Omenia încă mai există, pentru că
„Tot ce-i românesc nu piere!”
Nicolette Orghidan
09 Februarie 2020
Reluând un
text publicat cu doi ani în urmă încercăm să vă reamintim că împotriva din ce
în ce mai numeroaselor acte de cruzime şi bestialitate comise împotriva speciei
umane şi a animalelor lipsite de apărare, excepţiile se înalţă deasupra acestor
exemplare homo sapiens neanderthalensis încă în viaţă - nedemne de a purta
denumirea de oameni. Cinste autoarei de la poalele Tâmpei care, în urmă cu doi
ani a surprins întâmplarea[1] descriind-o şi, mai cu seamă, cinste „eroilor
anonimi” ai relatării, parcă desprinsă din comoara basmelor lui Ispirescu!
Cei peste
treizeci de ani de „civilizaţie şi „democraţie” postdecembristă, de
îndobitocire sistematică prin drogurile: televiziune, radio, reţelele de
aşa-zisă socializare şi ce a mai rămas din presa scrisă anunţă şi dezbat cu
agresivitate şi perseverenţă diabolică - aproape exclusiv - subiectele de
scandal, nu au reuşit ca omenia românilor să fie abandonată la „obiecte
pierdute”. Contrar aparenţelor afişate în mass-media din România, Omenia a
supravieţuit şi va supravieţui tuturor actelor de prostituţie politicianistă şi
nemerniciilor „iluminaţilor” întunecatului globalism agresiv, pentru că,
citându-l pe Ioan Moscu - alias Jean Moscopol, „Tot ce-i românesc nu piere”!
Nu are
importanţă momentul consumării istorisirii, el se poate întâmpla în orice zi a
anului şi în oricare moment „ce va să vină” pentru că „Omenia încă mai exisă la
români”! (Ion Măldărescu)
Sâmbăta
dinaintea Paștelui: un hipermarket din
Brașov, furnicar de lume, care mai de care mai grăbit, îngândurat,
împingându-și căruciorul de cumpărături printre rafturi, absent la mulți și
multe, aflat în marea trecere printre produse, alegând marfa, așezând-o-n coș,
rapid, pentru că de ce să n-o recunoaștem, cumpărăturile aflate pe ultima sută
de metri, uneori constituie parcă cea mai grea corvoadă. Mă amestec, mă pierd
în mulțime, îmi fac cumpărăturile și ajung în final la casa de marcat. N-am dat
prea mare importanță celor care se aflau înaintea mea, sau după mine, totuși,
ceva mi-a atras atenția: o bătrânică mărunțică, îmbrăcată curat, decent, (poate
prea decent pentru zilele noastre când unii fac risipă de „textile” și-ncălțări
de prost gust, dar de... sunt în trend!), aflată la rând în fața mea, nu avea
coș de cumpărături, dar, dintr-o traistă mică, închisă la culoare, începuse să
scoată și să așeze pe bandă câteva pachete: o pungă din plastic în care se aflau trei banane, o
pungă cu două mandarine, o pună cu trei mere, o pungă cu 2-3 morcovi, două
chifle, un borcan cu iaurt și... cam atât.
Am privit-o
puțin mirată, începuse să-și numere banii, se uita atentă pe pungi, aduna iar
prețurile, număra iarăși banii... M-am scuturat puțin, nu știu de ce am vrut să
strig ceva, dar parcă un nod, așezat de-a curmezișul îmi bloca nu numai putința
de a scoate vreun sunet, dar și putința de a respira. În fața bătrânei, la rând
se afla un bărbat de vreo 40 de ani cu un coș doldora de produse alimentare, pe
care, casiera deja i le marca. Spuse încet:
- Vă rog, și
pungile acelea care vin după mine, să fie trecute tot pe acest bon.
Semnul de
marcat dintre cumpărături dispăruse, banda mergea înainte, pungile bătrânei
ajunseseră alături de cumpărăturile lui, evaluate, marcate...
- Astea sunt
ale mele, spuse bătrâna speriată, cu
ochii ușor măriți.
- Da, da,
știu, dar le marcăm pe același bon, îi spuse bărbatul.
Plăti totul
cu un card de cumpărături, încercând s-o determine pe bătrână să-și bage banii
în portmoneul ușor ponosit și plecă din fața casei de marcat. Femeia,
nelămurită se ținea după el, spunând-i ceva,
încercând să-și deschidă portofelul.
O luase însă
protector după umeri și se oprise în
fața raionului cu mezeluri, șuncă... Îi spunea ceva la ureche, eu fascinată de
ceea ce vedeam mă oprisem cu coșul meu de cumpărături, undeva, între-un loc mai
ferit, continuănd să-i urmăresc pe cei doi. Bărbatul îi tot vorbea, ea, tot mai
nelămurită, se apropie în cele din urmă de vitrina frigorifică și, timid, arătă
un produs. Bărbatul ceru vânzătoarei, ea îi cântări, dar... stupoare, bătrâna
„nu și nu... că-i prea mult... doar câteva felii acolo...”. Bărbatul luă
pachetul și i-l puse în traistă
îndemnând-o să-și mai aleagă câte ceva. Repetă gestul de vreo trei-patru
ori, apoi îi așeză în traistă bătrânei și pachetele care fuseseră pe banda de
cumpărături.
Plăti
vânzătoarei, mângâie de câteva ori umerii aduși ai bătrânei, spunându-i ceva la
ureche, apoi se depărtă de ea. Rămase uluită săracă, ușor năucită, traistuța ei
mică cu care venise la cumpărături, devenise neîncăpătoare, abia reușind s-o
țină în mână. Privea lung după bărbatul care-i umpluse nu numai traista, dar și
ziua și masa de Paști. Mă iau repede după bărbat să văd unde-și duce coșul cu
cumpărături, cine-l așteaptă... Ajuns în dreptul unui automobil, comun pentru
străzile, șoselele noastre autohtone, deschise portbagajul și începuse febril
să-și așeze cumpărăturile, drămuind fiecare spațiu rămas liber.
„O fi
patron, întreprinzător, o fi manager pe undeva, o fi om comun ca noi,toți?”–
gândeam eu. „Este totuși un creștin milos acum, în sâmbăta Paștelui nu-i pomană
mai mare, pe care s-o faci pentru un semen de-al tău”- îmi continuasem eu
gândul.
Oare chiar
mai există (dar aveam exemplul viu în fața ochilor!) și acest tip de oameni în
România, care fac gesturi mărunte pentru ei, dar colosale pentru un semen ajuns
în suferință? Așa, fără camere de luat vederi, fără „suită”, fără reporteri în
preajmă, fără pungi cu sigla vreunui partid, imprimate pe ele, oare chiar mai
există astfel de oameni? Cum te cheamă bărbate, tu adevărat OM, din ce parte de
lume ai venit, că parcă pe la noi sunt tot mai puțini și mai rari cei care fac
asemenea gesturi necondiționate, fără sigle politice, ori încercări care lasă
de dorit? Priveam și bătrânica, ieșise între timp din magazin și, cu pași
mărunți, umeri ușor încovoiați, încerca să țină tot mai aproape de ea traista,
în care, pentru ea, se afla o adevărată comoară.
Fusese
sâmbăta Paștelui într-un hipermarket brașovean, fusese sâmbăta, când toți
creștinii pomenesc pe cei duși de lângă ei, fără vâlvă și paradă, iar unii mai
împart bucurii și descrețesc frunți îmbătrănite.
Aranjament grafic - I.M
-----------------------------------------
[1]
https://www.art-emis.ro/literatura/sambata-pastelui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu