Mică lecţie de istorie
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
05 Ianuarie 2020
Am primit un
mesaj prin poșta electronică, pe care îl reproduc aici: „Dragii
mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten,
care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci
în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în
fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe
acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele
sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.! Că
țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo
(dixit Eminescu!?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al
teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei,
și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că
noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit
înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu
Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un
document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea
să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult
mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri
și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi ! Cred că ezită să afirme că
toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum
mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți
caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră
flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu
nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.
P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt
un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența
indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.
Mesajul
acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de
surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici
despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre
slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă
către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut
fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor
sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau
- mai exact, trebuiau - să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva
elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că
autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine
ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în
ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung
unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.
Alt text, de
data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996: „Un popor cu
substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare
încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2]. „Românii nu
pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul
fierului roșu”[3]. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut.
Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în
urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă,
mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa
temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată,
iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la
Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii,
care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din
urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4]. Aici
este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își
spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește,
lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar
intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar
încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În
fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe
celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de
abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării
noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și
indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție
echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum
se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și
umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant,
ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor?
Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre
acesta?
Oricum, în
fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave.
Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție,
atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din
„pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să
putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm
atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri
și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde
și de ce să vină toată hulirea aceasta? Ca să putem răspunde unor astfel de
dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele
actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin
educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci
am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este
însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au
trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine
pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere
și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul
izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele,
nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi
vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de
acribie.
Aceste
dificultăți - dar și altele - fac reconstituirea lumilor de demult destul de
relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil
să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să
ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl
studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole
care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul
breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria
nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important
pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari
sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din
trecut - ca și cele din viață, în general - sunt bune, rele, oarecare și pot fi
selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum
politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument
de guvernare (instrumentum regni).
Această
introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria
românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi
înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor
popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt
specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe
izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba
română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au
cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest
adevăr nu este absolut - cum ar dori o parte a publicului - au apărut și exagerări
grave, unele de forma extremelor. Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie
că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice,
fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O
variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o
reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de
mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea
și pe care le-au perpetuat istoricii români.
Adepții
gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume,
descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai
numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o
civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au
învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general,
autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții
nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără
trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană,
ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori
europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
Iată o crasă
minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian: „Toată lumea a învățat în școală, de la
clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de
arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document
despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument
că nu romanii l-au făcut.
- Romanii nu au putut face podul în
doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
- Decebal, pentru care libertatea
poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să
privească cum se construiește podul sub ochii lui.
- Cu tehnica actuală, ar fi necesari
cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar
romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui
Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau
des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”
Mai întâi,
în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se
învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente;
autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa
în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de
la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la
piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus,
Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei,
Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn,
a făcut acest pod”. Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de
la Adamclisi este absolut firească.
Tropaeum
Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman
Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra
dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv
nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile
dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate
teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul,
Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la
gura Nistrului (numit atunci Tyras). Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de
orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui
George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două
milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio
alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit
„să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a
fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem,
noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că
romanii nu puteau! Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași
amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul
lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și
de construcție al civilizației greco-romane. Dacii lui Burebista și Decebal nu
aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii
romani, iar aceasta nu s-a întâmplat. Burebista nici nu a fost suveranul unui
stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de
triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de
103-105. Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era
înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de
piatră. Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum,
prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai
este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet
asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți? Cum ar putea amăgi
prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră
de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor
revolute? Astfel de autori spun mereu că „este logic să…”, uitând complet
izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori,
vin în contradicție cu „logica” noastră. Noi trebuie să gândim trecutul cu
inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar
nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
Iată, de
data aceasta, o minciună susținută de europeniști, referitoare la
„capitulațiile” din Evul Mediu. Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor
care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea –
al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat
niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine
din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești.
Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor
români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de
„continuitate, permanență și unitate” la români. Statele românești (sau ale
românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să
fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că
dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam
stânjenitoare pentru regim. Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile,
deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor
(„tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului
al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale - și acceptate
de acestea drept valabile - erau falsuri moderne.
Ideologii
comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”. Pentru ei, suzeranitatea
otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu
ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate
încheiate de la egal la egal între români și otomani. Dar alăturarea numelor
lui Nicolae Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai
buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile
româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă. „Moderniștii” confundă aici evident
planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca
Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea
falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care,
deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce.
Existența
acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost
demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți
istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei
Române. Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe
surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din
secolele al XV-lea - al XVI-lea. Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea
și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea
fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză.
Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca
Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar
au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu
trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate.
Falsurile
boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept
autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale
tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de
autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta. Înlocuirea unei idei
false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și
Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu
rol de tratate - numite ca atare în Occident - între părțile menționate) nu
poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile.
Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la
adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice
afirmație se poate impune, fără argumentare. În funcție de ce să mai
argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la
adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.
Aducem în
atenție câteva lucruri relative la chestiunea limbii române. Unii spun că limba
română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină, iar
dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor. Alții
susțin că limba română este o limbă balcanică, fără personalitate,
sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala
Ardeleană. În fine, sunt și aserțiuni de genul: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o
folosim numai pentru înjurături…”[5]. De unde provin astfel de „sentințe”
șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism.
O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se
poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români.
Cum adică,
românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă
parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum
franceza, italiana sau portugheza? Altele vin din teribilist adolescentin,
manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute. Adică decât să
susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact
opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant!
Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de
bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le
prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori
de inedit. Altminteri, orice popor își
prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că
limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba
vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă
a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru
vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care
vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele
și bunicile.
Să ne
înțelegem bine! Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici
francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor
popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu
se îndreaptă spre un viitor. Românii știu, în general, de unde se trag, unde și
când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format
statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce
înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au
avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din
cercetările specialiștilor. Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum
nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară.
Este o mare
prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi.
Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un
suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un
organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român! Dar vorba dulce
a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a
tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de
la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași
limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și
câte altele, te fac român!
Între atâtea
elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie.
Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim
neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor,
fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că
urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne
dezorienteze. Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba
chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi.
Și dacă ar fi numai aceste două lucruri - limba și țara - și tot ar trebui să
fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria
noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu
devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar
putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce
nu este puțin lucru[6].
---------------------------------------------------
[1] Patibular vine de la substantivul
latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare,
„bun de a fi spânzurat”.
[2] H.R. Patapievici, Politice, 1996,
p. 34).
[3] Ibidem, op. cit. p. 64.
[4] Ibidem, op. cit. p. 63.
[5] Ibidem, op. cit, p. 64.
[6]
http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ - 2.01.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu