IRINA și CHEIA TIMPULUI

Literatura:

IRINA LUCIA MIHALCA ȘI CHEIA TIMPULUI;

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Poemul ”Cheia timpului” din grupajul ”Secretul timpului”, aparținând poetei Irina Lucia Mihalca, se poate înțelege ca fiind o epistemologie a metafizicii erosului în dinamica temporalității sinelui, de identificare dialectică a spatiilor topologice lăuntrice, acele medii fertile și locuri sacre sensibile, acolo unde poate germina și emerge apofantic oricând o iubire ce poate genera o dorință ” petale de lumină din fructul iubirii”, cu proiecțiile universalității pe coordonatele unor locusuri ale ființării umane conștiente, interactivate fenomenologic… Oricât de evaluate ar fi aceste spații interioare umane, o caracteristică dialectică a gnomicității lor, în percepția ontică, grație informației și experienței, nu pot fi percepute, conștientizate , accesate și utililizate decât în mică măsură, și aceasta, funcție de capacitatea intelectului de percepere a ontologicului în existență și ființare , în genere, și în ființarea umană, în primul rând, a valorii universaliilor în temporalitatea acestora (Gheorghe Apetroae, David Hume). Este un flou al riveriei și al ludismului depășirii trecerii cu valențe providențiale, de care se încărcă o inimă simțitoare de universalitate, cu sonanțe existențiale ce rezonează în modele armonice metafizice (Leibniz): ” Simţi cum palpită inima noastră, / ascultă-i muzica unică”… Poeta își deschide larg porțile lăuntricului său pentru cel ce se îndreaptă spre ea, stabilind un timp anume dat întâlnirii, și își oferă mâinile pentru îmbrățișarea solemnă a celui poposit în adâncul dedalic al cunoașterii, știind că îi va aduce acolo, astfel, lumina și fericirea : ” De tine depinde ca tot ce-ai trăit /să fie, acolo, candelă vie, /am fost una cu Viaţa,/fără început şi fără sfârsit, mai mult decât Viaţa şi Moartea. /Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii!” Poeta Irina Lucia Mihalca reușește 0 exprimare versificată sufficient de estetizată a percepțiilor evenimențiale intrinsece a universalității sinelui, prin sesizarea valențelor panteistice ale universalului, de unicitate genezică fizică și metafizică, căruia însăși poeta îi aparține cu întreaga sa ființare în limite perathosului ( Pythagoras, W. Ockham, C. Noica), îl cântă și se identifică ca un ecou al acestuia, în contrast cu principiul negării spațialității și temporalității obiectuale (I. Kant, M.Heidegger), bine redat în versurile: ”Acolo, frunzele copacului meu / îţi vor şopti: /marea eşti tu, marea sunt eu, /acel spaţiu imens, /mister, nelinişte, exaltare, fior, /melancolie, vibraţie,/ pură emoţie, necuprinsul din infinit!” Dincolo de aceste percepții, evidente în textul poemului, se aude strigătul disperat al poetei de certificare a regăsirii cu idea voliției cunoașterii și incluziunii expuse încă din primele versuri, de așteptare și de întindere a mâinii către ea, în determinismul salvării și în cauzalitate, a celui așteptat de poetă să vină pentru a participa și gusta împreună din tainele existenței universale ” Dincolo de tăcerea albă, / …. , / un câmp şi liniştea lui verde,/ ai să rămâi cu mine, acolo, mereu, / priveşte-mă, priveşte-mă, / hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!”... Un poem reflexiv, caracteristic, după cum se observă și din alte poeme parcurse, structurii poetice a autoarei, un discurs mai puțin liric, cu un limbaj puțin mai riguros (G. Baretti), dar cu referire la condiția umană a entivului, a apartenenței sale existențiale subordonate, în relația sa cu universalul cosmic, dar și cu sine însuși, cu abordări de principii existențiale sincategoriale, cu un mesaj filosofic consistent și interesant! Felicitări!

Gheorghe Apetroae, Sibiu.

http://confluente.ro/irina_lucia_mihalca_1496138445.html

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=1870161996566524&id=1721156681467057