George Anca - ORHIDEE ARNOTA

ORHIDEE  ARNOTA

George Anca – Rodica Anca – Ben Todică – Dan Alexe – Adrian Bucurescu – Liliana Popa – Flori Bălănescu – Daniel Vorona – Șerban Foarță – Corina Dașoveanu – Octavian Soviany – Marilena Apostu – Bodescu Alexia – Constanța Popescu –  Orhidee Arnota

George Anca

COZIA TAIL

         Sensacionismo. Nu e încă lumină. Se dichisesc păduchii cu nume de rădăcină. Nu mai mâncase mere coapte de mult timp. În Germania, o chestie d’asta se plăteşte. N-ar scrie aşa, n-ar fi el. Un privilegiu. Două doine, trei doctori. Cui fumăm cenuşa? Nemţi să-mi găseşti. Descriem coasta vânătorii. Orgoliu în ce priveşte aspectul fizic. Oboseală neyogină, transe regăsite. Se întâmplă interzis, decât premiat. Răsturnare de tabu. Manipularea senzaţiilor auditive şi vizuale.

          Septicemie. Dorinţa ei testamentară a fost să fie incinerată. Să ajungă în India, în Gange. Să se purifice. Dorinţa fiicei mele mă apasă. Nu pot să ajung acolo. Cineva care merge acolo. Să am certitudinea că ajunge în Gange. Ultima călătorie, a opta, pe Himalaia, în Tibet, poate i-a cauzat moartea. S-a adresat şi unei colege de la ambasada americană, în toamnă. I-a spus, dacă nu poate mama, să te duci tu.

          Insulină. Diabet, ciroză. Hemoragie terminală. Nu se mai înţelege ce spune, mănâncă plăcintă, i-au găsit glicemia 470. Nici nu era întreagă la cap. Părintele Pişti la telefon.

          Îţi faci de lucru, să te dregi. Alerg. Aleg’, aleg’ oilor. M-ai scos la drum, şerpoaico. La fraza romantică da morire. Erotica de partid. Nu mai ştiţi ce să scrieţi şi nu vreţi să munciţi. Adaptaţi radiaţiei, nu se simt bine în altă parte.

          Porniţi iarăşi ventilatorul. Malarie, nu bere. Suflu la inimă, plămâni-ţigări pasive. Când candidoza. 13-7. Accentuarea interstiţiului pulmonar difuz bilateral, mai important intrahilar. Sinusuri costadia fragmatice libere. Cord cu diametrul transvers crescut. În aorta poporului.

         Printre caractere aburi pe gânduri de artă vărsaţi din grui în grai. Viaţă perlată reflex. Wallahi: if one can do it, let him do it. Striscia la notizia. Superoxid de dismutază, pitonul birmanez – cheia vindecării inimilor noastre. Zalapanpatak. Cunundru. Mai-o-maya. Neamuluilor. Stai-ca-Antonioni-nu-te-mai-năşteai.

*

          Aurel Opiatră, Radu Humor, Toma Hegel. Bordurile crapă numai dacă te uiţi la ele. Victoria şi foloasele sunt ale securităţii criminale. Mitletoe and the mighty Oak. Dies Natalis Solis Invicti. Christmukkah. De quadam libertate Decembrica (John Beleth). Bona Dea. Orhidectomie. Noi aşa am crescut. Terţinele bărbii făcute bazaconii. Marina avusese 20 de musafiri. Tu du-i la restaurant. Tu eşti Hegel. Pe Kant i-l las lui Sandu, cu Eminescu. Da’ taică-meu? Tot Kant. Molatec la Văratec. Semănător singur.

          Cozia Tail. Pomenirea la Copaie, ginerele lui. Fetele Hegel – Adina, Mariana, Veronica. Ancora Doru. HA Hegel Again. Sublimăm. De coloribus. Ţeapăn în ţeapă. Potul cotul. I want to sin.  Victima propriei capacităţi de adaptare şi încă o dispariţie pindarică. Addidaşi? Îl ucise.Animismul n-ajută definitiv. Du-te. Legătură un pic divină. Dacă nu umbli, nu mergi. Cine mişcă nu mai mişcă. Tăietură curată, de topor. Câini de urmă. Mantra asupra karma. Locul naşterii, amorul.

          Meleoni, cameleoni. Noi fără noimă. 2012, Bram, Braun. A Game. Barba-n bâtă, tichii în Tichileşti. Atotştiutor a nimic cunoscător. Linga Ligonier. Nirvana Ninive. Saudi Isai. Tomaidorii adori-i. E orfan, şi-a ucis părinţii. Egipto. Pigudel. Actor de matineu. Ţi-am umplut coşul cu ceapă, ca să-i apuce plânsul pe duşmani.

*

          Conferinţa se ţinea în vechiul palat. Mă strecurasem cu Plata, pe o uşă lăturalnică. Am luat-o singur printr-o sală. M-am trezit sub podium. M-am întors, am deschis o încăpere persană. Ne instalasem, când au intrat două femei şi un bărbat. N-a deschis nimeni gura şi au ieşit. Apoi, o fată din casă ne-a zis că să stăm acolo şi să mâncăm cât putem. În societatea congresiştilor, uite o elevă a lui nea Romică, da, zici, am văzut-o cu graurul ei. Eram şi noi coz(i).

          Mâncasei pâine sărată, ţi-am adus apă în vis, urturoi contra strigoi. Ascunsesei coasele. Toţi militarii morţi au văduvele în armată. Scafandri pe sub arcul de triumf. Spiritul de corp. Solidaritate neanexată politicii. Trădarea de ţară în aur se măsoară. Omega. Om. Vum. Architecturae cosmicae. Indi-geţi cuejdi. Lasă faţa asta, că nu e pe falsitate. Trebuie să-ţi faci loc cu corpul. Aerul Tismanei.

          Ne-o despărţi apa, ne-o uni cerul cu pământul. Fata ne va revedea şi în manuscris. Rânjind schelet, jertfind popor, criminal străin. Te-am făcut de ruşine în oraş. Who controls the past controls the future, who controls the present controls the past. Se apropie şi solistiţiul. Voiai să ajungi mai târziu acasă, să adoarmă copilul vecinului, care nu te lasă să dormi. O superbombă mariană şi ar şti şi un thailandez că Aricescu a fost un poet minor din secolul 19. Pont d’Avignon.

          Rănit la Oituz. Oferta valetului britanic. Nu au progresat decât distrugând. Cei cu bani nu sunt proşti. Vai, ce mâţă are tovarăşul. Au Doo Mau, hai la drum, triolet. Frica de oameni te împinge în sunetele lor. Au, că nu mi-era frate, poate Dumnezeu. Margareta lui frate-său cu asasini-ochi. Vezi tu, Au Doo Mau, coeur de loup. Hai la tramvai, la împins cu Mihai, sor’ta mai. Claustru lacustru.

          Berjera, personaj de persoana întâi. Tăiatul, desenat de asasinat în concurenţa berjerei. Invizibilităţi adăugite psiho. Am fi portretizat agonia. Mantre boeme, noeme. Farben. Ne-am văzut în Maroc. Kun invadează Transilvania conform planurilor lui Lenin. Unfortunately, an uprising. Largo desolato. Dictatura de dezvoltare. Como de un icono se tratase. Portret de şarpe. No dirty gold. Culegea măsline, a căzut din copac şi a murit. Magi, shphards, kings, wise men. Cea mai trează fiinţă. Skammen. Jikji. Un Goma. Vişegradizare haveliană. Telefon ilicit. Unsuited for Germanization. Doi metri mai jos.

(Vatra veche, nr.2, februarie 2012, p.69)

Rodica Anca

portret de scriitor

Părinţi: Tănase Geoabă, Ilinca, născută Albăstroiu. A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala Tehnică Financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au vizitat-o în România în semn de respect. În 1970 termină scrierea basmului cult „Peregrinările Prinţului cel Trist” şi ţine un jurnal literar personal. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. Distinsă cu Premiul „Ion Ghica” pentru jurnal al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni pentru volumul „Jurna Lamar” (2012). Membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2010)

Scrieri

Ilustraţii pentru cărţi şcolare şi dicţionare, Bhutan, Oxford University Press; Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2003, Dedelhi Jurnal, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2005, Jurna Lamar, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2011.

Referinţe

Ion Soare, Peregrinările Prinţului cel Trist, în Povestea Vorbei, 2005; Dumitru Matală, Peregrinările Prinţului cel Trist, în Universul cărţii, 2003; Mihai Stan, Dedelhni, în Litere, anul VI, nr. 3(60), martie 2005, p. 14-15; Daniela-Olguţa Iordache, Intimităţi informaţionale: între Taj Mahal şi Internet sau ea şi el, în Litere, anul VIII, nr. 5(86), mai 2007, p. 22-23; Sultana Craia, Zile şi nopţi, Litere, anul XII, nr. 10-12(139-141), octombrie-decembrie 2011, p. 39; Mircea Gheorghe, Revanşa unei diariste: Rodica Anca, Jurna Lamar, în Timpul, octombrie 2012; Ion Adreiţă, Un jurnal numit iubire, în Litere, an XIV, nr. 1(154), ianuarie 2013, p. 40, 45.

Opinii

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute. (Puşi Dinulescu)

Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme, fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani! / Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel. Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. (Florina Dobre)

… totul se contopeşte, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului şi al seninei ascendenţe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar şi poate, şi cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar şi a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor „Peregrinările Prinţului cel Trist”. Imaginaţia autoarei oferă micului cititor o desfăşurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează şi educă. Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor fraţi ai lui Tagore, dar din acest secol, o viaţă tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atât bucuriile şi satisfacţiile, cât şi unele asperitaţi. Dar nici România, rămasă departe, nu e uitată. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistenţă, culoare, semn sigur că Rodica Anca a simţit o nevoie imperioasă să-l scrie. Şi bine a făcut. (Florin Costinescu)

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomandă singură prin ceea ce scrie. Îi rog pe toţi prietenii şi neprietenii ei (deşi cred că nu are duşmani) să-i urmărească toate apariţiile. Umor critic şi autocritic, observator al amănuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care în multe cazuri fac hazul scrierilor ei. Modestă, ea scormoneşte, nu inventează nimic, ea spune ce se întâmplă în sufletul ei şi cum reacţionează la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat două lucruri esenţiale: am cunoscut multe despre India şi de asemenea am aflat că pe soţul Domniei sale îl cheamă Mister G, alias Gigi aka George Anca. (Vasile Pupeza)

Ben Todică

STRIGOIUL, VIS ȘI REALITATE

Azi noapte a venit bascula Steagul Roșu, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, Ouțele îmi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.

-„Aici ești?” îmi zice și observ cum peretele din caramidă devine transparent; îi văd umbra neagră, îl văd pe tata lui Pădureanu care a murit în Mină în 1961. El era din Dalboset, Caransebeș de unde sunt cei mai buni saxofoniști; erau ciocolatii, poate țigani, așa cred. Am fost coleg de clasă cu fiul său. Îmi râde cu ochii mari de broscoi și o gură de cal buzat.

-„Gata, te-am prins!”

-„Bine, tu ai câștigat. Dă-mi câteva minute și voi ieși să te urmez. Asteaptă-mă în stradă!”

-„Nu! Te voi aștepta în ușă”, îmi răspunde cu un fel de neîncredere ca și cum ar ști că un neprevăzut ar putea să mă salveze, ceea ce e posibil și m-am trezit.

Deci sunt salvat a doua oară de la moarte. Mă simt foarte obosit. Poate că ar fi bine să mă duc în piață să cumpăr o pâine proaspătă. E ora șapte dimineața și nu va fi aglumerat. Deschid tableta să urmăresc știrile. În România tocmai cineva îi dă în cap cu o cârja lui Gelu Voican Voiculescu. Ăsta desena cu creta simbolul astrologic pe coșciugul lui Ceaușescu când a fost asasinat în decembrie 1989. Avea un sânge rece de profesionist în el. Urmăream evenimentele din Australia. Așa-s executorii, mi-am zis. Doamne, ce zici, ce-i de făcut? Eu am fugit din țară, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi omor conducătorii.

Eu vin din țara lui Ceaușescu, din țara noastră. Așa credeam atunci, că avem o țară. Oare tot așa se crede și azi? Nu cred, pentru că în vest suntem cu toții subiecte: british subject, emigrant musulman, german, cetățean american etc. Și românii au ajuns să devină cetățeni români. Am crezut ca vom fi mereu români.

Dan Alexe

Am să scriu ceva mai larg despre ce reprezintă Iranul și limba persană (numită azi farsi), limbă indo-europeană, apropiată de limbile noastre europene, așadar, și care a fost vreme de o jumătate de mileniu “franceza orientului”, vorbită din Balcani până în China și India.

În Balcani, da, pentru că Imperiul nostru otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, araba pentru religie și persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate. De aceea avem atât de multe cuvinte farsi în română, de la dușman la cerdac, cherhana și șotron.

Persana (farsi) a fost de altfel limbă de administrație și în întreaga Indie de nord, dusă acolo de împărații mogoli și armatele lor, care se trăgeau de la Kabul, compuse inițial majoritar din afgani.

Persana (farsi) e limbă oficială și vorbită de o majoritate a populației în trei țări: Iran, Afganistan și Tajikistan. In Afganistan, unde străinii știu în general doar de paștuna talibanilor, limba oficială e tot farsi (împreună cu paștuna). Limba farsi e numită în Afganistan "dari", dar nu diferă absolut deloc de farsi din Iran. E limba folosită la televiziune, în școli etc. Afganii urmăresc ce se întâmplă în Iran la fel cum moldovenii urmăresc ce se întâmplă în România.

Limba pe care o vorbesc eu cu ultimii evrei din Afganistan în filmul "Cabală la Kabul", este farsi, nu paștună. Farsi în Iran și dari în Afganistan prezintă o situație identică cu cea a românei din România față de cea din Republica Moldova. Accentul afgan e mai molcuț, provincial și arhaic, dar limba oficială dari de la Kabul e identică cu ce se vorbește la Teheran. Diferența e mai degrabă religioasă: afganii sunt majoritar sunniți, pe când iranienii -- șiiți, dar lingvistic și istoric e aceeași cultură.

La fel, “limba” tadjikã, din Tadjikistanul fostei URSS, care se scrie în chirilice, e tot un dialect de dari/farsi. Accentul tadjik din farsi aduce cu cel din Afganistan.

Și, desigur, aceste popoare, iranienii, afganii, tadjicii nu au nimic de-a face cu arabii sau turcii. Interesul Iranului pentru arabii din Irak și Siria vine de la aceea că că acei arabi sunt majoritar șiiți. Atât, altminteri cultural și lingvistic nimic nu leagă Iranul de arabi, care sunt priviți de sus și considerați inferiori. Iată, lent, câteva elemente de înțelegere.

Adrian Bucurescu

 Ștefan cel Mare, în Oastea lui Zalmoxis

     Cu câteva secole înainte de a fi sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, viteazul domn al Moldovei fusese numit de popor Ştefan cel Mare şi Sfânt. Se ştie că a repurtat multe victorii şi că a ctitorit lăcaşuri creştine. Un papă l-a şi numit "Atletul lui Christos". Apar însă mai multe semne de întrebare cu privire la adevăratul său crez, care ar trebui să îi tulbure tare pe istoricii învechiţi, dar "oficiali", oricum tulburaţi la minte...
     La leatul 1758, în luna lui Făurar, la porunca mitropolitului Iacov Putneanul, s-a deschis pentru întâia oară mormântul lui Ştefan. Uluirea s-a aşternut peste preoţii şi călugării de faţă: domnul fusese înmormântat fără sicriu şi înveşmântat doar într-o mantie domnească, aşezat pe 13 drugi de fier, capul fiindu-i sprijinit pe câteva cărămizi zidite. Aşa scrie în zapisul mitropolitului...
     Apoi, în luna lui Brumar, leatul 1856, la stăruinţa egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficială a stăpânirii austriece în Bucovina cotropită a deschis mai multe morminte "aflătoare în biserica Mânăstirii Putna... aparţinând domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi membrilor familiei sale". Însărcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul "guvernial" Anton Schonbach, asistat, în calitate de "comisar spiritual", de către Teoctist Blaezewicz, asesor imperital consistorial. Conducerea tehnică a lucrărilor a fost asigurată de inginerul Anton Rol, iar asistenţa sanitară de către dr. Vincenţiu Szymonowicz. La sfârşitul lucrărilor a fost încheiat un amplu proces-verbal, publicat apoi de F. A. Wiekenhauser, în "Istoria Mânăstirilor Voroneţ şi Putna", în 1886. Din acest document reiese că, la cea de-a doua deshumare, osemintele voievodului nu au fost atinse, dar, din aşezarea lor, "se putea stabili însă, cu toată siguranţa, că mormântul fusese înainte încă o dată deschis, cu care prilej, rămăşiţele domnitorului au fost schimbate într-o altă poziţie decât fuseseră aşezate la început".

     Procesul-verbal arată că în mormântul lui Ştefan cel Mare, "cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărâmăturile zidurilor mormântului, era aşezat pe 13 bare de fier... ce erau aşezate pe amândouă părţile laterale ale mormântului... Din partea de sus a corpului nu se mai vede mai nimic, şi pe un căpătâi de zid, gros de 12 ţoli, ce se găseşte în partea capului, se află partea de sus a craniului, încă destul de bine întreţinută, lipsit de orice acoperâmânt. Aceste rămăşiţe ale craniului sunt aşezate la o distanţă de cinci ţoli departe de celelalte resturi ale cadavrului... îndepărtate de osul frontal, cât şi de amândouă oasele laterale ale craniului, care, între timp, s-au rotunjit prin putrezire... Această împrejurare, ca şi celelalte înainte citate, lasă să se presupună că la acest cadavru capul ar fi fost schimbat pe cale mecanică din poziţia sa naturală încă cu mult timp în urmă... Forma îmbrăcămintei cadavrului, ca şi stofa grea şi bogată a acestuia, întărea la fel cu crucea de aur ce se afla în dreptul pieptului care nu se prăbuşise, în chip neîndoios, şi, prim comparaţie cu rămăşiţele cercetate de comisie în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan ("cel Crud", nepotul lui Ştefan cel Mare - n.n.), că era vorba de o îmbrăcăminte deosebită, de o mantie domnească şi de un mormânt domnesc cioplit din piatră". 
     Oricât s-ar înfiora creştinii, citind acestea, din procesul-verbal şi din alte relatări de mai la vale, se înţelege că lui Ştefan i se tăiase capul, ritual, imediat după moarte!
     De ce să fi vrut Ştefan şi alţi voievozi să li se reteze capetele înainte de a trece prin Vămile Văzduhului?
     Deocamdată, este limpede că aceste înmormântări de la Putna nu sunt nici pe departe creştineşti. Atunci, cărui cult se închinaseră, în taină, aceşti voievozi?
     În ce priveşte mormântul lui Ştefan cel Crud, zis şi Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare, procesul-verbal al comisiei austriece menţionează crucile în formă de schimă, adică svastici, care se găseau pe resturile îmbrăcămintei voievodului. Svastici avea şi mantia lui Negru Vodă, din mormântul din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş.
     Svastica era semnul sacru al Dacilor, simbolizând, prin împletirea a doi de Z, iniţialele Celor Doi Zalmoxis, Apollon şi Diana. Aşadar, unii dintre voievozii Moldovei, între care chiar Ştefan cel Mare, erau iniţiaţi în Misterele Zalmoxiene.
     Pentru cei 13 drugi de fier, pe care fusese aşezat măreţul domnitor aflăm denumirea unei plante medicinale dacice, PHITHOPTHETHELA, ce poate fi rostită şi PITH-OPTH ETHELA, tălmăcită prin "Cinci-Opt de Fier" sau "Treisprezece de Fier" ori "Susţinut (Rezemat) de Treisprezece"; cf .rus. piati, sârb. pet "cinci"; rom. opt; oţel; latin. adulo "a adula"; attalo "a ridica; a înălţa"), reprezentând şi numărul şi materialul acelor drugi misterioşi de la Mânăstirea Putna. Ar putea fi vorba de 13 fiare care păzesc Vămile Văzduhului, dar şi de al treisprezecelea grad în Îmvăţăturile Zalmoxiene, împărtăşite şi de enigmaticii Solomonari. Iată și o altă traducere revelatoare: PHITH-OPTH E THELA ”Cinci-Opt pe Cărămizi; Treisprezece pe Cărămizi”; cf. rus. piati, sârb. pet; rom. opt; alban. tule ”cărămidă”; franc. dalle ”dală”. În acelaşi timp, denumirea dacică se mai poate rosti şi PHITHOP THETHELA "Cel mai Înalt Titlu; Cel mai Mare Grad; Conducătorul Suprem" (cf. rom. vătaf; podoabă; a (se) podobi (arh.) ”a (se) împodobi”; podobii (arh.) ”calități”; titilă "creastă; culme; pisc; vârf"; latin. titulus "titlu; onoare; glorie"; totalis "total"). Aceeaşi sintagmă dacică, rostită tot PHITHOP THETHELA, se mai putea traduce şi prin "Capul Tăiat (Despărţit)", cum ne sugerează rom. văduv, precum şi titilă, ce mai înseamnă şi "creştet; tidvă; craniu".
     În fine, un alt tâlc este PHI THOP THETHELA ”Care câștigă Libertatea; Care găsește Salvarea; Care obține Grația; Care găsește Absolutul; Care câștigă Mântuirea”; cf. rom. a fi; pe; germ. was ”ce”; rom. a dibui; alban. dobi ”profit; avuție; folos; utilitate; beneficiu”; latin. tutela ”pază; supraveghere; ocrotire; apărare; protecție; tutelă; păzitor; ocrotitor”.
     Straniu este faptul că şi voievodul moldovean Alexandru a fost descoperit înmormântat ca şi Ştefan cel Mare, adică fără sicriu, cu trupul aşezat pe un grilaj asemănător, de fier, şi cu capul sprijinit de un zid de cărămizi. Şi alţi domnitori români au fost decapitaţi la înmormântare. Astfel, deshumându-se trupul lui Dimitrie Cantemir, pentru a fi readus la Iaşi, s-a constatat că avea capul tăiat, deşi se ştie că nu a fost răpus de moarte violentă! E posibil ca aceste capete retezate să fie în legătură cu tăierea capului marelui profet al Dacilor, Orfeu, supranumit şi Ion. Ion era şi titlul voievozilor moldoveni şi munteni, abreviat mai târziu în Io.
     Cronicarul Ion Neculce scrie că Mânăstirea Putna fusese "tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinăuntru şi pre denafară". Atât cât era zugrăvită, ce-or fi reprezentat oare imaginile? Apoi, oricât de neisprăviţi erau cazacii lui Timuş, totuşi ei îşi spuneau şi chiar se credeau creştini pravoslavnici, şi nu ar fi dat foc unui lăcaş al aceluiaşi cult ca al lor, dacă Putna n-ar fi fost, atât cât a fost, zugrăvită, cu motive "păgâne"! De altminteri, o altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, din Baia, fostă capitală a Moldovei, nu a fost zugrăvită niciodată. De aceea, i se spune şi astăzi Biserica Albă.
     Celebra sabie a magnificului voievod, actualmente expusă la Palatul Topkapi, din Istanbul, este şi ea gravată 

Liliana Popa

La mulți ani Nora Iuga !
(n. 4 ianuarie 1931 la București)

„Eu nu mi-am dorit să devin poetă sau scriitoare, eu am vrut să fiu artistă de scenă, am vrut să fiu actriță.Am impresia că foarte mult civilizaţia spre care ne îndreptăm și ne înfundăm tot mai mult și tehnologia care ne robotizează ne ucide emoția sufletului, fugim de sentimente, ni se par rușinoase, ne este rușine să fim sentimentali și asta ne distruge.
Eu mă las pradă inspirației și nu mă gândesc la nimic, nici la ceea ce aș vrea să scriu… uneori îmi iese minunat, alteori nu se înțelege pentru că numai eu știu ce-am vrut să spun acolo.Nu pot să neg că îmi pun întrebări când scriu dacă o să-i placă cititorului virtual și am o cochetărie cu cititorul în timp ce scriu.
Am, în special, față de George Călinescu cea mai mare admirație pe care am avut-o în viața mea pentru un intelectual român, nu pentru că nu am fi avut minți poate și mai strălucite decât Călinescu, dar George Călinescu a fost profesorul meu de poezie… cred că dacă nu-l aveam profesor eu nu deveneam poetă, pentru că el nu gândea foarte normal, era total atipic și ieșit din comun, era un cabotin adică se juca nu-i păsa că arată ca un clovn, sau că face strâmbături, sau chiar gândirea îi era uneori strâmbă.Asta incită Artistul foarte mult
.Lui George Călinescu îi datorez poezia!”

Periculoasa pentru regimul Ceausescu. De ce?

Că aș fi fost periculoasă e mult spus. Înclin să cred ca am avut mai curand "prieteni binevoitori" care îmi cunoșteau opiniile politice, iar debutul meu târziu în poezie, in 1968, la 37 de ani, a stîrnit oarecare vîlvî.

Dar inca inainte de interdictia mea de publicare si nu numai a mea - vreo 20 de scriitori s-au aflat pe lista emisa de Consiliul Culturii, in 1971 - eu am mai beneficiat de masuri de corectie fiindca ma comportam ca un om liber, adica normal.

Nu mi-a fost niciodata frica sa vorbesc deschis. Habar nu aveam de politica, dar nu-mi placea cum traiesc. Poate de asta am fost concediata, in 1955, de la Scoala nr 3 din Sibiu, pentru ca ma tutuiam cu elevii. In 1956 am fost data afara de la ziarul "Neuer Weg". Asta e o poveste foarte frumoasa.

Mi-am contrazis seful, pe tovarasul Kloth, ajuns din strungar seful sectiei de politica externa si secretarul organizatiei de partid. Tinea mortis sa ma convinga ca Pennsylvania nu se numeste Pennsylvania, ci Penislavia. Dupa aceasta patanie, am scris o poezie: "S-a fost pornit prostia sa cucereasca fala" si le-am citit-o colegilor de birou. A doua zi am fost concediata.

In 1968, am fost concediata de la BCS (Biblioteca Centrala de Stat a Romaniei - n.red.) ca mi-am acuzat directoarea de nepotism, si in 1978, de la Editura Encliclopedica, fiindca m-au prins citind la servici "Pavilionul cancerosilor", de Soljenitin. Ehhhh, cred ca pot scrie o carte cu concedierile mele - parafrazandu-l pe Gorki, pot sa le spun inchisorile mele.

+ Cand mi s-a interzis sa public, m-am simtit Ioana D'Arc in persoana. Toti ma priveau ca pe o eroina, dar dupa ce au trecut vreo doi ani, nu m-a mai cautat nimeni. Nu mai existam pentru literatura romana, nici pentru confratii mei.

Atunci mi-am spus ca nu fac nici doua parale. Noroc cu locanda Uniunii Scriitorilor si cu cei cativa prieteni cu care beam vodca. Cand ma ameteam, scriam poezii pe servetelele de masa, pe care le-am pastrat intr-un dosar.

Dupa o interdictie de opt ani, cand mi s-a ridicat pedeapsa, aveam aproape 50 de ani si un volum considerabil de servetele de masa. Mult mai tarziu am aflat ca poezia mea milita pentru un erotism morbid, ceea ce nu era conform cu morala proletara.

Cu erotismul n-au gresit prea mult, dar cu morbidul au dat-o in bara rau de tot. De la moartea mea artistica m-au salvat atunci numai vitalitatea poetica si vodca.

*****

Nora Iuga nu se ascultă, se trăiește, se metamorfozează și te ia cu ea, te ridică deasupra literei ca pe o poruncă, al cărei diapazon emoțional te purifică.
Nora Iuga este un fenomen cultural, un astru care strălucește pe un cer luminat de culoarea ochilor săi poetici, nu are hotare, nu are asfințit. Vorbind cu ea, timpul se redefinește într-un dans al versurilor, ce se adulmecă în pașii fragezi ai mirării, ai contemplării și ai admirației. Un dans, ca un ritual al vânătorilor de frumos, ce merg fără arme într-o pădure întotdeauna verde, iar fiarele sălbatice s-au transformat în versuri, pentru a fi trăite.

Este licențiată a Facultății de Filologie, specializarea Germanistică, Universitatea din București (1953). I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu și George Călinescu. Profesoară de limba germană între 1954 și 1955. Lucrează ca bibliografă la Biblioteca Centrală de Stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 până în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedică. Ziaristă la ziarele de limba germană "Neuer Weg" și "Volk und Kultur" (1977-1986). Din 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România și membră PEN-Club. Din anul 2000 deține funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretară a Secției de Poezie (inițiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor "Gellu Naum") în perioada 1999 - 2002, membră în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor în 2002, membră în Biroul Asociației Scriitorilor din București în 2002.

Din 1985 este scriitoare profesionistă. Face lecturi publice în străinătate și primește numeroase burse.
A început să scrie versuri în clasa a două la Institutul Catolic: în timp ce tatăl ei cântă la vioara un poem de Jeno Hubay, Nora Iuga a simțit o vibrație puternică și muzica a început să se transforme în cuvinte.... Probabil din această cauză, Nora Iuga nu suporta calificativul de profesionist în poezie și nu și-a făcut niciodată o meserie din scris.

La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar, în iulie 2010 apărându-i nr. 1 din "Girafa albastră", o revistă audio-video cu și despre autoare, pe care intenționează să o publice trimestrial.

În 2007, a primit Premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspîndirea culturii germane în lume.
În perioada 15 mai 2009–15 mai 2010, a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). Au mai obținut această bursă, de-a lungul timpului, scriitori precum: Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș.

Volume de poezie

Vina nu e a mea, Editura Pentru Literatură, 1968
Captivitatea cercului, Editura Cartea Românească, 1970
Scrisori neexpediate, Editura Cartea Românească, 1978
Opinii despre durere, Editura Cartea Românească, 1980
Inima ca un pumn de boxeur, Editura Cartea Românească, 1982; Editura Vinea, 2000 (Antologie - Ediții definitive)
Piața Cerului, Editura Cartea Românească, 1986
Cîntece, Editura Cartea Românească, 1989
Dactilografa de noapte, Colecția "Scriitorii Bucureștiului", 1996; ediția a doua, Editura Casa de Pariuri literare, 2010
Spitalul manechinelor, Editura Universal Dalsi, 1998; ediția a doua, Editura Casa de Pariuri literare, 2010
Capricii periculoase, Editura Vinea, 1998; Gefährliche Launen, Klett-Cotta, 2007. Traducere în germană de Ernest Wichner. Postfața realizată de Mircea Cărtărescu.
Autobuzul cu cocoșați, Editura Vinea, 2001; ediția a doua, Editura CHARMIDES, 2010; Der Autobus mit den Bucklingen, Edition Solitude-Stuttgart, Klett-Cotta, 2003. Traducere în germană de Ernest Wichner. Nora Iuga afirmǎ cǎ aceastǎ traducere "a trecut, din pǎcate, absolut neobservatǎ de cǎtre presa din România".
Fetița cu o mie de riduri, Editura Cartea Românească, 2005
Petrecere la Montrouge, Editura Cartea Românească, 2012
Cainele ud e o salcie, Editura Cartea Românească, 2013
Harald și luna verde Editura Polirom, 2014
Ascultă cum plâng parantezele, Editura Polirom, 2016

Volume de proză

Săpunul lui Leopold Bloom, Editura Cartea Românească, 1993
Sexagenara și tânărul, Editura Albatros, 2000; Editura Polirom, 2004, 2012
Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, Editura Vinea, 2001
Lebăda cu două intrări, Editura Vinea, 2003, 2016
Săpunul lui Leopold Bloom, Editura Polirom, 2007
Šestdesetletnica in mladenič („Sexagenara și tînărul”), Editura Beletrina, 2009 - Slovenia
Sexagenara și tânărul în curs de apariție în Bulgaria la Editura Paradox Publishing Group, în Franța la Editura Atelier de l'Agneaux.
Săpunul lui Leopold Bloom, reeditat de Polirom în anul 2007, va apărea pînă la sfîrșitul anului 2009, la Paradox Publishing Group, în Bulgaria.
Hai să furăm pepeni, Editura Polirom, 2009, 2015
Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010
Blogstory, Editura Casa de pariuri literare, 2011

Traduceri selective

De-a lungul anilor, scriitoarea Nora Iuga a făcut numeroase traduceri în limba română:

Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, Editura Polirom, 2003
Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări, Editura Polirom, 2003
August Strindberg, Vrăjitoarea. Răzbunarea. Insula Fericiților, Editura Univers, 1979
Barbara Bronnen, Povara, Editura Univers, 1987
Christian Haller, Muzica înghițită, Editura Polirom, 2004
Christian Haller, Vremurile mai bune, Editura Polirom, 2008
Eginald Schlattner, Cocoșul decapitat, Editura Humanitas, 2001
Eginald Schlattner, Mănușile roșii, Editura Humanitas, 2005
Elfriede Jelinek, Pianista, Editura Poliom, 2004
Ernest Wichner, Singularul norilor, Editura Fundației Culturale Române, 2003
Ernst Jünger, Eumeswil, Editura Univers, 2000
Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume, Editura EST, 2005
Gershom Scholem, Cabala și simbolistica ei, Editura Humanitas, 1996
Günter Grass, Toba de tinichea, Editura Univers, 1997
Hans Joachim Schädlich, Om vedea ce-o mai fi / Atunci cînd totul e prea tîrziu, Editura Daos, 2004
Herma Kennel, Jogging cu securitatea: rezistența tânarului Radu Filipescu; trad. de Nora Iuga și Ana Blandiana; Universal Dalsi, 1998
Herta Müller, Animalul inimii, Editura Univers, 1997
Herta Müller, Este sau nu este Ion, Editura Vinea, 2006
Herta Müller, În coc locuiește o damă, Editura Polirom, 2005
Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Editura Univers, 1995
Jan Koneffke, O iubire la Tibru, Editura Humanitas, 2007
Joachim Wittstock, Dumbrava morilor, Editura Institutul Cultural Român, 2007
Knut Hamsun, Ultimul capitol, Editura Univers, 1983
Michael Ende, Punci cu porunci, Editura Arthur, 2014
Michael Ende & Iordan Chimet, Împreună cu Elli în Imaginaria; cuv. înainte: Mircea Horia Simionescu ; Editura Univers, 1999
Oskar Pastior, 33 de poeme cu Petrarca, Editura Fundației Culturale Române, 2000
Paul Celan, Trandafirul nimănui, Editura EST, 2007
Paul Celan, Zăbrele ale limbii. Roza nimănui, Editura EST, 2009
Rolf Bossert, Stau pe treptele vântului. Poeme alese 1972 – 1985, Editura Institutul Cultural Român, 2008
Ursula Michels-Wenz, Nietzsche pentru stresați, Editura Universal Dalsi, 2000
Wilhelm Hauff, Povestea Califului Barză, Editura Ion Creangă, 1984

Interviuri și antologii

Cartea cu bunici, coord. de Marius Chivu; Ed. Humanitas, 2007;
Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca; Ed. Cartier, 2009;
Conversația cu Nora Iuga de Gabriela Girmacea; Editura Tracus Arte, 2011;
Despre cum nu am ratat o literatură grozavă de Angela Baciu; Ed. Limes, 2014;
4 zile cu nora de Angela Baciu; Editura Charmides, 2015;
Nora Iuga 85, Editura Paralela 45, 2016;
Scriitori la poliție, coord. de Robert Șerban, Editura Polirom, 2016;
mai drăguț decît dostoievski, în dialog cu Angela Baciu, Editura Polirom, 2017;

Prezență în Antologii

"Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă Engleză/Română" / "Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition English/Romanian" (Daniel Ionita, Editura Minerva 2012). "Voor de prijs van mijn mond - Antologie de poezie română a ultimei jumătăți de secol" (Jan H. Mysjkin, Editura Poezie Centrum, Belgia, 2013).

Premii și distincții literare

Premiul Uniunii Scriitorilor în 1980 pentru volumul de versuri Opinii despre durere[4]
A obținut Premiul orașului Slobozia, 1993
Premiul Uniunii Scriitorilor în 1994 pentru romanul Săpunul lui Leopold Bloom
Premiul Asociației de București, 1996
Premiul Uniunii Scriitorilor în 1998 pentru o traducere a romanului Die Blechtrommel (Toba de tinichea), de Günter Grass
Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000 pentru romanul Sexagenara și tânărul[5]
Premiul de excelență al revistei Poesis, Satu Mare, 2000
Premiul revistei Cuvântul, 2000
Premiul orașului Călărași, 2001
Premiul revistei Cuvântul în 2005 pentru poemul-roman Fetița cu o mie de riduri
I-a fost înmânat în 2007 Premiul Friedrich Gundolf de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung[4]. Distincția i-a fost oferită într-un cadru festiv, la Castelul Wörlitz. Premiul Friedrich Gundolf se acordă din anul 1964, printre câștigători numărându-se nume celebre, precum: Imre Kertész, Patrice Chereau, Konstantin Asadowski sau Giorgio Strehler.
Diploma „Una dintre cele mai frumoase cărți apărute în anul 2007 în Germania” pentru antologia de poezie Gefährliche Launen (Capricii periculoase), apărută la editura Klett-Cotta, 2007[6]. Traducerea în germană a antologiei îi aparține lui Ernest Wichner, iar postfața este semnată de Mircea Cărtărescu. De altfel, antologia s-a epuizat deja, editura germană urmînd să o reediteze.
Nora Iuga a fost distinsă cu Premiul "Gheorghe Crăciun" pentru Opera Omnia la Gala "Observator Cultural" pentru anul 2014
Câștigătoarea Premiului ,,Cartea de poezie a anului 2016“ (conferit de Gala Tinerilor Scriitori) pentru volumul de poezii ,,Ascultă cum plâng parantezele“, apărut la Editura Cartea Românescă

  

Flori Bălănescu

pietá

de oriunde și din orice se întoarce

de oricâte ori rostește nepotrivite cuvinte

dincolo de faptele lui bune și rele

de fața văzută și de fața ascunsă a cetății

de privilegii și de penitențe

copilul fără vârstă tânjește după mamă

cu mâna ei caldă și privirea tăcut rănită

pe fruntea nechibzuită așezate

(femeia ispășește păcatul aruncat de bărbat în lume

slăbiciune învelită în meșteșugul înșelător al tăriei)

din femeie născut e bărbatul

copil etern în cugetul mamei

apărat de genunchii îmbătrâniți

de brațele slăbite, cu fiece zi

ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce

înviat ai fost să hrănești trupul Domnului

cu trupul tău de pământ trecând în moarte

(ținuturi de plâns și rău am înfruntat

ape curgătoare înainte și înapoi am trecut

ostoită am mas în preajma Lui

tot încerc să-L aud de atunci)

păcate până la al nouăzecișinouălea neam

grăi-vor într-o limbă scurtă și pură codul

pentru lumea de dincolo de toate știutele

Daniel Vorona

:când au apus trandafirii mi-am luat crucea în brațe m-am întors la Tine

(verde la față am ieșit din vierme cu ochii în jos și am aruncat cu pietre)

mi-am cumpărat din spania o femeie și un urs

femeia plânge pentru că așa are chef azi puiul

de urs s-a

spânzurat

până mâine fac din miez de pâine sf mănăstire

și mă plimb cu avionul și cu sania prin dormitor

(alte mirese dansau în genunchi a șaptea ținea o găină moartă pe cap)

*

în ceea ce ne privește putem spune că suntem optimiști se vede din avion

.

--- preotul îmbrăcat în verde face gimnastică

preotul e periculos. preotul ne dă amendă ---

.

în parc mâncăm flori de trandafir

ne-au guvernat până am rămas fără lumânări

și fără apă de ploaie atehnocrații și comuniștii

neștiind din ce parte bate vântul

.

--- am apucat femeia de ceafă și m-am urcat

pe

ea în felul acesta i-am stins focul din inimă ---

.

o zi pe săptămână vine un câine care nu are mamă și adoarme pe școală

Şerban Foarţă

F r a n c i s J a m m e s

RUGĂ SPRE A MERGE ÎN CERURI CU ASINII

Când va să-mi bată ceasu,-n sfârşit, şi, Doamne, am

să vin la tine, fie să fie-o zi de hram

cu satu-n sărbătoare. Aş vrea să-mi pot, chiar eu,

alege,-atunci, ca-n ziua de azi, drumeagul meu

spre Raiu-n care stele se văd în plină zi

clipind. Toiagu,-n dreapta, oricum, nu-mi va lipsi,

şi-asinilor prieteni le-o zice ce-i de zis:

Io-s Francis Jammes şi, iată, pornii spre Paradis,

căci Iad nu-i în olatul lui Dumnezeu. Şi lor,

cărora drag li-i cerul, le-oi spune dacă vor

să vie-acolo unde, nici şfichi, nici băţ, nici muşte,

urechile în tremur, n-au să li le mai muşte...

În mijlocul acestor făpturi umile-aş sta

când, Doamne,-am să mă aflu, sfios, în faţa ta,

ca ele, care capul atât de dulce-şi pleacă

îngenunchind, că mila te şi cuprinde-oleacă.

Am să ajung la tine-ntre-o mie de urechi

şi greabăne ce poartă panerele perechi,

între-ăi de trag rulote de bâlci cu pas de rablă

sau mici cotigi cu mături de puf, grămezi de tablă

şi altele; cu-alaiuri de măgăriţe pline

burduf, cu pas nesigur şi chişiţele pline

de plăgi, ca şi genunchii, mai niciodată goi,

ci oblojiţi cu feşe sub care e puroi

în urma-nţepăturii avidului puhoi

de muşte... Cu asinii, dă, Doamne, să ajung,

călăuzit de îngeri, pe drumu-albastru, lung,

la râurile dintre cireşii cu flori tandre

şi fructe dulci cu carne de fete copilandre;

şi fă ca, în oglinda divinei ape, eu

să semăn cu asinul, cum cu un frate-al meu,

ce chipul sărăciei şi-al blândei sale firi

răsfrânge-şi-l în unda celei mai mari iubiri.

[Trad. : Şerban Foarță)

*

Ş. F. : ANTILOPA GNU

– Cineva mă-ntreabă: Nu

vrei să prindem nişte gnu?

– Îi răspund cinstit că nu

ştiu ce este aia gnu!

– El îmi spune: Cum să nu?

Gnuul nu-i decât un gnu.

– Ştiu că gnuul e un gnu,

însă ce e un gnu, nu.

– Dar nu crezi că-i very nice

să vorbeşti cu "gn", gen gnais,

gnom, gnomon, gnetale, gnochi...

– Nu zic nu,-i spun eu, decât

că-ţi cam dau dureri de gât,

iar citite,-ţi strică ochii!

– Ştii acum ce-i un gnu?

– Nu...

 

Corina Dașoveanu

regele-cal

iese la nechezat legislativ

și spune :

"orice adn de rasă creează dependență,

de aceea

de azi s-a înființat pentru iepele mieunătoare

Grupul ADN-istelor Anonime.

(își întoarce noblețea spre stânga)

inoroaga mea,

tu dă-ți în continuare

copitele

cu aroganță roșie sau albastră

pentru măreție

și fii (dracului) mai docilă

măcar în perioada de rut,

promit că voi făta eu

dacă asta te deranjează."

e un peisaj aproximativ domestic

în tribune,

ovațiile au inceput să miroasă a ceapă,

regele pleacă să citească

"zgomotul și furia" lui faulkner

(curs suicidal de inițiere pentru travaliu).

iepelor dezamăgite le-a amorțit splina

și miaună blesteme cu gheară.

dincolo,

în domeniul arhetipal,

calul fără mantie

o dezbracă pe inoroagă de corn.

după un timp

ea nechează regește.

*

îmi dădeam aurul

pe descifrarea realului

și am rămas frumos de săracă înțelegând că nu-mi trebuie.

uneori mâncam pâine cu apă, dar citeam odiseea sau cel mai iubit dintre pâmânteni până când mă goneau iernile din parc.

am început să trec prin lumi care nu mă primeau. îmi încălzeam timpul. și îi spuneam să tacă. pentru că eu întârzii pe toate străzile și nu i-aș prinde cuvintele decât reci. așa am ajuns să nu fiu prezentă la propria mea naștere, apoi viață, apoi moarte.

am căzut printr-un decupaj al spațiului. în fața ta. nu mă obliga să bag în priză realitatea.

- ce are?

- nu luminează, e seacă, stereotipă și cam curvă.

- poate ar trebui să mă iei de acolo.

- te-am ales.

- vii în zilele mele grele?

- nu. ne întâlnim într-un port să compunem un ocean pentru el.

- ești joi iar?

- da.

- am eu țărmul. vreau să-ți construiesc o corabie.

- nu am aur.

- ia timp, atât.

- da. vin cu timp și pâine. îmi iau și valurile.

*

despre cum se face o femeie

frumoasă înainte... poem.

ea îndepărtează mai întâi

memoria evitabilă

cu un gest demachiant al mâinii.

se răsucește puțin în jurul liniștii,

își caută prin casă

sentimentul

pe care nu l-a mai folosit demult,

poate de prea repedea tulburare

a perdelelor,

poate din cauza neorânduielii verbelor

în camera de noapte.

ea se dezbracă sincer

în mijlocul unei oglinzi lungi,

își privește cuvintele

înainte de-a nu le spune

cum ii cad ușor de pe umeri.

umezește o cârpă

în plânsul de frumusețe

și o duce

și o vine

în unde timid mișcătoare

de-a lungul buzelor, al coapsei,

al neștiutului ei de femeie.

ea se unge în locuri calde,

ca o îndulcire a albului,

cu lapte muls

din mere înserate prin nesfințire.

întinde doar gândul puțin spre stânga,

ia din sertarul în care își ține pădurea

zmeură proaspăt roșie-n gust

și-și dă gura cu ea,

mușcată

să-i fie cu mult mai frumoasă,

cu mult,

ca o inimă înfructată.

ea își ascunde sânul

într-un parfum ca o umbră de înger doar,

pentru că nu mai știe

unde și-a pus raiul prin casă.

și pentru că nu are rochii,

în șoaptă,

ea-și țese borangic din blândețe,

o femeie este cu adevărat frumoasă

atunci când își înfășoară trupul

în dragoste.

Octavian Soviany 

A aţipit şi noaptea la roata ei de tors.

Fereastra-i larg deschisă. Iar Adda s-a întors.

Ah! timp de-o săptămână fui singur şi stingher.

Te aşteptam ca Solveig. Tu nu veneai. Ca Peer.

Îmi obosise mâna tot apăsând pe tásturi,

Iar timpul se făcuse un topitor de nasturi

Cu fruntea încruntată şi la obraz livid

Ce mormăia întruna că-s bun doar de topit,

Clipea viclean din pleoape, râdea pe înfundate

Şi îmi privea cu scârbă poemele. Pe toate,

Făcându-şi gura pungă, iar ochii răi şi mici.

Acum însă e bine. Tu eşti din nou aici

Şi-mi dai de la fereastră încetişor bineţe.

Mă simt frumos, puternic şi-n plină tinereţe,

Căci nu mai eşti de abur, iar coapsa-ţi nu e vis.

„Destul cu trândăveala! Să ne-apucăm de scris!”,

Ah, camera e albă acum ca o banchiză.

Întind spre Adda mâna. Fereastra-i larg deschisă.

Marilena Apostu

*****

Ca un orb ostenit ploaia se-nchină.

Își caută iertarea în brațele copacilor. Noaptea vine tot mai flămândă la fereastră, străzi răvășite se ascund,

plouă cu timp proaspăt ca o lecție de răbdare,

curge peste trotuare, peste lemnul ce urcă furnicile.

Aerul respiră somnul ațipit sub piatră...încă o toamnă acoperă întunericul

ce trosnește sub tălpi. Zilele se risipesc prea devreme,

nopți ocupate o să spele uitarea din pete. Așteptarea curge și nu poate minți acest anotimp ce nu iese la număr. Au rămas doar duminici ce se aștern la intrare,răbdarea rostește cuvinte.

Badescu Alexia

ți-aș dărui secolul meu de neliniști

încastrat în neputința din partea stângă

acolo unde am ascuns toate întrebările

nu am niciun răspuns logic pentru nebunia din stele

am fugit toată viața de real

sunt nebunul de

pică

locuiesc în abstractul cuvintelor

mă preling din oboseala aceea divină

mi-a rămas

un pantof

și un sfert de vis

‎Constanta Popescu

Să mirosim a galbenă gutuie

Când privirile nu ni se mai întâlnesc,

nici un cutremur,

sau curcubeu cu gânduri,

doar o tăcere

care trece strada,

printre fetele cu tocuri cui,

grăbite să-l schimbe pe Eu

cu Noi, de parcă nu s-ar fi mai scris

povești, în care eroina miroase

a Duminică, a prima sărbătoare

când mă plimbai pe plajă

cu rochia de rouă,

fără să știu că mâine era un timp

măcinat de neputințe,

un anotimp cu altfel de flori,

care spală toate șoaptele restante.

Vine o vreme când aprindem rugurile,

ascultăm Bach

și împărțim o ultimă gutuie...

*

Poduri

Am colecția de ploi

impregnate în mine,

ca etichetele rochiilor prea scurte,

dăruite de mama cea de toate zilele,

care nu m-a certat niciodată destul,

doar mi-a ținut în palme privirea...

Între răsărit și apus

construim fără să știm, poduri,

pentru stivuit amintiri,

niște cărți mereu colorate

cu sângele nostru.

Toate ar intra într-un bagaj de mână,

în care oprisem câteva îmbrățișări,

câteva sărutări irosite,

George Anca

ORHIDEE ARNOTA

Persoane: Eu, Tu

a treia oară decapitat de o cadră până târziu tu şi eu îmbrăţişaţi sub arborele vieţii sus la cel mai înalt promontoriu al anilor noştri aşezat-am o orhidee pe mormântul de marmoră

1

EU

ce e lauro

TU

balaure ţi-a căzut orhideea în cap

EU

iar

TU

primăvara vara vara

EU

ne coacem

TU

ţi-ai revenit

EU

ai grijă de acum războiul să nu fie prea anevoie

TU

fericirea

EU

ţi-aş fi ciripit rupturile de peste trup

TU

eşti nerod

EU

şi bazarele astea cu curu-n sus orhideea ai pictat-o n-ai pictat-o ţi-ai înflorit corpul şi l-ai împestriţat şi acum repară-ţi orhideea

TU

vara a doua

EU

desenasei un labirint mai era o viaţă

TU

agonizam şi eu

EU

îţi credeam

TU

în glumă

EU

mi s-a înfundat

TU

dinte pentru dinte

EU

mi-ai fript a doua ceafă

TU

de ce nu

EU

norocul meu

TU

străbuna dansatoare

EU

sperietoare de ciori ale mele sunteţi fetelor

TU

obsedatule

EU

împrieteneşte-te şi tu cu umbrele păsărilor în amintirea mea mormântul din celula orhideei s-a grăbit spre mine

TU

răpune-te

EU

cine-o să mă strângă

TU

vedem noi

EU

îmi treceai dinainte de jur împrejur împietrisem eram de ghips de bălegar în vârful pensulei cu coada înfiptă în ceafă

TU

una era primăvara descântec să fii mântuit

EU

nu tu m-ai mântuit

TU

te-a trântit iapa

EU

oi fi fost şi morar

TU

la maici

EU

primăvara

TU

mai apoi

EU

voi fi scris şi acasă

TU

pe paseri în dodii

EU

şi vrăjmaşii

TU

ca pe-un bolovan te-a trântit iapa

EU

în marea melcului

TU

şi mai doreai de-aceea

EU

n-am casă

TU

ai

EU

n-am nimic

TU

ai un melc

EU

în sânge

TU

n-ai sânge

EU

te am pe tine

TU

împrumut

EU

nu mă mai iubeşti

TU

nu-mi ies din cap şobolanii

EU

cucul

TU

cu-cu

EU

cu el jucai şah după ce-i primeai puii

TU

eram bolnavă

EU

şi învingeai mierlo

TU

iar tu aveai un fel de a privi

EU

să ne visăm împreună

TU

cât s-a putut

EU

apoi ne ispăşeam

TU

nu mi-ai fost păcat

EU

nici arhanghel

TU

şi consecinţele

EU

orhideea noastră vorbăream de ea tot într-un joc mai aveam puţin ne îngropam umbra fire suferinţa ta de ce a trebuit să mă trăznească în moalele capului pălălăile galbene ale cadrei

TU

te înscăunase primăvara

EU

două măşti nu mai suportam să ne iubim şi ne-a venit de orhidee purificându-ne în bălegarul de sub toate stelele

TU

iar cerşeşte ţiganca pantaloni

EU

i-ai în schimb ocheadele să ne facem testamentul

2

EU

nu vrei să-ţi mai schimbi domiciliul într-o culoare de orhidee

TU

cântă

EU

ce-ţi veni toată viaţa am aşteptat  să-mi spui asta să nu-ţi mai sparg porţelanurile cântăreţii

TU

cântau cu guri atât de mângâiate le-aţi astupat cu ortul sfârşiseţi cu mormintele voievodale

EU

strigai în somn

TU

sfârtecaţi orhideele

EU

la trezire meşteream cântece sub clopot ne mântuiam aproape

TU

la ce-am fi tăcut toată viaţa urează-mi noroc vreau să-ţi dictez testamentul

EU

ce e afară

TU

nici pustiu

EU

mama noastră

TU

acum nu eu

EU

n-o reîncarnam

TU

citeşte-mi

EU

ţi-ai zdrobit liniile se vede numai o viaţă frumoasă plutim împreună în sângele tău spre un liman luminos ne vom opri

TU

poate tu

EU

şi tu

TU

dacă o fi singura cale

EU

îmbrăţişându-te mă îngheţi şi-mi strigi cât sunt de rece

TU

mereu se dărâmă câte o soartă

EU

şi tocmai îţi arătam altă faţă din trei

TU

îţi visezi să te întreb ce te doare asta îmi visez şi eu şi ne ascundem în zile pe ce lume om fi trăind în ce vreme până când au dreptate copiii numindu-mă în cor celălalt tată mamă fiindu-le apoi că ne-am îngropat alături n-a depins numai de noi

EU

ceva tot mai putem face pentru prima oară

TU

Să murim

EU

amândoi n-am făcut-o

TU

adică nu

EU

tineri

TU

singurei

EU

ţărmul

TU

ţinutul focului

EU

ochii tăi piezişi

TU

fost-am

EU

ne întoarcem

TU

de a apărut gazda aşa de târziu

EU

m-a ales pe mine şi amuşisem voi aţi dispărut moţăind cu un nou venit aducător de veşti era atins de amnezie şi tăcea zic să plătesc după cuviinţă ţie aveam de gând să-ţi plătesc cine ştia poate aveam să ne iubim să ne luăm

TU

nu numai pentru o persoană nu numai pentru o noapte şi banii să-i primeşti tu însuţi

EU

pe hârtie voi aţi dispărut

TU

tu ai dat tonul umblai zănatec strigând aici sunt orhideele cele mai rare e loc şi pentru ultimii amărâţi ca noi parcă vorbisei tu cu orhideele ori ţi s-a dat de înţeles prin gazda mormântului

EU

şi după atâta vreme

TU

te-am însoţit numai eu

EU

cum ai desluşit semnăturile parcă le visasem dar n-am înţeles niciodată ce se petrecuse de-aţi dispărut înante de a fi aflat că nu plăteşte nimeni

TU

se improvizase chiar un spital

EU

ne pansam unii altora rănile din senin eu n-am avut nimic

TU

te alergau câinii

EU

nu şi ai gazdei ea îi chema îi instruise parcă ai prins şi asta şi nu din dragoste pe unii îi pansasei mai ales pe mine mi-ai aşteptat rândul să mă muşte câinii să mă îndrăgostesc ultimul

TU

ca să îngrijeşti mormântul domnule bine zicea soru-ta e nevoie să se menţie lăcaşul

EU

şi dealul şi pădurile şi pământul

TU

ai primit un aconto atunci la începuturi când şi mormântul se ţinea mai bine aceeaşi marmoră în pridvor pe stânga dar picturile arătau întregi înfăţişând pe verticală arborele vieţii

EU

patimile

TU

pe rând

EU

noi umblam în alte părţi între apă şi foc după orhidee ele nu înfloresc pe morminte pe marmoră nici atât

TU

fă-ţi domnul una cu mormântul

EU

ce-mi spui azi şi mâine vine din sufletul meu dinainte decând nici nu ne-am fost găsit ultima oară te rugasem parcă şi scris ţi-am dat la lumina îngenuncheată a mormântului dacă avem parte de orhidee de orice de data asta nici nu ne mângâiem nici nu ne îmbrâncim în prăpastie să ascultăm mormânt glasul domnului îmi era teamă că nu voi fi de acord de ce nu te-ai împotrivi femeieşte când voi tocmai ascultaţi şi aţi ştiut şi acum am ajuns aici fără pretenţii în aşteptare

TU

ne visam marmoră

EU

poate stejar

TU

din cei de o sută de ani

EU

cu braţe uscate lungi lungi

TU

să te înstrăinezi ca paserile

EU

şi cu tine deodată

TU

exagerezi cu părerile de rău

EU

de la tine citire

TU

treaba ta

EU

tristă eşti ca nimeni pe lume

TU

am înţeles că nu e vorba despre mine

EU

ca o iubită de departe dintr-o poveste neauzită parcă ai bate iar şi ai ofta

3

TU

bate clopotul

EU

mormântul nu măpărăsi

TU

odihnească-se şi doamna

EU

ţii minte ziua cea frumoasă

TU

noaptea

EU

ce uşor am ajuns pe promontoriul cel mai de sus al vieţilor noastre

TU

clopotul întrupează o lumină

EU

bine că eşti aici