ÎNTÂMPLĂRI DE
VARĂ ȘI DE IARNĂ
de
Melania Rusu Caragioiu
Cum pământiul se rotește în jurul soarelui, acesta
primeștre cu mărinimie și mângâierea razelor dulci, dar și momentele, uneori cam lungi, ale ,,soarelui cu dințI”.
Astfel Doamna Ria Draaisma din Olanda, chemată de soarele verii litoralului
românesc și a vocației sale, a venit să petreacă un sejur la Mamaia, dar nu
singură ci împreună cu nepoata ei. De fapt acea nepoată este fiica familiei de
vietnamezi adoptați de soții Draaisma.
Cum tinerii roiesc sub soarele dogorâtor, al litoralului,
atrași de tot ce se întâmplă, și privind cu ochiul lacom la ciudățenia
turiștilor străini, Călin, student și vorbitor de mai multe limbi străine ,
inclusiv dialectul ,,toth” (după mamă), a legat un fir de dialog cu frumoasa
nepoată.
Ria, fiică de
pastor misionar, era mult obișnuită cu străinii și intra ușor în conversație.
Din vorbă în vorbă i-a mărturisit lui Călin că ea face parte din asociația
religioasă olandeză de benevolat și ajutoare pentru Europa de Est. În tot ce
face ea este foarte determinată neuitând marele sacrificiu al tatălui său care
în timpul unei misiuni a murit ars, fiindu-i incendiată locuința precară.
La puțin timp după acea vară, Călin a absolvit facultatea
de drept și s-a căsătorit cu fiica mea. Ria era mereu prezentă în scrisorile
sale către Călin și începând de atunci când sosea în România locuia la noi, la
Timișoara , cel puțin o zi la sosire și o zi la întoarcere, granița către
occident fiind foarte apropape de noi.
Anul 1989 a marcat pentru Călin tențația de a se stabili
cu noua lui familie în Germani împreună cu verișoara lui căsătorită cu un
muzeograf neamț. Întâmplarea a făcut ca în Germania să se deschidă muzeul
,,Șvabilor din Banat”, iar soțul verișoarei a câștigat concursul lansat pentru
acel post de muzeograf.
Ca în multe situații s-a creiat o intrigă și anume, o
vizită la vestitul Muzeu din Drezda , unde se găsește masa la care cele patru
mari puteri beligerante din al doilea Război mondial au semnat armistițiul de
pace, fiind prezent chiar Stalin.
Ca să vizitezi un
muzeu ai multe obiective-exponate de văzut, multe de aflat și multe de fixat pe
retină și pe obiectivul fotografic, (dacă și se dă voie.
Ulterior și eu am vizitat acel muzeu și am fost
impresionată. Ni s-a mai spus, chiar acolo și ni s-a demonstrat și despre acel oraș- Drezda- care a fost aproape total
distrus de bombardamente, dar după război a fost ridicat din nou din propria
cenușă, fiind refabricat fiecare element distrus, fiecare cărămidă. Locuitorii
orașului au participat lucrând și transportând cu mâinile lor goale, țărâna
orașului, făcând un legământ de a folosi integral tot ce a aparținut orașului
lor. Uimitor este că s-a restaurat totul
așa cum a fost înainte de război.
Ca să intrăm în muzeu, grupul nostru a așteptat, atunci
cam mult la rândul de intrare, fiindcă tocmai sosise un grup mare de persoane
cu handicap, care au fost debarcate și așezte în scaunele cu rotile. A fost
pentru prima dată când eu, venită din România, am văzut atât de mult respect și
grijă acordată suferinzilor neautonomi.
Revin la trucul vizitării muzeului din Drezda de către
Familia Călin. Acești tineri au vizitat multe locuri din Germania și
bineînțeles Berlinul și s-au oprit în Landul Bayern unde au cerut azil. Nu este
momentul de a povesti cum a decurs perioada azilului lor, dar tragismul era
despărțirea de copilașul lor care avea doar un an și jumătate. Fiica mea a
aflat ulterior despre planul coechipierilor săi de a se preda la un azil. A
voit să se întoarcă în țară, dar mai aveau doar o sută de mărci, sumă
însuficientă pentru călătorie, iar situația călătoriei pentru o tânără singură
era incertă și chiar periculoasă în momemtele post ,,perestroika”.
Noi, ambele bunici eram dornice să-l îngrijim pe micuț,
dar el era trist și-ii căuta pe părinți. Era pentru el perioada vaccinurilor,
perioada acelor boli pe care le fac copiii și micuțul a făcut o pneumonie
foarte gravă și ni s-a spus că pentru toată viața copilul va trebui bine
îngrijit fiindcă pneumonia va recidiva.
. A fost o perioadî de plânsete după cei plecați din
cuibul bun și comod în insecuritatea din lagărul de azilanți, foarte rău văzut
de autohtonii nemți, în special de tineretul german care a intentat nu de
puține ori, incendieri cu ,,sticle Molotov”, împotriva azilanților.
A trecut cu mare greutate primul an, noi fără copii,
azilanții fără copil și copilașul fără părinții lui.
Se apropia un alt Crăciun cu familia despărțită dureros.
Dar cum există un Dumnezeu ,,al bețivlor și al copiilor”, cum zice un proverb,
Ria a apărut cu ajutoarele pentru anumiții din Ungaria și România și a
constatat dezastrul petrecut la noi în familie.
Am luat imediat legătura cu serviciul de pașapoarte, l-am
trecut pe copilaș în pașaportul meu și când a pornit Ria spre casă, și-a
prelungit drumul prin Germania și l-am dus pe copil părinților săi.
Drumul nu a fost deloc simplu, haltele erau rare. În
mașină a început să miroase a săpun ,,Rexona”, după cum spunea Ria și într-un
târziu am ajuns la un popas catolic din Budapesta unde am fost cazați cu toții.
Reședința cu multe
etaje avea o curte ca un pătrat, înconjurat de clădire, iar la fiecare etaj
erau terase cu parapete de metal.
Eu, bunica, am procedat imediat la spălarea rufelor, dar
unde să întind rufele? Mi-a dat prin minte să le întind pe acel gărduleț al terasei, dar gazda mi-a zis că tot ce se
spală se usucă în podul clădirii, care folosește și de uscător, Am primit
observația și m-am supus la acel
subliniat obicei occidental. Tot ca obicei al locului, cei cazați erau
obligați să își spele foarte bine și
capul, vă imaginați de ce...
Iată-mă, deci, a
doua zi după ce fusesem la coafor, spre a mă prezenta bine pe drum, că mi se
pune în mână un phoen, ca să îmi spăl bine capul după uzanța ospeției. Vrei, nu
vrei, trebuie să te supuni obiceiului locului, a cazării și a doua zi am plecat
spre Germania cu frizura de lăiță țurcană.
Copilul a dormit, Ria și însoțitoarea ei se schimbau la
conducerea mașinii și niciodată nu le-am văzut trecând prin fața mașinii, spre
a achimba locul la volan, ci ocolind mașina prin spate: alt obicei bun și disciplinat.
Iată-ne ajunși în
Germania, Părinții copilului erau cazați într-un mare conac, cu etaje, împreună
cu cel puțin patruzeci de persoane, de toate naționalitâțile, având o bucătărie
comună la parter, unde se găsea și baia.
Bucuria a fost
deplină, Ria a plecat spre Olanda, tar noi încrcam să ne desmeticim..., urmând
să facem primul Crăciun în Occident...
(fragment de jurnal).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu