Mircea Dorin Istrate - Poezii de sâmbăta seara ,,Mi-e dor de limba veche, românească”

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii  de  sâmbăta  seara

,,Mi-e dor de limba veche, românească”

 

 

 

~*~

 

VORBĂ  VECHE  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba strămoșească

Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceea vorbă-i multă-nțelepciune

Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire

Strămoșii făcători de fapte bune

Ce au acum în ceruri izbăvire.

 

Nici nu gândim ce-avere ne lăsară

Și ce comoară-n grai e tăinuită,

Că vorba cea bătrână-i floare rară,

Ea înstelând cea  limbă ce-i vorbită.

 

Prin ea legăm trecutul de departe

Cu mersul zilei cele-i de acum,

De-o mai vorbim nimic nu ne desparte

De-al nostru început, pe-acesta  drum.

 

Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n

Biserica vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume recunoaște

C-aici am fost din timpuri strămoșești.

 

Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,

Că MOȘUL  CEL  BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.

 

Că  ceia TROACĂ  fosta-mi scăldătoarea

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

 

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LIMBA  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită.

În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,

Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.

 

Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează fiorul  pus în Mioriță,

Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.

 

Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

 

Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,

Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.

 

*

GRĂIȚI-MI limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,

Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,

Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.

 

Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n Rai.

 

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,

Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,

Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.

 

**

Pe HUMĂ pune-oi un PRIPON, să țin cu BRÂNCA nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un COTLON,  RĂVAȘ să am cu veșnicitul,

Când  NEVOIT, din cele două, lua-voi doar o CRESTĂTURĂ,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

 

Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,

Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii HUMII

Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.

 

Mircea Dorin Istrate

  

 

 

VORBA  BUNII

 

Mi-e drag de Buna, maica ce odată

Cu drag în poala dânsei m-a crescut,

Că-n vorba-i dulce, NEÎNSTRĂINATĂ

Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut.

 

Și-n glasu-i TRĂGĂNAT,  ca de bătrână,

Simțeam cum VOROVEȘTE cu strămoșii,

Eu o-ntrebam  ades: tu MAMĂ  TÂNĂ,

Ce-ți spun acuma ei, NENOROCOȘII

 

Bătrânii cei cu PLETE și SUMANE

Ce-s oale și ulcele-n lutul sfânt?

Pe care-i văd acum ca pe icoane,

Mari VEGHETORI de neam, ce nu mai sunt,

 

Și STÂLPI  de ȚARĂ , veșnic JERTFITORI,

CUIBARUL să și-l țină pe vecie,

Aici în astă HUMĂ, nedatori

La nimeni di-mprejur, ca să se știe.

*

Eu de la ea, țăranca-nNEVOITĂ,

Am învățat a BUCHISI trecutul,

Cu MOȘ ADAMUL vremii ARVUNITĂ,

Aici să HĂZNUIM  în veci pământul.

 

Pe CALEA  CRUCII noaste jertfitoare,

Ce-a început acuma mii de ani,

 

Aici am fost TROIȚE  VEGHETOARE

Și-un pumn de pus în piepturi, la dușmani.

 

Și-mi mai spunea Bunica mea iubită

Când începea să-mi înmulțească anul,

Să țin ca pe-o icoană tăinuită

CERESCU-n suflet, LIMBA veche, NEAMUL,

 

Și MUMĂ-mi fie ȚARA pân’ la moarte,

Iar  pentru dânsa viața să-mi dau VAMĂ,

Că fără ea nimica nu se poate

Aici să dăinuiască fără teamă.

*

S-a dus demult și BUNA și-ncă MOȘU,

La rând veni-voi eu să-i însoțesc,

Ne-adună-n Raiul de-nceput STĂMOȘUL

Pe cei ce-am HĂSNĂȘIT în pământesc.

 

Să-i spunem de-am ținut această HUMĂ

În BUNĂ RÂNDUIALĂ și-n MĂRIRE

De țara am simțit-o că ni-i MUMĂ

Și-am ridicat-o steie-n nemurire.

 

De neamu-i bun și-n veșnică unire,

De limba o păstrăm NEPRIHĂNITĂ,

De ne-nchinăm la cea Dumnezeire,

De fapta ni-i curată și cinstită.

*

Eu, ce să-i spun când m-o-ntreba ADAMUL

De ce-i pe-aici, prin Raiul lui lumesc?

Că țara-i tot mai mică și-apoi neamul,

Cu fii-n alte ȚARINI,  OSTENESC?

 

I-oi face dară mare întristare,

L-oi supăra de sufletu-i va plânge,

N-ar fi crezut că nemul lui nu are

Sămânța nemuriri-n a lui sânge.

**

Azi nu mai suntem ce am fost odată

Cu țara-n suflet și cu neamu-n vine,

Cu limba ceea dulce, îngânată,

Și cu cerescul ÎNTURNAT în mine.

 

Am risipit mai toate ce primit-am

Avere de la moșii noști’ străbuni

Și ne CORCIM cu câte ne-nvățat-am

Tot PREUMBLAȚI pe fața ăstei lumi

 

De am ajuns să ne uităm strămoșii

Și limba lor de-abia a o-nțelege,

Ne-ndepărtăm de țară și de moșii

Ce-au mai ținut la stămoșeasca lege.

 

De-așa o ținem în uitări și-n RÂCĂ,

De nu-i simțim pe ei sub al nost’ pas,

Ne-om PUSTII și-om fi de-acum pe ducă,

Că din ce-a fost nimic, n-a mai rămas.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SUDUIE  ȘI  TUNĂ  BUNA

 

OȚĂRÂTĂ-i Buna tare

C-o vint’ HULPEA iar az-noapte

Prin grădinii, prin garduri sparte,

Și-o luat în graba mare,

Ia, de-aici, din COTICARE,

De sub CLOCĂ, pui vre-o ȘEPTE

Și-apoi pân’ să să DEȘTEPTE

Moșu ce dormea în șură,

Cu alț’ doi, s-o dus în gură.

 

TUNE dracu-n ea să TUIE!!

SUDUIE de-acuma Buna,

De-aș ști unde-i văgăuna

De TRII ori pe ZĂ m-aș duce

Să-i dau foc, să nu apuce

Din COTLON să îmi mai iasă

Decât  friptă TĂTĂ, arsă,

Cum AMU arde în mine

Inima-mi, în DRĂCUIRE.

 

O mai VINT de-atunci JIVINA

De vre-o  două ori în noapte,

Dar, la locul cu pricina

Pus-a Moșu mere coapte

Și un ZGHILȚ, de la vecină,

Să mi-o prindă pe jivină,

Ori s-o sperie de moarte.

*

Eu, atâta știu că Moșu

S-o TOMNIT cu un blănar,

Ca să-i vândă pe-un CRĂIȚAR,

CHELEA HULPAVEI cucoane,

Ce DE-AMU vreo două toamne

S-o-nvățat, la COTICAR.

 

Acum Buna-i LOATRĂ tare

C-o scăpat de-o-ngrijorare

Și-o GRÂJÂ o vară-ntregă

Puii fie-I, de tocană.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AȘ  VREA  SĂ  FIU,  ACASĂ

 

ACASĂ-i numai LOCUL în care TE-AI  NĂSCUT,

Și unde-n clipa vremii și tu ai încăput

Să-ți treci COPILĂRIA ca-n Raiul fericit,

Și-apoi, cu alți de-o seamă să-l faceți, însfințit.

 

ACASĂ-i DRUMUL  ȚĂRII, cu stele picurat,

IZVORUL de sub DÂLMĂ ce-n veci e nesecat,

POMIȘTEA POPII toată și STÂNA din RĂZOARE,

Și-n toamne COLILIA în tremur prin cotloane.

 

Și-un săniat pe HULĂ, în ierni ca de poveste,

COLINDUL cel de taină cu sfânta lui cea veste,

Și-un joc în  ȘURA  POPII cu fete și feciori

Și-o NUNTĂ sănătoasă ținută până-n zori.

 

Și CIURDA-n faptul serii amirosind a lapte,

HOTARUL care-n timpuri tot datu-ți-a BUCATE

Și  ȚINTIRIMUL încă, cu dragii tăi părinți,

Cu Moșu și cu Buna, înveșnicind a sfinți.

 

Și BERCUL plin de păsări și gingași ghiocei,

Și  DRUMUL  MORII încă, cel străjuit de tei,

Și VIA de pe COASTĂ cu strugurii ei dulci,

Și MURA de pe vale, FRĂGUȚELE din lunci,

 

Și NUCII vechi cât veacul din vârful cel de deal

Ce străjuiesc de-apururi vecia în HAR-DEAL,

Cărările PĂDURII ce le știai ca-n palmă,

Biserica din DÂLMĂ, ce-n glas de clopot cheamă.

**

Acolo e ACASĂ , în veci de-adevărat,

În casa ceea strâmtă, ce fostu-ți-a palat,

Iar astea de te cheamă din când în când ’napoi,

Pe-o urma legănată a carului cu boi,

 

Atunci vei fi ACASĂ  în vremea ta visată,

Iar  boaba unei lacrimi, pe geana-ți tremurată

Ți-o face clipa ceia o vrăjă să te-alinte,

La viața ce adesea, te-nșeală și te minte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ERAM  ATUNCI

 

Ca toți copiii humii și eu am fost odată

Odorul drag al Bunii și clipa-i de noroc,

De-aceea-ntotdeauna tot ce-am dorit vreodată

Ceva de-mbucătură, ea îmi făcea pe loc.

 

Mereu voi ține minte o ZAMĂ de ȘĂLATE,

Ori una bine-AITĂ cu ouă-n PĂPĂRAIE,

La foc de lemne HIARTĂ și DREASĂ cu mult lapte

Și cu bucăți de slană, prăjită în TIGAIE.

 

GĂLUȘTELE cu PRUNE și  JEMLECAȘĂ dulce

Și CRUMPENELE  coapte-n coptor, cu PORODICI,

Cu ceapă și cu brânză care să-i puie cruce,

Să MÂNCI ca nesătulul, ajungă-ți în OPINCI.

 

PLĂCINTELE cu VARZĂ ori CEAPĂ CHIPĂRATĂ,

Mai încă și cu PRUNE, spre tomna cea târzie,

Când mi se scutur pomii în noaptea îmbrumată,

Cu un CANCEU de-o LITRĂ, cu proaspăt mustul din vie.

 

Și-n serile de iarnă, o COSTĂ friptă bine

Cu-n BOȚ de MĂMĂLIGĂ ne sătura pe toți,

Și-o cană-apoi de lapte ce-abia TUNA în mine

O beam la coada vacii, cea lungă de doi coți.

 

În rest, ca toți copiii, ne săturam cu MERE,

Cu-AGREȘE bine copate, cu ZMEURUL dulciu,

Cu GULDUGUȚE încă și cu zemoase PERE,

Cu MURE de pe vale, cu AFINUL  sălciu.

***

Așa era trăire în cea copilărie,

Când până și mâncarea era atunci  gustoasă,

Mi te-mbiau mai toate să-ți iei ce-ți place ție,

Așa că viața aceea, era mai sănătoasă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MOARA  SATULUI

 

Mai CURĂ încă o Târnavă, la moara veche ce-i HÂITĂ,

E-nnămolit de-acuma GATUL, iar roata mare-i PUTREZITĂ,

Pe JGEABUL spart îm șapte locuri nu-i apă cum a fost odată,

Iar ȚÂGLA de pe PODUL  MORII, crăpată-i TĂTĂ și mi spartă.

 

În ea găsitu-și-a norocul PUHOI de negre rândunele,

Și poate încă pe atâtea, un STOL limbut de păsărele,

Mai toată ziua-i mare LARMĂ, dar noaptea trece în HODINĂ,

Și-n  BOLUNZALA de acolo, mereu o viață stă să vină.

 

E ca un stup acuma moara, cu viață-n ea, cum n-a avut

În timpul ei de din-nainte, ce-acuma-i vis dintr-un trecut,

Când fostu-mi-a, în vremuri bune, icoana unei vieți la țară,

Ce-avea în ea dumnezeire și-acu-i clipită, ce-o să piară.

 

Doar plopii o mai priveghează cerând iertări la cerul sfânt,

În seri cu tremurat din Frunze, în line mângâieri de vînt,

Apoi în ziua care vine, iară se naște cea speranță,

Că  poate moara ce-i uitată, se va trezi din nou la viață.

 

Asta n-o fi, că-n lumea noastră  ce naște  are-n ea sfârșitul

Și-o lege mai presus de toate, care-i de-apururi, ÎMPLINITUL

A toate ce-s VREMELNICIE  pe-nsinguratul pământesc,

Nimicul care-i doar o boabă, din nesfârșitul cel ceresc.

*

Vedeți cum moara ce trăit-a vieți de tați, copii, nepoți

Și guri flămânde săturat-a la NEVOIȚII ceia toți,

Oricât ar vrea și ei îi vine sfâșitul cel de neoprit,

Ce stă înscris de la născare, în ce pe lume îi venit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SLUJBA  DE  DUMINICĂ

 

Și-MBUMBĂ Moșu, greu de-acuma,

Pân’ la grumaz, alba-i CHEMEȘĂ,

Își CHIAPTĂNĂ cu grijă barba

Ce-i cu mustața MĂGIEȘĂ,

Îi mai TOMNEȘTE-o leacă Buna

Pe umeri CLICHINA  MÂȚOASĂ,

Să uită nu cumva să-l strângă

ȘĂRPARU vechi de CHELE-NTOARSĂ,

Și-apoi... făcând o largă cruce

Și-n gând spunânt în tain-o rugă,

Să duc prin ZÂUA răcoroasă

Cu pas domol, AVAN s-ajungă,

În dealul unde-ncet să urce

La mica lor, bisericuță.

 

Duminică-i, și-i sărbătoare

La OBȘTEA noastră creștinească,

Săracă e bisericuța,

Nu are ea de preț ODOARE,

Dar are cini’ să-i ALDUIASCĂ

Pe  păcătoșii adunați

La sfânta ceea adunare,

Veniți cu toții, parcă-s frați.

*

Al nostru popă,Toderică,

Uitat de Domnu-n parohie

De ani trecuți ce nici chiar dânsul

De-ar vrea să-i numere nu-i știe,

Aicea e de-odat cu veacul

Și-aicea NATUL  TĂT îl știe,

Că împreună cu DIACUL

Sunt scurtă clipă, de vecie.

 

Pe mulți, ce-acum smeriți se roagă,

Chiar el cândva i-a botezat,

Și-ncă pe-atâți cu bucurie

Cu PIROȘTRII i-a-MPPREUNAT,

Și la OSPEȚE câte încă

Cu satu-ntreg s-au VESELIT,

Și-ÎMBUCURAȚI cum le-a fost vrerea

Au TĂT cântat cât s-au NUNTIT.

 

Din ei DE-AMU să mai DEȘIRĂ

Mai câte unu-n drumul vieții,

Și-n ȚINTIRIM, în Dealul Mare

Va veșnii sub cruci de lemn,

S-o face BLIDE și ULCELE

Acolo-n sfânta ceea TINĂ

Sub umbra prunilor ce-n toamne

Cu frunze peste el îmi cern.

**

Așa gândeam  privind la Moșu,

La Buna încă, preasmerită,

Când mă luau frumos de mână

Și în cea vreme preasfințită,

Pe mine, pruncul cel de-o șchioapă

Mă PREUMBLAU la LITURGHIE,

Să-nvăț pân-o-i ajunge-n groapă

Că lumea, viața, de-o vrem vie,

Până mai toate-mbătrânesc

Se țin sub  umbră, de ceresc.

**

De-acuma slujba-i pe GĂTATE,

Iar păcătoasa adunare,

(Mai toți cu capete plecate)

Smerit se-nchină la icoane,

Cerșind în rugă de iertare

La toți le deie Domnul Mare,

BELȘUG la HOLDĂ să le fie,

La suflet încă, alinare,

La prunci noroc și bucurie,

La neam și țară împăcare,

La toți de-acuma cât se poate

În zi de ziuă, SĂNĂTATE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RUGĂMINTEA   MEA    DIN   URMĂ

 

Satule, ţi-oi spune-n şoaptă rugămintea mea din urmă,

Tu, primeşte-mă la tine să mă pui lângă ai mei,

Când veni-va SOROCITĂ clipa să mă las de turmă

Şi HODINĂ să îmi caut, sub covor de ghiocei.

 

Cu un car mă du la groapă, iar la boi le pune-n coarne

CIUCURI cu împletitură din cireşul înflorit,

Din SMICELE lungi de salcă să faci JUGUL, iar CORMANE

Fă-le doar din cimbrişorul, ce-i abia înmugurit.

 

Trandafir să pui pe LOITRE, că acum aşa se poartă,

RUDĂ fă din socu-n floare, iar SCĂRIȚĂ fă-mi din cracă

De alun, din cela tînăr, iar pe SPIȚELE din roată

Leagă maci din ceia roşii, privitorilor le placă.

 

După car, vină BĂNDAȘII, cu PRIMAȘUL, bun de gură,

Cântă-mi numai învârtite, iar la podul de la moară

Popa şi diacul GÂNGAV scape-mi iar o-njurătură

Că PODINA-i spartă toată şi prin vad vor trece iară.

 

Sus pe coastă-n ţigănime dă colaci şi BEUTURĂ

La trudiţii ce-şi duc viaţa între maluri de amar,

Pomeni-m-or, că şi-n viaţă, cum îmi scrie la Scriptură

Tot le-am dat de câte una şi mai des, dar şi mai rar.

 

La mormânt nu plângă nimeni, că ‘napoi nu m-or întoarce,

Spună-mi doar un’’Iartă-l Doamne’’ şi atât mi-o fi de-ajuns,

Popa-n câteva cuvinte, iertăciuni să ia în pace

De la cei rămaşi în viaţă, pentru mine, ce m-am dus.

 

Tu, la cap în loc de cruce pune-mi SALCĂ plângătoare,

La picioare, las’ să crească o JORDIȚĂ de alun,

Umbră-mi facă îndulcită, ca în locul cu răcoare,

Liniştit să-mi dorm vecia, lăngă satul meu străbun.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DORINȚĂ

 

Pe ulița-nierbată, de-acum doar vântul bate

Că duși îs toți de-o SAMĂ pe Coastă la HODINĂ,

Pe-aici, de multă vreme nu se mai face TINĂ,

Că  nu mai umbă nimeni și porțile-s legate.

 

Un câine nu mai latră din câți or fost odată

La fiecare casă de om mai VREDNICIT,

De vremea cea prelungă, ȘOPRONUL s-o HÂIT,

Iar cumpăna fântânii, în parte mi-i lăsată.

 

Pe bancă-n fața porții, doar vântul stă o clipă

Hodihnă să-și mai cate de-atâta UMBLĂTURĂ,

Apoi, bătând frunzișuri, s-o duce-n CURMĂTURĂ,

Să-mi fie adiere pe-acolo, în risipă.

 

E liniște deplină, de mi se-aude gândul

Și-o lacrima fierbinte pe-obraz mi se prelinge,

Oftatu-n al meu suflet nimic nu-l poate stinge

Că simt cum de acuma, și mie-mi vine rândul.

 

De-o fi să fie-n vară, lângă ai mei pe Coastă

Mă puneți spre vecie-n miros de cimbrișor,

Aici să fiu de-apururi la satu-mi VEGHETOR,

Cu toți ce-am fost odată, stăpâni pe lumea astă.

*

Când S-O-NIERBA cărarea ce duce-n ȚINTIRIM,

Când s-or usca melinii sub aspra ceea brumă,

Aici muta-s-o satul, cu toții împreună,

Sub soare și sub lună mereu să veșnicim.

 

 

 

ȚINEȚI  LIMBA  NEPIERITĂ

 

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar credința  și cea limbă țin în viață

Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe HUMA noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar LIMBAși CREDINȚA dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.

 

Numai LIMBA  ROMÂNEASCĂ are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în tăria cerului  cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri

Dau în  rând din fiecare minunate alte sensuri,

Ce fac limba noastră VIE, DULCE ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.

 

MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA,  HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile cuvinte au în ele ce-a putere

Ce ne fac eroii zile, când ea, țara ne-o va cere.

 

Țineți limba nepierită, țineți DATINA străbună,

Țineți sfinte OBICEIURI de din vremea cea bătrână,

Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra timpului  pe-aici trecut.

*

Limba noastră românească e un FAGURE DE MIERE,

Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,

Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

M-AM  REÎNTORS   ACASĂ

 

Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând

Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă,  nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am pl                                  **

Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit

Arșița verii care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai HODINIT,

De cât mi-o fi nevoie din zori și până-n seară.

 

Am mers pe DRUMUL  ȚĂRII mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță amirosind a dulce

Se unduia agale bătrânul drum de care.

 

 

Prin lan de cucuruze tăiatu-mi-am cărare

Spre stâna ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.

 

Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era puncuț prea mic.

 

Un BOȚ de mămăligă am ÎMBUCAT cu dânsul

Ce copu-s-a pe SPUZA cât noi am VOROVIT,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi  pasul

Ajuns-am la HODAIE, pe drum de ostenit.

 

 

Aici, din ce odată a fost un rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele HÂITE,,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu cele vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă scobor la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica cărare

Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.

 

Acum doar TROSCĂȚELUL și lunga Colilie

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de moara veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

Acu-i o HÂITURĂ, ce nu-i găsești pereche,

Cuibare de ARINĂ la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră OJINĂ, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin POIATĂ vrăbii de-un veac s-au încuibat.

 

Răritu-s-au vecinii și mulți în ȚINTIRIM

S-au dus să HODINEASCĂ vecia cea prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul PRESCURII îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină deșirat-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n fală,

La ceia morți de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună rânduială.

 

Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la strâmtoare

Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.

 

În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În țintirim gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au îmbiat cu poame și-n veac la cei plecați

Făcut-am plecăciune le fie somnul lin.

 

La ȘIPOT stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,

El  ce a fost vecia la locul ăst’ mănos,

S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.

 

Oricare-i fi-va soarta, eu ține-mi-l-oi minte

De-acum până-n vecie ca Rai împărătesc,

Frumos, cum nu-i sub soare, sfielnic și cuminte

Un dar primit de oameni, de-acolo, din ceresc.

*

Când am plecat luat-am, să-mi fie de-amintire,

Un fir de colilie de-acolo, de pe Coastă,

Îmi fi-va ca o pană de înger, ce-n plutire

M-o duce, când mi voia, ‘napoi, la casa noastă.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

BOLÂNDĂ-I  LUMEA

 

BOLÂNDĂ-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

TĂHUI la cap îs TĂȚ de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au  să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,

CORCITĂ turmă dezlânată, fără un BACI, ca vai de ei.

 

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-SENFOAIE,

În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

 

De HĂI bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,

O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei demult,

TĂȚ  BEU  POȘÂRCĂ îndulcită, îmi PIPĂ și ficiori și fete

Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

 

Păi deia-i BAI și deia-i HÂRĂ și moare lumea în BĂTAIE,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate JÂNDUIM,

AIASTA lume-o HĂSNĂȘIM cât dealuri fi-vor și păraie

Și apa-n PIUĂ om tot bate-o, cât încă vremi ne-om CĂTRĂNI.

*

ȚÂFNOASĂ-I lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de ARȚAG,

O MOLIMĂ acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta MÂZGOȘAG.

***

Așa  gândit-a GHIATA Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.

 

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,

Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.

 

Mircea Dorin  Istrate

 

 

 

ÎN  VREMEA CEEA  FĂRĂ  NUME

 

Când noaptea îmi coboară încet pe geana lumii

Mă văd ca la-nceputuri, copilul drag al Bunii

Cum ascultam atuncea povești din gura ei,

Și-n vatră cel jăratic împrăștia scântei.

 

,,A fost demult, odată,…”  povestea-mi începea,

Iar spusa ei atuncea în vrăji mă-nvăluia

Și mă purta prin locuri cum alte nu-s prin lume

Cu zmei și zgripțuroaice, harapi și zâne bune.

 

Cu Feți-Frumoși cum alții nici că mai sunt sub soare,

Cu Strâmbă Lemne încă, Setilă, Ursitoare,

Cu Chipăruș Viteazul, cu Baba și cu Moșul,

Cu Alba ca Zăpada, cu-Ochilă și Cocoșul.

 

Cu ei treceam prin codrii bătrâni și nesfârșiți

Și prin Grădini de Aur la împărați vestiți,

Mă avântam în lupte în contră la Balauri

Și pe-al meu cap avut-am coronae mari de laur.

*

Nici știu când somnul dulce cea pleoapă mi-o-nchidea

Și visul meu feeric cu mine adormea,

Iar eu, pruncuțul Buni, în vremea fără nume,

În patul meu cu paie, eram ca dus din lume.

**

Așa era atuncea, în timpul cel trecut,

Când noi, copii de-o șchioapă, pe toate le-am avut,

O Bună iubitoare ce ne spunea povești

Și lumea toată-a noastră, în seri … dumnezeiești.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LEACUL  CEL  LA  TOATE  BUN

 

S-au adunat ,,La Laie”-n FĂGĂDĂU,

TRII năcăjâț, de-acol, de pe PĂRĂU,

JÂNDARU și vre-o doi de după Costă,

PRIVEGHI să facă-acum la lumea astă,

C-or auzât c-o molimă-i venită

Pe lumea asta tare năcăjâtă.

 

Ei ce și-or zâs, că asta nu va trece

Așa cum uni cred, cu apă rece,

Aicia leacu-i un JINARS de prună

Băut încet sub stele și sub lună

Și povestit așa, cu DE-AMĂGANUL

În rostu lui, cum se-nvârtește banul.

*

Și mi s-au pus, pe la-nceput se SARĂ,

AIASTA fiind de-acum a TRIA oară,

Să BEA tot rând la rînd, doar cine poate,

Jinars de prună până-n miez de noapte,

Jindaru find de-amu tot cel din urmă

Ce iară mi-a scăpat cea biată turmă.

 

Îmi vor mai trece nopți peste părău

Și-aici  ,,La Laie”-n caldu-i făgădău,

S-or lecui vre-o câțiva rând la rând,

Uitând mereu de ce-au avut în gând.

 

Și-apoi când astă molima va trece

S-or BETEJI cu toți, de apă rece.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ACASĂ,  DULCE  CASĂ

 

ACASĂ e cuvântul ce adună

Întreg rotundul  vieții, la un loc,

Acolo-i CASA, MOȘU, BUNA TÂNĂ

Cu toții stând sub umbră de noroc.

 

Acolo sunt PĂRINȚII mei, sărmani,

Scoborâtori din Bunu și din Buna

Și FRAȚII mei mai mari sau mici în ani,

NEMȘUGUL nostru mic, ce fost-am una.

 

Acolo-i  ȘURA, VITA de povară,

POIATA caldă mirosind a lapte,

Și RÂNDUNELE harnice ce zboară

Să-și țină viața-n CUIB,  din zi în noapte.

 

CUPTORUL cela dădător de pâine

Înrumenită toată și fierbinte

Și PODUL  CASEI  cu cârnați, slănine,

Ce nici să vreau nu pot să-l scot din minte.

 

Și CHIVNIȚA  cu dulcea ei  răcoare

Hodină fie-i la BUTOI cu vin,

La VARZA ACRĂ, leacul cu a ei MOARE,

SARMALE fie-n nunțile ce vin.

 

COȘERUL cela așteptând bucate,

Răsplata unui an muncit  din greu,

COTEȚUL cel cu galițele toate

Ce ne-au ținut în viață, mai mereu.

 

Și-n umbra unui măr cu POAME bune

FÂNTÂNA cea cu apă veșnic rece,

Ce-n CUMPĂNĂ ținea o-ntreagă lume

În nesfârșita clipă care trece.

 

Și GRĂDINA cu VIȘINI și CIREȘE,

Cu  PERELE ce se topeau în gură,

Cu ZMEURUL dulciu și cu AGREȘE,

Și-n umbra unui NUC, negria MURĂ.

*

Aceasta e, ACASĂ , dragii mei,

Oriunde-ați fi plecați prin astă lume,

Din cele depărtări de-aceea vrei

NEMȘUGUL tău, aicea să se-adune.

 

Și-n clipa cea din urmă, de-o veni,

În HUMA ei urmașii să te pună,

Acolo dar, cu-ai tăi în veci să fii

Și vii și morți, cu toții împreună.

 

De nu, vei fi străin în orice loc,

Oriunde-n viață pris-ai rădăcini,

Mereu vei fi un om fără noroc,

Cu-ACASĂ-n gând, acolo-ntre, străini

 

Mircea Dorin Istrate.

 

 

 

MAMA  TÂNĂ

 

Motto ,,Doamne, cum de ne uitat-am limba noastră cea bătrână,

Ce copil, de două șchioape, o vorbeam cu Mama Tână,

Îmi era dulcie precum mierea și legănată, lucitoare

Și de din moși-strămoși pe-aicea, tot semănată pe cărare.,,

 

Parc-o văd pe Mama Tână, de din zâuă deșteptată

Să GRĂGHEA s-aprinză focul și-apoi iute CHEPTĂNATĂ,

PIRICAR făcea la GALIȚI și dăde vaca la ciurdă,

Scoafa și v-o două capre, mânce iarbă verde, crudă.

 

Mai apoi, făce o ZAMĂ, pentru-ai mei, ce pe hotară

Să ZDROGHEAU din zi în noapte, treacă-mi anu-n primăvară,

Cu-n COȘER de cucurăză și-un LĂDOI de grâu curat,

Ce-l duceu pe rând la moară, proaspăt fie-mi măcinat.

 

Eu, cu gâștile pe vale adunam la buruieni

Și cu alți copii de-o samă, doi din dânși LĂTURENI,

Ne uitam pân’ la aniază duși în joacă de copii,

Unde născoceam de TĂTE, tăt făcând ucenicii.

 

Mai apoi, cu coșu-n mână, mă ducem pănă-n Rozoare

Să le duc l-ai mei, sărmanii, așteptata cea măncare,

Mămăligă, brânză, ceapă, zamă grosă de șălate,

Ouă HIERTE și slănină și PĂPRICI  DELEA murate.

 

Mă-NTURNAM apoi acasă și luam o altă cale,

Cu toț pruncii de pe uliți, ne-adunam, mai jos, la vale,

Și-apoi scaldă până-n sară și cât încă nebunii

Nu făceam  în mare LARMĂ, noi, o mână de copii.

 

Sara, așteptam cu toții, vie ciurda săturată,

ADĂPAM în grabă  vaca ostenită, și-n POIATĂ,

Așteptam s-o mulgă Buna și-n ULCICĂ să îmi pună

Lapte proaspăt, cald și dulce, să tot bei o săptămână.

 

Apoi mort de HOBOSALĂ m-aștepta patul cu paie,

Cuib de vise-n scurta noapte, trupu-ntreg să mi-l înmoaie

Până-n zori, în dimineață, când luam de la-nceput,

Altă zâuă din ce-a lume, unde-atunci, am încăput.

*

Doamne, ține-mi amintirea până la sfârșitu lumii

Și mai ține-mi încă trează chipul blând, smerit, al Bunii,

Rugă fac la  sfinte ceruri și la Tine, de iertare,

Pune-o-n Raiurile Tale, să m-aștepte, la intrare.

 

Mircea  Dorin Istrate

 

 

 

MI-E  DOR….

 

Mi-e dor de o SUDALMĂ de la Buna

Când mai greșeam, că de, eram copil,

De vorba-i blândă ce-o rostea într-una,

Ca un zefir din luna lui April.

 

Mi-e dor să mai ascult câte-o poveste

Cu-n CHIPĂRUȘ isteț și-un Făt-Frumos,

Și basmul cel știut c-o tristă veste,

Despre-un HARAP avar, alunecos.

Îmi spuie dânsa iar, a câta oară?

Povestea lui Iisus cel Iertător,

De Iuda,Trădătorul, iar și iară,

De Maica noastră, duh ocrotitor.

 

Și Moșu-mi spuie cine-mi sunt strămoșii

Ce-mi HODINESC în țintirim sub cruce,

Cum au trecut prin viață norocoșii,

Ca bătrânețea încă să mi-o-apuce.

 

Și-apoi de unde-ncepe vița noastră

Și câți din neam pe-aici s-au PRIPONIT,

De BACII noștri mari, ce-au fost o astră

Și-n  HUMA asta un’ s-au însfințit.

 

Mă-nvețe el din fluier cum se cântă

Și cum se strange-o turmă din CIOPOARE,

O strigătură veche de la nuntă

Și portul cum se poartă-n sărbătoare.

 

Și când hotaru-i încă bun de sapă,

Cum se cosește iarba de pe Coastă,

Cum el, ulciorul, rece-mi ține-o apă,

Cum satul meu e veșnicia noastă.

 

Cum mi se joacă fetele la horă,

Ce strigături se fac la un nuntit,

Ce trebuie să-mi știe înc-o noră

Și cum se ține vinu la-nvechit.

 

Cum să te porți în sat, să-ți meargă bine,

Pe popa și pe dascăl să-i cinstești,

Cum să te ai cu cei mai mari ca tine,

Cum să îți știi tu locul unde ești.

*

O Doamne, cum m-aș duce-n legănare,

În fapt de seară într-un car cu boi,

Tot  picurându-mi drumu-n lăcrimare,

Să mai trăiesc o clipă printre voi.

 

Să mai învăț ce-ar trebui să știe

Un bun român din neamul românesc,

C-aicea să rămână veșnic vie

Icoana celor dragi, din omenesc.

 

Mircea Dorin Istrate

CHEMAREA  SATULUI  STRĂBUN

 

Mai CATĂ-MĂ nepoate, cât  încă mai îs viu

Pe cărăruia vieții cu neamul dimpreună,

Că s-ar putea ca mâine, cu alții eu să fiu

În ȚINTIRIMUL nostru, ce-acum mi-i peste mână.

 

Mai hai, acum în toamnă, s-ajuți și tu o leacă

La strâns la cucuruze, ori la cules de vie,

Să simți că ești cu neamul învrednicit la CLACĂ,

Cum știi tu că mai fost-ai în vremea de pruncie.

 

Să HOBOSĂȘTI  în muncă, să MÂNCI pe la OJÂNĂ

Un DĂRĂBOI de CHITĂ cu slană și cu ceapă,

Să te-NTRENEZI c-o țuică din prune de grădină

Făcută în CĂLDARE, de-ți face grea cea pleoapă.

 

Să dormi pe paie-n șură tăt COPERIT cu stele

Și să visezi de-a valma toți anii tinereții,

Să-ți plângă al tău suflet PĂRĂU, cu lacrimi grele

Că ai plecat de-aicea cândva, în floarea vieții.

 

Te-ai dus atunci în lume, c-ai vrut să te DOMNEȘTI

Și ne-ai lăsat aicea cu greul și hotarul,

Și-acuma de stai OBLU și bine socotești

Îmi pare că acolo mai mare e amarul.

 

Aici e multă muncă, da-i SLOBODĂ și vine

Din SÂMȚUL tău că-i MUSAI pământul să-l robești,

Că el pe toți, drăguțul, în poala lui ne ține,

Ne dă de-MBUCĂTURĂ, cu vrerile cerești.

 

Acol’, pe la orașe, tu rob îmi ești pe viață

La alții ce cu munca-ți mi-i tot îmbogățești,

De-i ploaie ori e soare, de-i vânt, ninsoare, ceață,

Pe orice vreme-i MUSAI, ca alții să muncești.

 

Îmi stai mai toată ziua închis între PĂREȚI,

Ești GĂLBEJIU ca ceara și peste tot te doare,

De stați mai mult la soare îmi sunteți toți ca BEȚI

Și de-i un nor pe ceruri, îndată vi-i răcoare.

 

Pe-acol’ cocoși nu cântă și câini n-auzi cum latră,

Nu-s ciocârlii în luncă, de ele doar vi-i dor,

Când plouă nu e TINĂ, că ULIȚA-i de CHIATRĂ,

Sălciei vă e apa, că nu-i de la izvor.

 

Vi-i plata mult mai groasă, dar ce  folos de ea

Că-mi cumpărați de toate și apa ce o beți,

O mână de urzică și-un fir de gălbenea

Vă costă o avere, de mi-o  doriți și-o vreți.

 

La noi e plină Coasta și Râtul și cărarea

De ce ades cu aur voi încă îmi plătiți,

Să vă-NSORIȚI vă duceți în vară pân’ la marea

Ce vă mănâncă banii, de-mi înjurați de sfinți.

 

La noi, fără de plată, ne însorim o vară

La sapă și la coasă, la fân, la secerat,

Sub COMĂNAC ne-adie vântuțul până-n seară

Și morți de HOBOSALĂ dormim ca-n legănat.

**

Așa că hai pe-acasă nepoate, de ți-e vrere

Să te mai vezi cu neamul, să nu îmi fii uitat,

Mai lasă din domnie, mai prinde-un pic putere

Că și tu ca și alții, ca mâine ești plecat.

*

Acum la noi e toamnă, prelungă și dulcie

Ce te îmbie încă la muncă până-n sară,

Hai la făcut PĂLINCĂ, că-ți dau BOGĂT și ție

Că MINTENI îi Crăciunul, hai că te-aștept la gară.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SCHIMBUL NEFĂCUT

 

Umbra gândurilor sale, sprijinindu-se de-a valma,

În toiagul veșniciei din cerescul Lui ținut,

Fulgerări îmi scăpărară, când, SLOBOS-A  el SUDALMA

Că un nimeni, pământeanul, din cuibarul lui de lut,

SFĂTOȘIT și-n mare fală, chiar în cale lui s-a pus,

Într-o zi de lungă vară, când  era pe la apus.

 

El nimicul, OCOȘ mare, rupt în două de la coasă,

hOBOSÂT nevoie mare, stă în drum privind spre sus

Și-n năduf întreabă dânsul, sprijinit și el în coasă:

Tu, de ce nu vii Mărite, să m-ajuți să GAT hotarul

Că acum e săptămâna de cănd tot îmi trag amarul

 

Și în loc să se sfârșească, Tu-mi lungești în zi calvarul?

Dă-mi putereaTa cerească, măcar pentr-o zi de muncă

Să cosăsc POSTĂȚI de-a rândul sus pe Coastă, jos în luncă,

Să am fân cât voi la iarnă, pentru  cele DOBITOACE,

Și apoi, sătul de toate, chiar că mi te las în pace

Și voi boierii ca Tine, zile-ntregi, cât n-am ce face.

 

Zi-sa bine ostenitul cel sătul de-atâta muncă?

Spus-a lui, pe Preamăritul, pare că îl cam încurcă

Și atunci, la cel muncitul, El, îi spune răspicat:

Bine, fie, schimb să facem, ca să vezi de nu-i păcat

De ce-ți iei pe cap de-acuma și în urmă ai lăsat.

 

Și ajuns-a el, nimicul, Domn pe lumile de sus,

Pe lățitul fără margini de la răsărit l-apus,

Pe-adâncimi ce nu au maluri și pe timpul nesfârșit,

Și atunci văzu sărmanul, cum în clipe, înzecit,

Lumi se nasc din mai nimica și mor alte înmiit

Și-n genuni se sorb de-apururi înroite albe stele,

Iar din tainice izvoare alte curg în loc la cele,

Înroșind și înnegrindu-mi cerul lumilor de sus

Într-o zbatere nebună, mai pe față, mai pe-ascuns.

 

Ș-apoi peste tot războaie între lumi înnebunite,

Zguduind tot universul pe lungimi nemărginite,

Prăvălind bucăți de lume în doar câteva secunde,

Lăsând goluri nesfârșite, mute, oarbe, negre, surde.

 

Cum să ții în frâu atâta lungă, mare, veșnicie?

Cu să SRÂMPERI cela haos, ceea mare nebunie?

Cum să limpezești întinsul cela fără de sfârșit?

Cum să ții în mână totul, cela fără de oprit?

*

Ia-ți Tu, Doamne, înapoie lumea Ta, că prea-i de muncă,

Dă-mi napoi mie truditul liniștit, acol, pe luncă,

Și mai dă-mi vre-o două zile îndoit să am de coasă

Că am vrut să fiu ca Tine, pân’ puterile mă lasă.

Liniște-i pe-aici Mărite, nu ca-n lumile de sus,

Frumuseți îmi sunt în toate cum în vorbe nu-s de spus,

Greu ne e, dar greul trece și-n plăcuta fericie

E tot binele din lume, ce a fost și ce-o să vie.

**

Iartă-mi Doamne îndrăzneala că am vrut să fiu ca Tine,

Mare, tare și-n putere tot mărindu-mă pe mine,

Locul Tău e sus în ceruri, al meu Doamne-n pământesc,

Tu pe cap îmi ai vecia, eu o clipă ostenesc,

Și de-aceea pentru asta, încă Doamne-ți mulțumesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTR-O  ZI, PE  LA  APUS

 

Într-o zi, pe la apus,

Numai îți vedea că nu-s,

Spune-ți un cuvânt de bine

Ca la toți, și pentru mine.

 

Într-o zi, pe la apus,

Auzi-ve-ți că m-am dus.

Voi, de mine de vi-i dor

Lăcrimați-mă-n fior

Și-ntr-o țandără de gând,

Către ceruri murmurând,

Rugă-mi faceți de iertare

Să primesc cea îndurare

De la Domnul Nostru, Mare.

 

Voi vedeți că nu-i de șagă

În această lume-ntreagă,

Că nu știi clipa când vine

Și te-alege și pe tine

Să fii colo în ceresc

Într-un rai dumnezeiesc

Floare într-un strat de flori,

Colo dincolo de nori.

 

 

De-asta-ți cer, mă lasă Doamne

Să mai stau vreo zece toamne

Ici pe huma ăstui loc

Plin de dor și de noroc,

Și-apoi când m-oi plictisi

Către tine  voi veni.

Când o fi, nimeni n-o ști,

Într-o zi, pe la apus

Numai îți vedea că nu-s……

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

&&&&