Care
este fapta bună cea mai iubită de Dumnezeu?
-
Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț -
Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor şi
fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici una dintre faptele
cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci când
mulţumeşte omul întru scârbe.
Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare,
decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui
(cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea şi alte
necazuri).
De asemenea, şi de la cel care este bolnav
cu trupul său, nu cere Dumnezeu post şi înfrânare de mâncare şi băutură sau
altă osteneală şi nevoinţă a trupului. De la el cere Dumnezeu numai multă milă
şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea lui pururea la Dumnezeu, iar
postul şi osteneala trupească le face omul pentru domolirea zburdălniciilor
fireşti, adică pentru înfrânarea necuratelor pofte şi a patimilor trupeşti.
Boala trupului este mai presus decât
postul, iar răbdarea cu mulţumire a bolnavului este mai presus decât toată
nevoinţa şi osteneala trupului.
Pentru aceea, de la bolnav nu se cere şi
nici nu se cearcă postul şi înfrânarea şi alte osteneli, ci datoria lui este să
mulţumească pururea cu osârdie şi cu toată inima sa lui Dumnezeu, rugându-se să
i se dea răbdare”.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul,
Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia,
Iași, 2010, p. 423)
Când
te rogi pentru cineva, postul și nevoința sunt condiții necesare
-
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul -
- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un
oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?
- Nici nu mai încape discuţie. Acesta este
ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut necesare. Dar
pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru
ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu
dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc
să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap.
Mănâncă, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are
infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav, pentru că lucrul acesta
este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi, şi astfel îşi odihnesc
gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndemnat să ajute copii părăsiţi!
Dar n-au făcut nimic.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte
duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah
Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp.
338-339)
Niciodată
să nu te saturi a chema pe Hristos!
-
Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț -
Iisus să fie îndeletnicirea şi gândirea
cea mai aleasă a minţii tale! Iisus să fie răsuflarea ta şi niciodată să nu te
saturi a chema pe Hristos! Din această pomenire continuă şi preadulce a lui
Iisus se vor răsădi şi vor creşte copaci mari ca cele mai mari virtuţi:
credinţa, nădejdea şi dragostea.
Aşadar, rosteşte şi tu numele lui Iisus cu
dragoste şi cu lacrimi, deoarece, după Sfântul Isaac Sirul: Pomenirea celor
dragi pricinuieşte lacrimi. Precum o casă, care are înăuntrul său pe stăpânul,
este curată, aşa şi sufletul care are pe Stăpânul Hristos locuind înăuntrul lui
este de cinci ori mai curat, deoarece Stăpânul Hristos cu toate vistieriile
Duhului S-a sălăşluit în el.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Pentru
cei cu sufletul nevoiaş ca mine, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, pp. 429-430)
Vă
daţi seama ce înseamnă preoţia!
Eram prin anii ’50-’53 spiritualul
Seminarului de la Neamţ, singurul seminar monahal din ţară. Aveam 35 de diaconi
elevi. Şi am slujit Sfânta Liturghie împreună cu un diacon mai în vârstă decât
ceilalţi.
Diaconul, tocmai în momentul în care
ţineam predică – că eram obligaţi să le ţinem un cuvânt de zece minute, în care
le vorbeam despre Sfintele Taine, care se pot arăta în chip de pâine şi în chip
de carne sau în chip de prunc – , consuma Sfintele şi gândea: „Ce, o fi chiar
aşa cum spune părintele?” Şi i s-a umplut gura de sânge şi carne în loc de
pâine. Şi i-a căzut potirul pe Proscomidier şi el a căzut jos. Eu am crezut că
s-a îmbolnăvit. Eram la o jumătate de metru de uşa altarului. S-a îndoit. Vă
închipuiţi, dragii mei! Vedeţi, nu trăia în credinţă. „N-o fi chiar aşa cum
spune părintele…!” Dar pentru care motiv te pregăteşti tu pentru preoţie?
De două ori s-a întâmplat în viaţa mea.
Odată la Sihăstria şi odată acum, la Neamţ. Dragii mei, să ştiţi şi lucrul
acesta. Dumnezeu a creat cele mai grozave lucruri! A creat o femeie distinsă,
care a născut pe Hristos, şi a creat preoţia, care-L aduce pe Dumnezeu din cer
să-L nască pe Sfânta Masă!
Vă daţi seama ce înseamnă preoţia! Nu
faceţi deosebire între duhovnicul cutare şi duhovnicul cutare. Orice duhovnic
are putere să te dezlege. Nu te dezleagă vrednicia lui, ci te dezleagă harul
lui Dumnezeu din el. A dat Dumnezeu putinţa aceasta preotului, să ne dezlege de
păcatele noastre, căderi grozav de grele, şi le dezleagă pentru totdeauna.
Vă dați seama ce posibilități are omul să
se mântuiască? Indiferent cum, un duhovnic trebuie să știe și să fie fericit
când i se spun păcate grele, pentru că salvează un om din adânc de ape. Și nu-l
mai ceartă de ce este ud. Bine că l-a scos din apă.
Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a,
vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria
De
ce te-ai speriat de mine și ce rău ți-am făcut?
-
Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț -
Venind un grup de pelerini în 1981 din
Grecia să se închine la locurile Sfinte și ajungând la Hozeva, o credincioasă
pe numele Elena, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan Iacob a zis: „Mai bine
nu veneam să văd acest mort despre care unii spun că este Sfânt”.
După ce a ajuns noaptea târziu la
Ierusalim, nu a mai putut să doarmă, iar în ziuă, ațipind puțin, l-a visat pe
Sfântul Ioan Iacob, tânăr cu chip luminat și frumos, care i-a zis: Elena! De ce
te-ai speriat de mine și ce rău ți-am făcut?
A doua zi, Elena a dorit să vină la Hozeva
să se roage Sfântului Ioan Iacob s-o ierte, dar nu se putea fiindcă trebuia să
plece împreună cu grupul de închinători în Grecia. De atunci, o durere de cap
și o frică nu a mai lăsat-o până când a reușit să vină din nou să se închine la
racla Sfântului Ioan Iacob.
Acum s-a vindecat și i-a cerut Părintelui
Ioanichie să-i dea o icoană cu Sfântul Ioan Iacob. Părintele neavând nici o
icoană i-a dat o fotografie pe care ea a primit-o cu multă bucurie și, de câte
ori mai venea la Ierusalim, spunea că mult o ajută pe ea Sfântul Ioan Iacob
când îl pomenește în rugăciuni. Așa a făcut ea cunoscut la multă lume din
Grecia despre puterea Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la
Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)
Să
ne rugăm pururea pentru vrăjmaşii noştri!
-
Părintele Ilarion Argatu -
Rugăciunile păcătoase sunt acele rugăciuni
rostite de om cu păcat şi cu patimă. Adică atunci când te rogi pentru răul
cuiva, pentru moartea cuiva, pentru a te răzbuna. Aceste rugăciuni sunt rele
pentru că Mântuitorul ne-a poruncit să ne rugăm pentru vrăjmaşi şi să
binecuvântăm pe cei ce ne asupresc, îndemnându-ne la o iubire desăvârşită, curată,
asupra aproapelui nostru. Rostind astfel de rugăciuni o facem cu ură asupra
aproapelui, cu dorinţă de răzbunare. Rugăciunea trebuie să fie pentru a cere
îndreptarea aproapelui şi întoarcerea de la răutatea lui cu dragoste asupra
noastră.
(Pr. Argatu V. Ioan, 445 Răspunsuri
duhovniceşti ale Părinteleui Ilarion Argatu la întrebările credincioşilor,
Editura Mila creştină, 2005, p. 120)
In
memoriam: Adrian Păunescu
Cu câțiva ani în urmă s-a stins un mare om
și un mare poet al nației. El a reușit să marcheze prin personalitatea și
creația sa o întreagă generație, generația ,,în blugi”, cum îi plăcea să spună.
Dincolo de controversele ce sunt legate de această personalitate, Adrian
Păunescu reprezintă începutul unei speranțe în societatea românească.
Cenaclul său aducea un suflu nou,
necunoscut, un suflu de libertate, de care tânăra generație și nu numai ea avea
nevoie ca de apă și de aer. Dădea cezarului ce era al cezarului, ce-i drept,
fiindcă altfel nu ar fi putut să existe însuși cenaclul respectiv, dar, dincolo
de aceasta, cenaclul reușea să mobilizeze mase mari de oameni. Dacă la
cuvântările lui Ceaușescu erau aduși oameni de pretutindeni obligatoriu, la
cenaclurile lui Păunescu oamenii dădeau buzna și mai plăteau și bilete. El reușea să mobilizeze, să creeze conștiința
de unitate, de putere, de dragoste de țară și de neam. O generație disperată, o
generație care a dat tribut greu de vieți omenești la granițele țării,
încercând să evadeze în lumea liberă, descoperea în cenaclurile organizate de
Păunescu o lume nouă și o fărâmă de speranță în propria țară. Poeziile lui și
muzica pe care o promova erau incendiare. Glasul lui izbucnea ca un vulcan,
muzica folk antrena participanții într-un freamăt necunoscut până atunci.
Fiecare și toți vibrau pe aceeași lungime de undă și Păunescu era dirijorul,
care știa cât și cum să dozeze tensiunile.
A realizat o operă imensă. În primul rând
o operă de ziarist, cum puțini au realizat în cultura română. Prezent în
numeroase publicații zi de zi, dar mai ales în monumentala sa ,,Flacără”,
Adrian Păunescu era o voce de care trebuia să se țină cont. Aborda cele mai
diverse subiecte, le analiza cu competență
și pasiune rar întâlnită. Dădea verdicte, dojenea, acuza, lovea,
desființa dacă era cazul pe adversar. Poeziile nu erau artă pentru artă, ele
erau exemplul cel mai curat de artă cu tendință, artă mobilizatoare de energii.
Păunescu nu scria de dragul de a scrie.
Scria pentru a aborda probleme și a le găsi soluții. Fiecare poezie, fiecare
vers al lui era ca un ciocan care bătea în coardele sufletului. Poeziile lui
aveau ceva din mesianismul poeziilor lui Octavian Goga, ceva care electriza
masele. Pentru prima dată m-am cutremurat, când am auzit-o, în 1982, pe Sava
Negrean-Brudașcu, pe stadionul din Dej(CJ), în cadrul Festivalului ,,Samus”,
cântând pe versurile marelui poet:
,,Dă-i, Doamne, tărie
Unei mâini să scrie
Biblia bătrânului Ardeal!”
În Parlamentul României, cât și în
Parlamentul European, vocea lui Adrian Păunescu era ca un tunet, iar judecățile
sale erau sentințe peste care nu se putea trece.
A prezidat Congresul Spiritualității
Românilor de Pretutindeni din Sala Unirii de la Alba-Iulia din decembrie 2009.
Am fost acolo, la câțiva metri de el. Era ca un magnet. Atrăgea toate privirile
asupra lui, domina sala prin robustețea personalității sale, prin profunzimea
și tonul afirmațiilor sale. Am trăit momente de înaltă simțire românească în
acea zi.
Orice i
s-ar imputa lui Adrian Păunescu, dar
în poezii, cât și în articolele sale, se putea surprinde o mare doză de
patriotism. Și aceasta tocmai în perioada în care atâția trâmbițează
internaționalismul, europenismul, globalismul.
Adrian Păunescu va rămâne, ca poet,
scriitor, ziarist, om de televiziune și om politic o personalitate
inconfundabilă și o voce distinctă în istoria culturii și societății românești
de la această cumpănă de veacuri.
Dumnezeu să te ierte, Adrian Păunescu![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam : Adrian Păunescu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 193, pp. 4-5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, pp. 564 – 565; în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXIV(2015), nr. 6525(17 nov.), p. 5.
Sfântul
Fanurie – O MINUNE
În vremea în care Creta era dominată de
venețieni, locuitorii insulei nu aveau un episcop ortodox, pentru că scaunele
episcopale erau ocupate de latini într-un mod viclean. Când murea un episcop
ortodox interziceau să se hirotonească un înlocuitor pentru el și desemnau pe
scaun vacant un episcop de-al lor.
Așadar cei dintre ortodocși care se doreau
a fi hirotoniți diaconi sau preoți erau trimiși în insula Kythira, erau
hirotoniți și se întorceau în Creta.
Așadar, în perioada aceea trei diaconi au
luat corabia pentru a merge în Kythira, au fost hirotoniți preoți și erau gata
de întoarcere în Creta. Pe drum însă corabia a căzut în mâinile piraților
agareni. Printre alții au fost luați ca prizonieri și cei trei preoți
ortodocși, abia hirotoniți. I-au dus în Rodos și i-au vândut ca sclavi la trei
familii diferite de agareni.
În timp ce acești trei preoți plângeau din
cauza nenorocirii ce li s-a întâmplat, au auzit despre minunile ce se făceau
prin harul Sfântului Fanurie. Și fără să știe un preot prizonier ce face
celălalt, și-au îndreptat toți trei gândul lor către marele Sfânt, rugându-l să
mijlocească la Dumnezeu pentru a-și afla eliberarea, întorcându-se astfel la
turma lor din Creta. Atunci, „grabnicul în apărare și puternic în ajutor,
marele Fanurie” s-a arătat în vis celor trei stăpâni agareni și le-a dat
poruncă să permită prizonierilor să meargă să se închine la biserica închinată
lui. Nemiloșii agareni, considerând această arătare ca fiind una demonică, i-au
legat cu lanțuri pe sclavii lor și i-au chinuit.
Noaptea însă Sfântul s-a arătat
prizonierilor, i-a dezlegat din legături, i-a încurajat și i-a încredințat că
în următoarea zi vor fi eliberați. Apoi li s-a arătat în vis și celor trei
agareni și i-a înștiințat că dacă nu-i vor elibera pe sclavii lor, vor vedea
puterea lui Dumnezeu! Și pentru că aceștia nu s-au conformat, s-au trezit
dimineața orbi, paralizați și chinuiți de cumplite dureri.
Înfricoșați și-au chemat fiecare preotul
ținut ca sclav și i-au întrebat ce trebuie să facă pentru a fi vindecați.
Atunci s-a arătat a treia oară Sfântul și le-a spus să trimită imediat la
biserica închinată lui documentul care să ateste faptul că își eliberează
sclavii și vor deveni din nou sănătoși. În dimineața zilei următoare fiecare
dintre acești agareni au prezentat documentul necesar, s-au tămăduit îndată și
nu doar că au lăsat pe preoții aceia să plece, dar le-au plătit și cheltuiala
călătoriei lor din Rodos până în Creta.
Sinaxarul prezintă că înainte de a pleca,
preoții au făcut o copie a icoanei Sfântului Fanurie și au luat-o împreună cu
ei „ca bogăție a cerului și comoară neprețuită”, amintindu-și de Sfânt prin
privegheri anuale în cinstea aceluia, fără să înceteze, pe toată perioada
vieții lor, să povestească creștinilor marea binefacerea a Sfântului Fanurie.
(Sfântul Alexandru din Svir, Proorocul
Sfintei Treimi, Ed. Egumenița, 2009, p. 107)
Un
Saul al zilelor noastre
Pe
Nicu Pătrulescu l-am cunoscut la Schitul Topolniței prin 1969. Era elev la
Liceul Militar de la Breaza, secretar al organizației u.t.c. din acea școală.
Încă de atunci era un tânăr însetat de cunoaștere, doldora de filozofie
marxistă. Mă domina sub toate aspectele. Cu toate acestea, ne-am împrietenit
repede, tocmai fiindcă ne situam la poli
opuși. Rătăceam până târziu în noapte pe străzile Severinului în discuții
interminabile pe timpul vacanțelor. Dețin numeroase scrisori de 16-20 pagini,
pe care ni le trimiteam în timpul școlii. De fiecare dată credea că ,,mă face
praf” cu argumentele sale antireligioase. Chiar dacă nu reușeam să-i dovedesc
contrariul, întotdeauna mă încăpățânam să nu mă las convins de argumentele sale
și asta îl incita. Eram o enigmă pentru el.
Într-o zi, mergând la un profesor al meu,
Vasile Prescure, să-i cer niște lămuriri cu privire la o problemă mai delicată,
a trebuit să-i dezvălui și secretul corespondenței mele. Mi-a citit câteva
scrisori și m-a sfătuit să întrerup, socotind scrisorile lui Nicu drept o
provocare. M-am conformat, deși cu multă greutate.
Peste mulți ani l-am reîntâlnit pe Nicu la
Biblioteca Academiei Române din București. Era tânăr ofițer și, profitând de
câteva zile de concediu, venise la bibliotecă să studieze. Îl pasiona filozofia
și religia indiană, misterele Orientului. Turuia într-una termeni din limba
indiană, îmi vorbea de yoga, dar nu mai zicea un cuvânt despre materialism,
despre marxism, despre acele probleme în care era expert altădată. Nu l-am
provocat, dar am reținut amănuntul. L-am îndemnat să scrie, dar mi-a spus că e
în faza de documentare, că el nu e decât un căutător al adevărului. Cu
admirația dintotdeauna, ne-am despărțit, dar n-am continuat corespondența. Nu
mai eram doi poli opuși!
Peste alți ani, ne-am reîntâlnit tot la
Biblioteca Academiei Române. Surpriza a fost copleșitoare pentru mine. Nicu
părăsise armata. Trecuse în viața civilă. Era student la… limbi clasice! ,,-
Știi de ce vreau să învăț greaca și latina?” m-a întrebat. ,,- Probabil vrei să
te specializezi în epigrafie!” i-am spus. ,,- Aiurea! Vreau să studiez, în
original, Sfinții Părinți. Am citit numeroase traduceri și cred că asta este
ceea ce căutam!”
Și Nicu a început să-mi povestească despre
Sfinții Părinți, așa cum îmi vorbea profesorul la ora de Patrologie. Era
familiar cu multe, foarte multe noțiuni și cunoștințe teologice de mare
subtilitate. Se vedea cu ușurință că are în spate o lectură bogată, dar și o
gândire sănătoasă, însetată de cunoaștere. Pentru mine a fost o adevărat
revelație.
A funcționat câțiva ani ca profesor de
limba latină în București. Viața a fost dură, chiar nemiloasă cu el, dar nu l-a
înfrânt. Dacă altădată îmi făcea impresia unei corăbii în derivă, unui om
debusolat, acum, când l-am întâlnit puțin înainte de Revoluție, m-a convins
că-i un om sigur pe sine, un om care-și cunoaște ținta în viață, care-l simte
pe Hristos în viață.
După Revoluție, a devenit, prin concurs,
profesor de limbi clasice la Facultatea
de Teologie ,,Dumitru Stăniloae” din Iași. Nu a rămas mult acolo,
fiindcă s-a transferat pe același post la Facultatea de Teologie din Timișoara.
S-a impus repede și a obținut o bursă la
Universitatea din Oxford, unde și-a luat… doctoratul în Teologie. Dețin scrisori
de la el, prin care-mi mulțumește, fiindcă încăpățânarea mea de a nu-mi
abandona convingerile l-a făcut să studieze el însuși teologia și a ajuns acolo
unde nici nu visa.
Nicu Pătrulescu a pregătit multe generații
de studenți teologi, apoi… a abandonat învățământul teologic și a devenit…
călugărul Iona de la Mânăstirea Oașa din județul Alba. Acolo, în afara
obligațiilor monahale de zi cu zi, traduce din Sfinții Părinți. Din când în
când mai pleacă în București sau în alte orașe, pe la editurile cu care
colaborează să-și publice lucrările.
Recent, într-un interviu pe care l-a dat
la revistei ,,Familia Ortodoxă” a amintit și de prietenia noastră din
copilărie, interviu pe care-l redau mai jos.
*
Mare surpriză am avut, când, citind
revista ,,Familia Ortodoxă” din luna noiembrie 2012, am găsit acolo un interviu
cu părintele Iona, călugăr la Mânăstirea Oașa din Alba.
În
,,Familia Ortodoxă” vorbește despre copilăria lui, despre tinerețea lui de
tânăr utecist. Aici își amintește și de prietenul său de la Bârda. Iată ce
scrie: ,,Aș putea să vă povestesc ce a însemnat pentru mine, când eram în verva
ateismului, întâlnirea cu un elev de seminar. Acest elev este acum preot, se
numește Alexandru Stănciulescu, din Bârda. Era cu vreo doi ani mai mare decât
mine. Eu aveam vreo 16-17 ani și se făcea hram de Tăierea Capului Sfântului
Ioan Botezătorul, pe 29 august, la Mânăstirea Schitul Topolniței. Și eu, cum se
nimerea în vacanță, și fiindcă de mic copil mă ducea bunica, mergeam și dormeam
noaptea acolo, pe pietre – așa că atunci m-am dus și eu așa, de nostalgie!
Bineînțeles, că se adunau mulți tineri pe acolo, băieți și fete, iar la vârsta
aia te mai uitai după fete, te cunoșteai, îți mai aduceai aminte — eu, fiind
plecat, în vacanță mă întâlneam cu prietenii din sat. Slujba nu mă interesa,
stăteam pe la margine.
Și văd acolo că erau doi-trei călugări
bătrâni, cu bărbile albe, și văd acolo și-un tinerel. Și îmi zic: „Ăsta arată
bine, e un om inteligent. Ce caută ăsta acolo?” Și-așa m-a impresionat ținuta
lui, seriozitatea lui, evlavia lui, încât, după ce s-a terminat slujba, m-am
dus la el. L-am luat cam în felul următor, dar așa, batjocoritor, ironic: ,,-
Îmi pari un om educat și ești aproape de-o vârstă cu mine… Chiar crezi în
Dumnezeu?” ,,- Da!” ,,- Păi, cum e cu putință?! Hai să zic, că pe moșnegii ăia
îi înțeleg, că sunt analfabeți, dar tu?!…”
Era ora 1-2 după-masă. Până la miezul
nopții am stat de vorbă! Eu, să-i spun că habar n-are pe ce lume trăiește — ce
știam eu, din propaganda… El mi-a răspuns la toate întrebările, cu un calm și
cu o blândețe impecabilă. Nu era tulburat deloc. Ne-am despărțit, evident, în
coadă de pește. Am plecat la liceu, dar mi-a rămas în cap discuția. De ce? Eu
îl atacam pe el cu echipamentul meu științific, eram un tip foarte curios și
citeam reviste, eram în priză cu toate — și el îmi dădea citate din Sfinții
Părinți, știa un pic de greacă, un pic de latină. Eu mă simțeam în ofsaid cu
greaca și latina, iar el era descumpănit că știam chimie, fizică, descoperiri.
Și am continuat corespondența, ca să lămurim lucrurile — am și acum scrisorile!
Am corespondat aproape un an de zile. La un moment dat nu mi-a mai scris nici
un rând. Și s-a terminat.
Imaginează-ți că au trecut zece ani și mai
bine; eu plecasem din armată, intrasem la București la Facultatea de limbi
clasice – deja îmi mai revenisem puțin, îl cunoscusem pe Părintele Galeriu și
mă duceam la biserică. Eram la Biblioteca Academiei, citeam un text din Sfinții
Părinți — îmi făceam antrenamentul pentru limba greacă. Și pe cine văd acolo?
Pe prietenul meu, ca sa zic așa! Și el a rămas șocat, și eu… I-am povestit că
am plecat din armată, ce și cum. A rămas foarte mirat. Și-a dat seama că
poziția mea față de Biserică și de Dumnezeu se schimbase. Am ținut legătura,
dar nu mai aveam acum poziții divergente.
După 1990, îmi spune maica-mea: „- Vezi că
ai apărut în ziar. Popa de la Malovăț ți-a făcut un articol: «Al doilea Saul»”!
— în care el povestea ce spun eu acum: cum m-a cunoscut și cât de mare a fost
uimirea când prigonitorul este acum un mielușel, din fiara ce era! El era popă
după tipicul vechi – popa cărturar, are cărți scrise. A fost, cred, șef de
promoție, cred că și-a dat și doctoratul, a fost invitat să vină în oraș și el
a preferat să stea în sat…”
,,- Deci, cum ați ajuns în Biserică?”
,,- Eu eram idealist. Mă făcusem și membru
de partid încă din liceu, pentru că eram foarte activist; eram militant, nu eram un comunist de formă,
eram militant „agresiv”, îi convingeam și pe ceilalți, eram secretar U. T. C.
de grupă, dădeam recomandări de intrare în partid — și-au venit și m-au chemat
și pe mine. M-au chemat să fiu membru de partid și le-am spus că eu nu sunt
pregătit să fiu membru de partid, nu merit să fiu în partid. Acum, când mă
gândesc, roșesc la cât de prost puteam să fiu! Am refuzat să fiu primit în
partid, pentru că mă socoteam nedemn de așa măreț ideal… Auzisem de Marx, de
faptul că noi credem în comunism și în valorile lui, materialismul dialectic și
așa mai departe – și m-am apucat să-i citesc operele. Eu eram un elev pârlit în
clasa a IX-a, citeam „Manifestul Partidului Comunist”, „Originea familiei, a
proprietății private și a statului”, eram cu bibliografia grozav de pus la
punct și, evident, îmi făcusem un ideal foarte înalt, pornind de la „sfinții
părinți” ai comunismului. Și, atunci, eu nu mă socoteam demn.
Aveam povești din astea, cu „mucenici” ai
comunismului… Am fost în vizită cu școala la Doftana, dus acolo să le văd
cătușele. Aceste filtre satanice m-au dus la culmea idealismului. În sufletul
meu era o mistică neagră, satanică — cum sunt acum cei care se fac sataniști:
oameni care au un suflet mistic și sunt deviați de la calea spre Adevăr și
ajung la un misticism negru, întunecat. Diavolul vine în chip de „înger de
lumină” și tu ai niște experiențe de mare intensitate. Nu întâmplător oamenii
se droghează, sau stau în discoteci și țopăie acolo până nu mai pot – pentru că
ei au niște trăiri pe care noi, oamenii de rând, nu le avem. Diavolul le oferă
niște extaze ieșite din comun și ei nu au cum să-și dea seama ce li se
întâmplă. Așa și eu: nu mi-am dat seama până când am avut astfel de întâlniri!
Părintele Stănciulescu a fost unul dintre ei!”[1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Un Saul al zilelor noastre, în
,,Datina", Tr. Severin, an. III(1991), nr. 469(28 nov.), p. 2; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
40-42; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1993, pp.
20-21; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.
199 – 203. A se vedea și articolul Un severinean la Oxford, în
,,Datina", Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1800(15-16 febr.), p. 5; nr.
1848(24 apr.), p. 3; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și
umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
37-41; ed. a II-a, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc, 2013, pp. 37 – 41.
MULTIMEA
GUSTURILOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Gustând din feluritele roade ale pomilor,
te întâlnesti cu o nenumarata felurime de gusturi foarte placute si
folositoare, pe deplin potrivite cu firea noastra, asa încât nu te poti minuna
îndeajuns de bunatatea si întelepciunea Facatorului, ce bine a voit a ne face
pe plac cu parinteasca Sa bunatate, dulceata, întelepciune, atotputernicie.
Dintr-un singur Pamânt, câte roade nenumarate ca forma si ca gust! Te sarut, ma
alint pe lânga Tine, Parintele si Facatorul si Hranitorul meu, în fiecare pom,
în fiecare boaba, în fiecare spic de grâu (si câte feluri ale lor nu sunt!).
Iar în ce priveste nenumaratele gusturi ale celorlalte felurite mâncaruri date
noua, hotarât lucru ca minunarea mea nu cunoaste margini. În gustul fiecarei
farâmite se vede dragostea Facatorului fata de tine, dorinta de a-ti placea, de
a te alinta, mângâia, bucura, îmbarbata, hrani, întari, de a-ti da putere de
viata. Minunat esti Tu, Doamne, în toate lucrurile si faptele mâinilor Tale.
Însa ce neasemuita, cu neputinta de socotit bogatie a desfatarii duhovnicesti
ai pregatit în veacul viitor – desfatare pricinuita de îndulcirea cu negraita
bunatate si frumusete a Fetei Tale, de Care negrait sunt fericite toate cetele
si soboarele Îngerilor!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu sau
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 16-17
RESPIRATIA
SUFLETULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Rugaciunea este materia pe care o respira
sufletul, precum vazduhul este materia cea fireasca pe care o respira trupul.
Noi respiram prin Duhul Sfânt. Fara Duhul Sfânt nu poti spune din toata inima
nici macar un cuvânt al rugaciunii. Rugându-te stai de vorba cu Domnul fata
catre fata, si daca ai gura inimii deschisa prin credinta si prin dragoste e ca
si cum ai trage atunci din El bunatatile duhovnicesti ale Duhului Sfânt pe care
le-ai cerut.
Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea
rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2003, p. 23.
Pr.
Dr. Gheorghe Paschia
Părintele Gheorghe Paschia(1905-1990) nu
mai este printre noi decât prin scrisul şi gândurile sale, prin amintirea ce a
lăsat-o în sufletul celor ce l-au cunoscut.
S-a născut
la 24 aprilie 1905 în Bârzeiul de Pădure din jud. Gorj. A făcut şcoala
elementară în satul natal, studiile medii la Şcoala Comercială din Craiova
(1917-1925), apoi la Seminarul „Sf. Grigorie Decapolitul”din Craiova
(1925-1929). A urmat Facultatea de Teologie la Bucureşti (1929-1933), obţinând
doctoratul în teologie în 1945 cu calificativul ,,magna cum laude”. „Printre picături” a absolvit şi Seminarul
pedagogic universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti. A funcţionat câţiva ani
ca pedagog la Seminarul Teologic din Craiova (1929-1931) şi apoi a lucrat în
cadrul Ministerului de Finanţe. Nu s-a depărtat însă de Biserică. Fie că a fost
cântăreţ bisericesc în Bucureşti la bisericile ,,Andronache” și ,,Sfinții
Împărați”(1930-1936), fie profesor de religie la Liceul Industrial din
Bucureşti (1935-1936), sau preot la Biserica „Bărbătescu Vechi” din Bucureşti
(1936-1965), toată viaţa lui a fost o adevărată misiune în slujba Ortodoxiei.
Stagiul militar l-a satisfăcut în anii 1934-1935. De altfel a fost numit preot
misionar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1936-1938). A mers pe front în
1941-1944 ca preot misionar şi a suferit mulţi ani de puşcărie tocmai că şi-a
împlinit cu patos misiunea de preot. A fost celibatar, convins fiind că în
felul acesta îl poate sluji mai bine pe Hristos.
Părintele Paschia a fost un om de acţiune,
dar şi de carte. A socotit întotdeauna
că lucrările sale, fie că erau cărţi, fie articole, sunt o prelungire a
predicii de la amvon în timp şi spaţiu. A scris mult, deşi a publicat puţin.
Dintre cărţile sale amintim aici: Predica prin viaţă la sfinţi (1934); Sfânta
Biserică a lui Hristos, Biserica luptătoare(1937); Desfiinţarea sâmbetei şi
prăznuirea Duminecii după Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi actele primelor
secole creştine (1937); Tineri biruitori. Învăţături din Sfânta Scriptură şi
viaţă pentru tineret (1939); Sfânt şi sfinţenie (1940); Misterele Odesei
(1940); Cer şi pământ. Predici (1944). În perioada de dinainte de război este
colaborator perseverent al unor publicaţii periodice precum „Fântâna
Darurilor”, „Duminica copiilor”, „Tinerimea creştină”, „Glasul monahilor”,
„Apostolul” şi alte ziare şi reviste. După război revine greu în publicistica
românească. Abia după 1966 îşi recapătă dreptul la semnătură şi publicitate.
Colaborează regulat la reviste precum „Biserica Ortodoxă Română”, „Mitropolia
Olteniei”, „Mitropolia Banatului”, „Glasul Bisericii”, „Studii Teologice” ş.a.
Greu a reuşit să publice lucrări de dimensiuni mari. Şi totuşi! Olteanul nu s-a
dat uşor bătut! A găsit modalitatea de a se strecura pe sub nasul cenzurii.
Şi-a luat ca temă generală a scrierilor sale buna-cuviinţă, în care nu erau
mulţi specialişti! A avut norocul de întâlni un redactor sufletist şi
îngăduitor, recunoscut partizan al bunei-cuviinţe, dl. Gheorghe Marin, şi a
reuşit să publice câteva volume de referinţă precum: Buna-cuviinţă oglindită în
proverbe şi maxime din toată lumea (1970); Dicţionar al bunei-cuviinţe (1973),
Iordache Golescu. Proverbe pentru buna-cuviinţă (1975).
Alte manuscrise îşi aşteptau rândul la
tipar. Contextul ideologic nu i-a mai fost însă prielnic. A apărut şi o boală
nemiloasă, care l-a biruit definitiv la 17 noiembrie 1990.
Am corespondat mulţi ani cu dânsul. Era
plin de viaţă şi de idealuri. Mă încuraja întotdeauna. Mereu găsea proiecte,
multe dintre ele necesitând mulţi ani de studii. Îi citeam cu interes lucrările
în volume, dar mai ales studiile din revistele noastre teologice. Toate priveau
viaţa, constituiau o legătură puternică între învăţătura teologică şi viaţa
practică.
Stilul său era cald, accesibil,
convingător, lipsit de savantlâcuri. Articolele sale erau adevărate ghiduri de
comportament pentru orice tânăr dornic de a descifra şi de a-şi însuşi tainele
vieţii şi ale bunei comportări în societate. Părintele Paschia nu a avut copii
trupeşti, dar a avut mulţi fii sufleteşti. Nu mă refer numai la enoriaşii săi,
ci la toţi cititorii din ţară şi nu numai, care i-au primit scrierile cu
interes şi au putut să înveţe ceva din ele. Avea mult tact pedagogic şi ştia să
se facă plăcut.
Prin 1987 mi-a trimis trei manuscrise:
Buna-cuviinţă creştină, Dicționarul bunei-cuviințe creștine și Epitafuri. Îi
admir şi azi premoniţia de atunci. Mi-a încredinţat manuscrisele cu rugămintea
ca atunci când se va ivi vreun prilej să i le public. Eram preot într-un cătun
la o margine de ţară! Şi, totuşi! Mie mi le-a încredinţat. Nu ştiu dacă le-a
mai dat şi altora. Ştiu, însă, că am purtat ca pe o sfântă povară dorinţa
aceasta a Părintelui Gheorghe Paschia de a putea să-i dau într-o bună zi la
lumină aceste roade ale ostenelilor sale și am reușit.
Cărțile respective i le-am publicat în
câteva ediții și le-am răspândit în lume în sute de exemplare. Am făcut această
lucrare cu bucurie. Nu am cinstit doar memoria unui preot, a unui om dedicat
condeiului şi moralei creştine, ci am dat publicităţii cărțile părintelui cu
convingerea că ele sunt de folos tuturor celor ce le vor citi, indiferent de
vârstă şi preocupări.
Într-o lume în care violenţa şi dezmăţul
au prins mult teren, în care buna-cuviinţă este socotită de mulţi o adevărată
cenuşăreasă, cărțile părintelui Paschia se impun prin sobrietatea şi
seriozitatea cu care abordează problemele de comportament. Sunt printre primele lucrări de acest gen din câte cunosc,
prin faptul că abordează comportamentul de pe poziţia învăţăturii creştine.
Lucrările se vor nu numai un auxiliar preţios pentru preoţi, învăţători şi
profesori, care predau religia în şcoli, ci şi pentru credincioşii de diferite
vârste şi profesii. Aceasta tocmai datorită universului în care ne introduc: în
biserică, la nuntă, la botez, la înmormântare, la masă, la discuţiile cu
semenii etc. Toate îndrumările date în lucrările părintelui nu sunt sterile, învechite, depăşite.
Nicidecum. Ele sunt verificate practic.
Părintele Gheorghe Paschia, în îndelungata
sa activitate pastorală a avut posibilitatea să cunoască cele mai diverse
categorii de oameni. Adesea îmi povestea, în scrisori sau în timpul
întrevederilor ce le-am avut cu dânsul, despre oameni şi întâmplări de seamă.
Viaţa l-a dus în anturajul regelui, al patriarhilor, în apropierea miniştrilor
şi înalţilor ierarhi, a avut legături cordiale cu profesori universitari,
ofiţeri superiori, medici, ingineri ş.a. A învăţat de la fiecare şi şi-a
îmbogăţit permanent propria educaţie şi propriul comportament. Lucrările
dumnealui nu sunt rezultatul unor cercetări sterile de bibliotecă, lucrări de
birou, ci sunt direct implicate în viaţa practică.
Presimțindu-și sfârșitul, Părintele
Gheorghe Paschia și-a încredințat întregul fond de lucrări edite și inedite
Bibliotecii Sfântului Sinod spre păstrare și valorificare.
Dumnezeu să-l odihnească și cu drepții să-l
numere, așa cum a sperat întreaga viață![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] A se vedea și Pr. Dr.
Gheorghe Paschia (1905 - 1990), în ,,Telegraful Român", Sibiu,
an. CXXXIX (1991), nr. 1-4(1-15 ian.), p. 8.
NEINFRICAREA
MINTII
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Mintea omului cauta sa strabata marile, sa
paseasca pe valurile oceanelor, urmareste sa le cerceteze adâncurile, n-o
descurajeaza marile obstacole ce-i apar în fata, nici n-o împiedica sa treaca
la împlinirea planurilor sale; n-o sperie nici initiativa nepotrivita si
straina de firea sa, nici maruntaiele adâncurilor, nici multimea apelor, nici
chitii cei uriasi ai marilor; cu aceasta dorinta pretentia sa capricioasa în
cele din urma se împlineste; trupul s-a aratat în toate capabil sa serveasca
exigentelor spiritului; dar iata ca mintea cauta sa se înalte la ceruri ca sa
scruteze pamântul de la mare distanta si iarasi sa se pogoare în maruntaiele
pamântului ca sa-i cerceteze viscerele, pe unii munti cauta sa-i ridice, iar pe
altii sa-i naruiasca; pe unele mari cauta sa le sece, iar pe altele doreste sa
le plasmuiasca dupa a sa voie, cauta si staruie cu înflacarare sa schimbe fata
pamântului si sa supuna voii sale puterile de sub pamânt, si de la suprafata si
pe cele din vazduh si reuseste în toate; mintea ingenioasa si-a aflat slujitor
trupul iscusit, si pentru aceasta nimic nu le este cu neputinta; exigentele
nemaipomenite ale spiritului prin conlucrarea trupului îsi gasesc împlinirea.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 30-31
FOCUL
APRINS
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Focul lumânarilor si candelelor aprinse,
precum si cadelnita cu carbuni aprinsi si cu tamâie binemirositoare slujeste
pentru noi ca si chip al focului duhovnicesc, al Duhului Sfânt, pogorât în chip
de limbi de foc asupra Apostolilor, mistuind întinaciunea pacatelor noastre,
luminându-ne mintea si inima, înflacarându-ne sufletele cu flacara iubirii de
Dumnezeu si a unora fata de altii; focul în fata sfintelor icoane ne readuce în
minte înflacarata iubire fata de Dumnezeu a Sfintilor, pentru care ei au urât
lumea, toate amagirile ei si toata nedreptatea ei, ne aduce aminte si ca
trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu, sa ne rugam Lui cu duh înflacarat, care de
cele mai multe ori ne lipseste, fiindca inima ni s-a racit. Astfel, în
biserica, totul este spre învatatura, nu exista nimic de prisos, inutil.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 120.
Sfantul Ioan din Kronstadt
Fiecare cuvânt, când te rogi,
rosteste-l din inima, ca sa simti puterea cuprinsa în el. Fa-o ca si cum ai lua
o doctorie, stiind ca are o actiune vindecatoare, prin puterea pe care i-a
dat-o cel de Sus. Atunci când medicamentul îsi pierde puterea vindecatoare, nu
mai ramâne în el decât gustul amar. Asa se întâmpla si cu rugaciunea, daca o
reducem la rostirea unor cuvinte fara vlaga si al caror adevar nu-l simtim cu
inima. O asemenea rugaciune va ramâne fara nici un folos, fiindca rugaciunea
adevarata si lucratoare trebuie facuta în duh si adevar. Cuvintele rugaciunii
se aseamana cu medicamentele, în sensul ca fiecare dintre ele poseda însusiri
caracteristice si dau efecte ce le sunt proprii, toate la un loc constituind
mijloace de tratare a organismului. Asa cum farmacistii tin la calitatile si
efectele unor substante, pe care le combina dupa o anumita reteta, conservând
cu grija medicamentele în recipiente speciale, din sticla sau din alte
materiale, tot asa trebuie sa pastram si noi în inima, cu grija, fiecare cuvânt
cu însusirile lui, ca într-un vas, si sa le rostim astfel încât sa-si puna în
valoare puterea.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 74
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu