celorlalți, trebuie să le facă întotdeauna cu
discernământ și blândețe. Nu să jignească, să smerească, să înjosească. Ci să-i
pricinuiască folos celuilalt. De aceea să vorbească cu îndurare și
sensibilitate, îngăduință și luminarea provenită din harul lui Dumnezeu. Mai
întâi laudă, încurajează și apoi sfătuiește. Omul smerit îndreaptă fără să
rănească, pricinuiește folos fără să-l răzvrătească pe celălalt. Nu-l
înjosește, ci îl zidește vorbindu-i cu dulceață, îl povățuiește cu simțirea propriilor
neputințe, îl trezește spre îndreptare.
[1] Luca 6, 42.
Sursa:
Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu