Limbajul
semnelor
Eram
un puf de păpădie, un gând senin, strălucitor, în trecere pe cerul tău, în
viteza timpului.
Pluteam
printre amintirile tale, cu mici popasuri colorate printre arcadele cetății.
Mi-ai
zâmbit printre rânduri, te-am privit și te-am salutat cu mâna.
În
boarea caldă a serii, rezemat de ziduri, soarele, în asfințit, îți lumina
zâmbetul.
– Cine
era fata? te-a întrebat un prieten, urmărindu-ți privirea.
– Un
mister în câteva culori, fără să-ți dai seama ce se-ascunde în spatele acelor
ochi tulburători. Încă nu s-a dezvăluit, dar voi încerca să o cunosc mai bine,
i-ai răspuns.
Semnul
meu urzit. Îţi aminteşti de mine, aveam inocența copilului într-un loc fără
orizont. Fără limite. Fără interzis. Fără ochi care să te privească
contrariați, suspicioși.
Am
multe întrebări, mirări, dorinţe și bucurii.
Îmi
cunoşti vocea? Ți-o amintești sigur.
M-ai
zărit la Veneția, eram copila unui doge, înconjurată de pitici și saltimbanci
care executau giumbușlucuri inventate numai pentru mine, schimbam măști de
mătase, una după alta, căutând dantela veche a amintirilor noastre.
Era o
zi crudă de mai, în anul în care nu mă născusem, încă nu știam de existența ta,
dar o intuiam, credeam că vei veni călare pe lumina lunii sau pe un papagal
albastru.
– Vino
îmi spuneai, ne-așteaptă gondola disperării noastre, împodobită cu flamuri
aurii și perne de catifea moale, purpurie.
Plec,
acum, dar o să mă întorc. Cu un zâmbet trandafiriu și un parfum suav.
Nu
ştiu când şi cum. Dar o să mă întorc.
Şi te
îndemn să stai sub cerul în care ploaia nu se-opreşte.
Un gând,
o privire, o speranță în noapte, o explozie de lumină!
Pictează-mi
un gând solar în inima unui nor violet.
În
seara asta câțiva stropi răzleți îmi vor bate în fereastră.
26
septembrie 2020
IRINA
LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu