Gheorghe Constantin Nistoroiu - Jertfa Dragostei lor: Părintele Crăciun şi Prezbitera Anişoara

Jertfa Dragostei lor: Părintele Crăciun şi Prezbitera Anişoara

                                               

      „Credinţa, nu ştiinţa, nici arta, nici filosofia,

      nici politehnica, ne deschide împărăţia cerurilor,

      în care se cuprind toate comorile ştiinţei, ale artei,

      ale filosofiei, ale religiei, ale sufletului, ale omenirii

      şi ale Dumnezeirii.”    (Părintele ILARION FELEA)

   Părintele Crăciun Oprea

   În satul Cărăsău (Bihor) aproape de Munţii Codrului, se nasc la 17 Iunie 1925, gemenii Moise şi Crăciun ai evlavioasei familii Crăciun şi Saveta Opre. Moise a trăit doar şase luni, iar Crăciun a crescut până la 14 ani alături de alţi cinci fraţi. A făcut şcoala primară în Cărăsău, un an de zile la Şcoala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea (1939-1940), fiind obligat să se mute din cauza ocupaţiei hortyste în Arad la Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal”, între 1940-1947, şcoală despre care amintea cu bucurie şi venerare, ce purta şi amprenta lui Mihail Eminescu. „Care dintre dumneavoastră nu-l cunoaşte pe Eminescu, care-l laudă pe Ţichindeal? A făcut şcoala teologică a Bisericii de la Arad, care avea rostul de a crea cadre de învăţători şi preoţi care mergeau la sat să poată face educaţie la români, căci în satele în care erau învăţători absolvenţi de la şcoala lui Dimitrie Ţichindeal, sau a Bisericii, vorbeau şi în pauze limba română şi învăţau în Biserică şi în şcoală în limba noastră şi cât mai serios posibil. Pe când la şcolile de stat şi în pauze obligau copiii să vorbească limba maghiară.” (Viaţa Părintelui cel cu nume de Sărbătoare, Crăciun Oprea Mărturisitor din temniţele comuniste şi preot întru Hristos, în Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   În anul 1947 a intrat la Academia Teologică din Arad, avându-l rector pe pr. prof. univ. dr. Ilarion Felea. La 31 Mai 1948, studentul teolog Crăciun Oprea este arestat, anchetat la Arad şi Oradea, primind 8 ani de închisoare pe care a săvârşit în temniţele de la Timişoara, Aiud, Piteşti, Canalul Dunărea Marea Neagră, perioadă în care şi-a pierdut ambii părinţi. În 29 Mai 1956, a fost eliberat şi s-a oprit la Arad, cerând îndrumare şi binecuvântare de la duhovnicul său pe care l-a avut pildă şi model întreaga sa viaţă Părintele Ilarion Felea, chiar după martiriul său din temniţa Aiudului, spre a continua Facultatea în cadrul Institutului Teologic Universitar Sibiu (1956-1959). Studentul Crăciun Oprea a intrat cu bursă de stat, dar mai către Sărbătoarea Crăciunului-Naşterea Domnului, politrucul împuternicit, i-a tăiat bursa. Cine era acel împuternicit ? Prin Ordonanţă de Guvern din 1 Iunie 1953, s-au înfiinţat 183 de posturi de împuterniciţi de culte, ce s-au adăugat noii organizări administrative a României. Alegerea se făcea prin sudoarea muncii depuse în cadrul partidului în baza recomandărilor proletarilor baroni locali de partid, fără studii, cu recrutarea din armată de către Securitate, plus cele 6 luni de pregătire ca activist de partid, la care se adăuga fidelitatea faţă de ideologia bolşevico-proletară.

 Un rol de seamă avea să-l joace acest  împuternicit,prin care după aplicarea decretului 410/ 1959 s-a dat lovitura de graţie asupra Bisericii Ortodoxe naţionale, prin scoaterea din mănăstiri a călugărilor şi monahiilor, puşi la dispoziţia Securităţii, care i-a aruncat pe cei mai îndârjiţi în temniţe. (Adrian Nicolae Petcu)

   Tânărul Crăciun Oprea deşi licenţiat în Teologie, a fost refuzat de Securitate să fie hirotonit preot. S-a angajat astfel, la secţia Poiana Ruscă, filiala Exploatării miniere Teliuc-Hunedoara, până în anul 1964.

   În 18 Ianuarie 1962 s-a logodit cu Anişoara Rudeanu, iar în 25 Februarie au împlinit Taina Cununiei în biserica Cincişul Vechi, ultima slujbă în acea biserică înainte de a fi distrusă de regimul comunist, alături de sat şi de altele pentru construirea barajului lacului de acumulare ce aproviziona Combinatul din Hunedoara şi strămutarea lor pe o culme de deal „neprimitoare”. În 9 Aprilie 1963, în familia soţilor Opre a venit primul copil Ioan-Antonie. La 1 Noiembrie 1964, episcopul Aradului Teoctist Arapaşu, viitorul patriarh, l-a hirotonit preot pentru parohia Hăşdău, cu filiile Goleş şi Dăbâca din Ţinutul Pădurenilor, slujind până în anul 1976. În 31 Ianuarie 1967, în familia părintelui Crăciun s-a născut Nicolae-Adrian, al doilea băiat. Între anii 1968-1970 a administrat şi parohia Topliţa cu filiile ei Curpen, Dealu Mic şi Vălari. În anul 1973, episcopul Aradului Visarion Aştileanu l-a transferat paroh la Cinciş-Cerna, în satul în care locuia, continuând ridicarea noii biserici începută de cumnatul său părintele Anton Rudeanu şi distins cu rangul de Iconom Stavrofor. Între anii 1964 -1976 a executat lucrări de amenajări şi reparaţii la bisericile pe care le păstorea: Goleş, Dăbâca, Hăşdău, Topliţa, Izvoarele, iar în perioada 1973-1984, alături de prezbitera sa Anişoara s-au dedicat integral terminării bisericii Cinciş-Cerna, pe care au sfinţit-o în plin regim comunist în anul 1984. În anul 1999, părintele Crăciun şi prezbitera Anişoara, ajutaţi de unii dintre fii duhovniceşti încep construcţia uneia dintre cele trei clădiri, muzeul, la vechea rugăminte a Părintelui Arsenie Boca, de a crea alături de biserică un complex monahal. În anul 2011, părintele Crăciun s-a pensionat. În 8 Aprilie 2012, în Duminica Floriilor, părintele Crăciun Opre s-a adăugat Corolei de Flori din Grădina cerească a Maicii Domnului.

   Prezbitera Anişoara Oprea

   În vechiul sat Cinciş, la 25 Octombrie 1930, s-a născut cel de-al şaselea copil în familia lui Ioan şi Iulia Rudeanu, Anica. Au rămas în viaţă doar Anton, Maria şi Anica.

   Cu câteva zile înainte de naştere, satul Cinciş a fost inundat de ploi torenţiale care au măturat totul în cale, case, grădini, gospodării, animale. Tatăl Anişoarei a fost primar în sat un sfert de veac. Părintele Arsenie Boca era un apropiat al primarului Ioan Rudeanu care era şi un bun gospodar care avea grădini, pomi, boi, vaci, viţei, cai. Venind odată marele Duhovnic în casa primarului acesta i-a arătat fălos frumoasele sale animale.

   -„Apăi no, îi ţineţi până vine vremea să îi daţi pe o semnătură.”

   I-a arătat apoi grădina cu pomii cu roadele în pământ, care îi hrănea şi pe străini.

   -„Dar să ştiţi că va veni vremea să îi tăiaţi.

   -Părinte, cum să-i tai? Că doar nu i-am pus ca să-i tăiem!

   -Nu, unchiule, nu matale îi vei tăia. Vor veni alţii să-i taie.” (Dragostea părintească de la Cinciş-Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre, volum îngrijit de Natalia Corlean, Ed. Agaton, Făgăraş, 2019, p. 15-17) 

  

   Alesul Părinte duhovnicesc a mai venit şi altă dată, a urcat cu gazda şi cu cele două fiice Maria şi Anişoara o pantă, care avea în capătul ei Bisericuţa veche, iar peste drum de biserică străjuia un falnic păr gros, al unui fin de-al lor. Părintele Arsenie avea în mână un băţ de alun, iar „după ce s-a învârtit de câteva ori, a ridicat băţul c-am la doi metri jumătate de bază şi a bătut în locul acela:

   -Până aici va ajunge apa!

   Noi – şi eu, şi sora mea, şi tata – am zis:

   -Părinte, păi dacă ajunge apa acolo noi ce facem? Ne înecăm, murim?

   -Nici nu vă înecaţi, nici nu muriţi...” (Dragostea părintească de la Cinciş-Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre, volum îngrijit de Natalia Corlean, Ed. Agaton, Făgăraş, 2019, p. 15-17) 

   Anişoara Rudeanu a făcut şcoala generală în satul natal, cea gimnazială în Comuna Teliucu, încheind cu Liceul Economic-Hunedoara, secţia contabilitate. În timpul liceului eleva Rudeanu împărţea Duminicile, una la Biserica fratelui ei, alta la mănăstirea Prislop la Părintele Arsenie, indiferent de vreme, ploaie, zăpadă, cinci ore dus-întors prin pădure. După absolvire, între 1948-1950 tînăra Anişoara intră în obştea Mănăstirii Prislop, sub ascultarea şi ocrotirea Părintelui Arsenie Boca. În anul 1950, la cererea părinţilor bătrâni, mai cu seamă a fratelui, fără voia ei, dar cu binecuvântarea duhovnicului, care i-a profeţit alt drum însemnat a ieşit din mănăstire. „Anişoaro, te duci acasă. Ai grijă de părinţii tăi şi de tine. Te angajezi undeva şi îţi vezi de treburi. Că tu în lume vei face mai mult decât ai face aici, mănăstire.” 

   (Dragostea părintească..., op. cit., p. 26)

   S-a angajat iniţial la Direcţia economică a Combinatului Siderurgic Hunedoara, până în anul 1956. Acolo a fost tot mâna marelui duhovnic care a protejat-o, fiindcă din 24 de contabile, ea singură era la Direcţia comercială unde avea la îndemână toate materialele de aprovizionare, făcând astfel un fel de ucenicie care-i va folosi la ridicarea Bisericii cea mare. S-a angajat apoi la Spitalul municipal Hunedoara, până în 1990, la pensionare. În anul 1962, pe 18 Ianuarie a avut loc cununia civilă cu viitorul preot Crăciun Oprea, în 25 Februarie a primit Taina Cununiei, în 9 Aprilie 1963 l-a născut pe Ioan-Antonie, iar după hirotonia soţului Crăciun în anul 1964, devine prezbitera Anişoara, coslujitoare pe viaţă a părintelui. În anul 1967, l-a născut pe cel de-al doilea băiat Nicolae-Adrian. După pensionarea din anul 1990, cu aceeaşi râvnă neobosită cu care a ridicat biserica cea mare, s-a angajat cu ascultare, pentru împlinirea rugăminţii marelui Duhovnic Arsenie Boca, la ridicarea unui complex monahal, a celor trei clădiri, muzeul, chilii, sală de conferinţe şi evenimente social-filantropice. În anul 2011, a fost terminat muzeul. În 16 Februarie 2017, s-a adăugat cu odihna trupului alături de părintele Crăciun, la umbra bisericii din Cinciş.

   Anişoara Oprea a fost un mare model de prezbiteră, cuvioasă, smerită, demnă, curajoasă, zeloasă, iute ca o rândunică, cucernică asemeni unei porumbiţe, harnică precum o furnică, strângătoare ca o albină, adunând din toate florile-locurile cele de trebuinţă pentru Biserica lor cea nouă, pentru hrana tuturor lucrătorilor, asistându-l şi ajutându-l permanent pe părintele Crăciun „şi de multe ori chiar îndrumat de doamna preoteasă Anica, un adevărat ctitor.”(Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste. Coordonator: pr. dr. Florin Dobrei, Ed. Reîntregirea a Arhiepiscopiei Alba Iuliei-Alba Iulia/ Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei-Deva, 2015, p.  271)

   Satul Cărăsău din preajma Munţilor Codrului, situat între Beiuş şi Oradea, avea pe vremea copilăriei părintelui o comunitate bine închegată de oameni gospodari ce întrupau o unitate de credinţă, curaj, demnitate, frăţietate, hărnicie, moralitate, obicei, tradiţie, prin cinstirea şi purtarea frumosului şi aristocratului costum popular, prin respectarea posturilor creştine, prin evlavia pentru învăţător, preot, moaşă, bătrâni, prin ajutorarea celor neputincioşi, prin milostivirea pentru cei săraci, astfel că la marile sărbători Naşterea Domnului-Crăciunul şi Învierea Domnului Hristos, toţi cetăţenii deveneau ca fraţii, cei înstăriţi hrănindu-i şi pe cei lipsiţi de bunătăţi.

   „În 1944 frontul a fost la noi în sat. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la făcut de tranşee. Şi am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   Satul Cinciş a fost sortit de regimul ateu comunist, alături de altele cinci sate la pieire prin inundare, pentru a se naşte lacul de acumulare spre a deservi cu apă industrială Combinatul siderurgic Hunedoara, iar pe de altă parte şi bază de agrement pentru muncitori. Ţăranul pe care îl venera părintele trebuia desţărănat, smuls din ţărâna sacră-străbună. „Eu m-am considerat, totdeauna, ţăran de acasă.”

   Satul-Vatră ancestrală plămădită de Dumnezeu ca aşezare şi reaşezare de familie, de Neam, de biserică, de şcoală, de naştere, de Dumbrava minunată a copilăriei, de poezie, de creaţie, de basm, de Acasă.

   Satul-cântat de marii rapsozi populari, de genialii poeţi, de marii artişti în romanţele lor de aur, pictat sublim de iluştrii şi nemuritorii artişti.

   Satul eternizat de Lucian Blaga ca loc de naştere a veşniciei, de Nichifor Crainic ca loc de sfinţire, de Vasile Băncilă ca o comuniune întru sacru şi profan, de Petre Ţuţea, unde ţăranul devine imperial, de Ernest Bernea unde se săvârşeşte permanent actul liturgic între Dumnezeu şi ţăran, acesta invocându-L cu cuminţenia sufletului său în toate manifestările şi trăirile sale.   

   Ţăranii care şi-au apărat Glia milenară cu dragoste, cu curaj, cu credinţă, cu sânge, RĂDĂCINILE celor mai mari personalităţi, genii, învăţători, preoţi, prezbitere, călugări, monahii, profeţi, ierarhi, pedagogi, conducători, mari comandanţi, eroi, martiri, mărturisitori, cuvioşi şi sfinţi, adânc înrădăcinaţi în tradiţia milenară creştină şi oricum încăpăţânaţi să rămână, deci refractari noii ideologii proletare trebuiau să piară într-un fel sau altul, fie în temniţe, fie la Canal, fie deportaţi, fie strămutaţi...

   Ţăranii aceia cucernici, cinstiţi, omenoşi, harnici, cu suflet frumos, cu podoabă tradiţională aleasă, ctitori de case, de şcoli şi lăcaşuri sfinte, au fost smulşi din vetrele lor părinteşti, au fost frânţi din moşia lor, au fost sfârtecaţi din agoniseala lor de o viaţă, au fost înfrânţi în elanul lor de libertate, de adevăr şi trăire a comuniunii spirituale. „Oamenii erau forţaţi să îşi mute gospodăriile într-un sat nou, parcelat egalitar şi impersonal, situat pe vârful unui deal defrişat şi neprimitor. Şi-au mutat morţii din cimitir, au luat ce au putut şi şi-au luat în primire terenurile pentru a ridica pe ele noi case. Bisericile vechi, de o valoare patrimonială inestimabilă, au fost acoperite de ape. Au fost oameni, mai ales bătrâni, care au refuzat să îşi părăsească satul până când apa le-a ajuns la prag. Unii au murit la scurtă vreme.” (Dragostea părintească de la Cinciş...,op. cit., p. 62) 

   Năpasta socialistă s-a abătut cu urgie proletară asupra satului, asupra ţăranului.

 Arestarea.

       Absolvenţii Şcolii Normale din rândul studenţilor teologi arădeni au fost repartizaţi ca pedagogi la un internat de elevi, sub responsabilitatea părintelui rector Ilarion Felea. În internat elevii cei mai dotaţi fizic şi intelectual s-au călăuzit către un itinerariu spiritual: cinste, credinţă, cunoaştere, autocunoaştere, curaj, morală, educaţie, fraternitate, altruism, responsabilitate, respect, modestie, fidelitate, devotament, demnitate, dragoste, jertfă, cultură, deci, calea perfectibilităţii spre desăvârşire. Atitudinea lor se îndrepta împotriva ideologiei marxist-leninist-comuniste care penetra mediul şcolar şi universitar. Ca pedagog al Institutului „Diecazana” al Academiei din Arad, Crăciun Oprea ajutat de colegul mai mare Viorel Gheorghiţă, au iniţiat grupuri de „consfătuiri creştine”, privind cultivarea virtuţiilor creştine pentru formarea elevilor, studenţilor, teologilor şi a viitorilor preoţi. „Siguranţa a operat arestări la nivelul şcolilor arădene şi mai ales al Academiei teologice. Pentru a avea probe Siguranţa comunistă a fabricat inclusiv documente dactilografiate...” (Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste..., op. cit., p.  147)

   Studentul-pedagog Crăciun Oprea avea deja întrupată pecetea ortodoxiei odrăslită prin purtarea de grijă şi călăuzire a marelui Duhovnic Arsenie Boca, dar şi safirele din Aura ilustrului teolog-preot Ilarion Felea, astfel că misiunea lui privind împlinirea vocaţiei întru cler, întru slujirea Hristică era arhibinecuvântată.„M-a interesat educaţia, formarea unui om cu caracter creştin...M-a dat în primire lor cineva de la teologie. Îmi era profesor. Mai târziu a ajuns preot ortodox în Londra. Omul ăsta m-a scos la plimbare, să-mi dea ceva de lucru. A fost silit şi el să facă treaba asta. A venit Securitatea şi m-a luat. M-au dus la Securitate şi acolo mă aşteptau mai mulţi gealaţi. Vreo patru-cinci. M-au introdus într-o cameră cu obloanele închise, m-au trântit la pământ, m-au descălţat şi m-au bătut la tălpi. Rău de tot...” (Dragostea..., p. 31)

   După „încălzirea” de zi la Siguranţa Arad, studentul teolog a „beneficiat” noaptea de adevărata tortură, îndeosebi preferata anchetatorilor, „morişca”, iar ca amintire vie, şeful bătăuşilor i-a spart timpanul urechii stângi, lăsându-l pe viaţă cu surzenie. În evidenţa lor, în fişa personală a victimei se consemna: „inteligent, pătruns de un adânc spirit religios, mergând până la fanatism, dârz, tenace, hotărât, periculos din punct de vedere al îndoctrinării religioase [...]. Este un element care cu greu se poate redresa.” (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 505, vol. 1-2;)

   Tribunalul Militar Timişoara, i-a acordat o condamnare de 8 ani închisoare, prin Sentinţa nr.449/ 23 Martie 1949, pentru „uneltire contra ordinei sociale.” (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 269000, vol. 1-2; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 310002; Gabriel Valeriu Basa, Preoţi, teologi şi călugări hunedoreni în închisorile comuniste, în „Altarul Banatului” , an XVI, 2005; „Ziarul Lumina”, 20/ 27 Ianuarie 2012)

   La Piteşti a trecut un an de zile prin diabolicul fenomen al „reeducării” care se preocupa de diversitatea torturilor. După Piteşti a urmat altă fioroasă închisoare Gherla cu aceleaşi infernale defăimări şi torturi inimaginabile. A luptat din răsputeri să-i ridice pe cei căzuţi prin reeducare, amăgiţi că astfel vor scăpa cu viaţă.  „Regimul era acelaşi şi la Piteşti şi la Gherla.” În temniţă în afara meditaţiei religioase, a semnalelor morse, a propriei respiraţii şi a apelului, nu se auzeau decât, ţipete, loviri, bătăi, înjurături, gemete, strigătele gardienilor ce te scoteau la anchetă, huiduirile lor când te loveau cu cisma, bocancul sau alte corpuri dure, căderile celor torturaţi, cadenţa lingurei în gamela cu conţinut incolor, infect, abia vizibil, vorbele obscene, perpetua expresie „banditule”, alimentându-se continuu din partea administraţiei şi a echipei de torţionari cu care conlucra, învrăjbirea pentru ca deţinuţii să se sfârtece între ei. „Măi, oameni buni, dacă voi aţi hotărât să vă rupeţi de ceilalţi şi să îmbrăţişaţi această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist – să te manifeşti ca un ateu – după ce ţi-ai clădit o educaţie creştină.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   A urmat după un an de Gherla, vestitul Canal Dunărea-Marea Neagră, nu mai puţin fioros ca temniţele prin care trecuse. „Erau acolo brigăzi de 13-14 studenţi, toţi reeducaţi la Piteşti... Dacă te prindeau că te rugai, mâncai bătaie de te omorau şi te puneau să faci nişte lucruri dincolo de orice limită a degradării omeneşti.” (Dragostea părintească de la Cinciş...,op. cit., p. 37)

   La Canal, părintele Crăciun mărturiseşte despre Celălalt CRĂCIUN, Care l-a ţinut în viaţă. „Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şi nopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară.”  (Pătimitori şi pătimire..., op. cit., p. 268)

   Munca la Canal făcea parte din metodica torturii, a regimului de exterminare. Pământul era moale, greu, argilos şi nu se desprindea de hârleţul cu care trebuia să încarce un singur deţinut politic sau religios un vagon întreg. După pământ urma spartul bolovanilor în pietre mici pentru traversele de cale ferată. Tânărul Crăciun Oprea a fost obligat să muncească chiar imediat după operaţia de la piciorul stâng, aşa cum era, în cârje, cum l-a văzut şi tatăl său, care s-a ofticat şi la puţin timp s-a prăpădit, la un an după soţia sa. „Aici la spate, am avut localizată o ruptură de fibre musculare...Tata m-a văzut în cârje la lucru. L-am văzut şi eu, dar nu mi-au dat voie să vorbesc cu el. Şi el a venit apoi acasă şi a murit de necaz! Mama murise cu un an înainte, iar eu nu ştiam nimic.” (Dragostea părintească...,op. cit., p. 38)

   La Aiud a făcut cunoştiinţă cu înspăimântătoarea Zarcă tereziano-hasburgică. Unui camarad de suferinţă i s-a înscenat acuza că a vrut să evadeze şi l-au ucis. „Noi ştiam însă că a fost o înscenare, deoarece îl cunoşteam bine pe cel pe care l-au condamnat la moarte şi apoi l-au executat.” (ibid., p. 40)

   Suferinţa a împletit-o cu răbdarea, răbdarea cu îndurarea, credinţa cu postul, asceza cu iubirea, jertfa cu iertarea. Dar, „pâinea cea de toate zilele” a fost rugăciunea cea de foc. „Pâinea cea spre fiinţă” a fost rugăciunea curată, adâncă, cea cu lacrimi şi sânge, hrană a demnităţii spirituale. „În puşcărie am observat că numai cei ce s-au rugat, aceştia toţi au scăpat afară întregi la minte şi la suflet... Eu mi-am ţinut atitudinea mea de creştin şi nu m-am considerat altceva decât un soldat în armata lui Hristos... Am simţit şi simt ocrotirea Preacuratei Maici Fecioara Maria, care ne-a favorizat să putem striga în temniţele Arad şi Timişoara cu elevii cu care am vieţuit acolo, în aceeaşi cameră, prin Acatistul Bunei Vestiri şi Paraclisul ei. Rugăciunile Ei au câştigat mila Lui, spre a trece încercarea de atunci, ca să ne putem regăsi, cu El, rostul de până azi.” (ibid., p. 43-45)

   Format în trăirea ascetico-mistică din marile Şcoli-închisori, întotdeauna Părintele Crăciun îşi risipea dragostea creştină pentru aproapele, fiind totodată şi un permanent rugător pentru semenii săi. „Când eram la Oxford (a se citi Aiud, Piteşti, Gherla, Periprava) am înţeles cine este Maica Domnului, toţi cei care ne-am rugat Preacuratei am scăpat şi am ajuns să-i slujim Ei într-un fel sau altul. Eu am ajuns popă de ţară!” (Pătimitori şi pătimire..., op. cit., p. 275)

   În afara Bisericii mari de la Cinciş-Cerna şi îmbunătăţirea celorlalte lăcaşuri pe unde a slujit, Părintele Crăciun a zidit în sufletele credincioşilor biserici vii, prin care le-a împărtăşit Dragostea lui Dumnezeu şi iubirea pentru Neam, punându-şi slujirea pentru aproapele, după cea a Împăratului Vieţii-Hristos. „Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte. Trudeşte, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al Neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al Părintelui şi frate de suferinţă.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   Părintele Crăciun şi-a asumat cu toată fiinţa şi persoana sa bucuria şi slujirea numelui Sărbătorii Dumnezeeşti-Crăciunul, în toată viaţa sa, preţuind-o în gând, în cuvânt, în faptă, atât întru slujirea pentru Domnul Iisus şi pentru Neamul dacoromân, cât şi întru pătimirea pentru Patria sa ortodoxă şi Arhiereul veşnic Hristos.

   Din convorbirea celor trei Mari Duhovnici, Iustin Pârvu, Crăciun Oprea şi Ioan Sabău, alegem spre folosinţă câteva mărgăritare duhovniceşti de mare preţ.

   Părintele Iustin: „Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în puşcărie s-ar ocupa de un schit, am trezi oamenii.”

   Părintele Sabău: „Ştiţi ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin puşcărie. Vedea lucrurile altfel.” Aici vin uniţii şi ne tot socotesc ortodoxo-comunişti, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo...”

   Părintele Crăciun: „Eu am fost la Piteşti oleacă şi în celulă m-am trezit cu medicinişti şi toţi erau de-ai lui Maniu.”

   Părintele Iustin: „Greco şi romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistaşi decât ortodocşi. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano şi greco-catolice.”

   Părintele Sabău: „În timpul când s-au prigonit ortodocşii noştri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocşii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, şi ei nu i-au primit. Pe când noi ortodocşii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind româneşte. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureştiul şi Chişinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungureşte şi a întrebat de ce nu se pun în româneşte şi pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim româneşte în <<regiunea autonomă>> şi toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.”

    Părintele Crăciun: „În Bucovina am rămas cu impresia că românii, dacă au trăit în tinda Bisericii sub austrieci, şi-au menţinut şi fiinţa, adică neamul şi caracterul de oameni cumsecade... Până în 1928, în satele unde nu voiau să înveţe maghiara, făceau şcoli confesionale ale Bisericii cu învăţători, preoţi de pe la Arad... Am văzut cele patru articole ale lui Nae Ionescu pe care le-a citit în lagărele din Germania în 1918, în care explică cum toţi protestanţii favorizează toată atitudinea asta a trăirii de azi şi anume că omul valorează câţi bani are. Această atitudine a egoismului, a individualismului care nu mai are treabă cu neamul, nici cu credinţa.”

   Părintele Sabău: „Ecumenismul şi globalismul acesta spre asta tind.”

   Părintele Crăciun: „Toate împotriva credinţei, a neamului, a lui Hristos şi a familiei.

   Părintele Iustin: „Păi, secta ce e? Trecerea de la creştinism la ateism.”

   Părintele Sabău: „Asta e bine susţinută de masonerie.”

   Părintele Iustin: „În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire, citirea Psaltirei din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.”

   Părintele Sabău: „Părinte, mie mi-e ruşine să spun. Doctorul Uţă a fost din 1938 condamnat. A făcut 26 de ani de închisoare. A ajuns într-un stadiu de performanţă religioasă, încât m-a uimit. Ştia toată Psaltirea pe de rost, toată Evanghelia lui Ioan.”

   (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   Despre suferinţele din temniţele pe unde a fost închis părintele a ştiut doar prezbitera Anişoara. Copiii lor au aflat abia după Evenimentele sângeroase ale loviturii se stat din Decembrie-1989, programată de omniprezenta Ocultă, când s-a revoltat pe călăii atei care l-au ucis pe Nicolae Ceauşescu. „Măi, io vă spun cu durere: Vai de ţara care-şi omoară conducătorul!” (Dragostea părintească..., p. 45)

   Părintele  Radu Trifon, un ucenic al părintelui Crăciun mărturiseşte îndemnul de suflet al ieromonahului, singurul mare isihast român Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei - Vâlcea, privind vindecarea fetiţei sale şi urmarea Facultăţii de Teologie, „Te duci şi o termini, că dacă nu, nu mai am ce discuta cu tine!”, consemnează în omagiul pe care îl aduce ctitorilor părintele Crăciun şi prezbitera Anişoara: „modestia, fermitatea, rugăciunea ca propria respiraţie, sacra evlavie la Maica Domnului, semnele sfinţeniei, chestiuni practice duhovniceşti, (după slujba de maslu), pe care le ştia şi din experienţa proprie, şi din ceea ce îi spusese Părintele Arsenie, sau părintele Ioan Sabău, sau părintele Iustin Pârvu. Erau nişte lucruri pe care nu le găseai în Molitfelnice, sau în general în Tipicul bisericesc, nişte lucruri practice duhovniceşti... Doamna preoteasă întruchipa hotărârea şi omenia. Hotărârea de a duce la bun sfârşit orice lucru de care se ocupa. Adică era o foarte bună organizatoare. Indiferent că se ocupa de un parastas sau de orice alt eveniment, se ocupa de la început până la sfârşit cu cele mai mici detalii. Şi ştia şi să delege sarcinile: tu faci aia, tu faci ailaltă, tu du-te acolo...” (Dragostea..., op. cit., p.161-177)

 

   Una dintre marile trăitoare, pătimitoare, mărturisitoare creştin ortodoxe, eseiste creştine Aspazia Oţel Petrescu, îl preţuia într-un mod cu totul deosebit, în rugă, în prietenie, în evlavie, în corespondenţă. Depănând amintirile, deodată şi-a amintit ce-i ura Părintele „plinătatea bucuriei” „şi aceasta era cea mai de seamă virtute a Sfinţiei sale. Pe chipul său brăzdat de anii grei încercaţi pe care i-a parcurs, stăruia permanent o fulguire de zâmbet, expresie a bucuriei ce izvora din blândeţea şi bunătatea sufletului său minunat; bucuria conştiinţei sale în pace cu Bunul Dumnezeu, cu aproapele, cu sine însuşi...Primele raze ale soarelui anunţau o zi glorioasă în cer şi pe pământ. Veneau Floriile cu soare, nicio umbră nu tulbura seninul zilei sfinte... Părintele a plecat la Domnul deodată cu pacea sa sufletească, aşa „ca o mare întinsă şi fără valuri.” (Aspazia Oţel Petrescu – Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie-2018

   Părintele Crăciun şi-a împlinit şi o altă datorie sfântă, odrăslind în lumină manuscrisul volumelor de teologie mistică Spre Tabor, ale savantului teolog, duhovnicul său Părintele-martir Ilarion Felea.

  Părintele Crăciun Oprea a fost o Cascadă a Suferinţei, un Izvor nesecat al Jertfei, un Munte al Iubirii şi o Mare de Umor de cea mai aleasă Agapă a spiritului, iar Prezbitera Anişoara o Candelă a arderii în Vatra casei, a Satului şi în Altarul Mântuitorului nostru Hristos!

   Ferice de dacoromânii care au astfel de înaintaşi!

+ Sf. Mc. Nichifor

Gheorghe Constantin Nistoroiu

            Cavaler de Clio