Marian Malciu, Slatina-Olt
ESCALADÂND VERTICALA CUVINTELOR
Am în faţă un volum
inedit de versuri, iar acest inedit nu evidenţiază faptul că este vorba de o
proaspătă publicaţie, ci faptul că autorul său - îndeobşte cunoscut printr-o
multitudine de cărţi publicate, căutate şi citite de numeroşi iubitori de
literatură, lansează pentru prima oară un volum de versuri, care, la rândul
lor, sunt absolut inedite prin formă şi stil.
Este vorba despre
volumul „FRAGILITATE – Cuvinte pe
verticală”, pe care Măria Sa Autorul – Ion
N. Oprea, a avut amabilitatea să mi-l ofere în urmă cu foarte puţin timp.
Titlul cărţii nu este o întâmplare, o inspiraţie de moment, ci doreşte să
prevină cititorul că în paginile sale sunt cuprinse numeroase gânduri,
constatări, descoperiri, acţiuni şi inacţiuni, sentimente şi trăiri simţite
doar cu ochiul sufletului, meditaţii etc, toate exprimate în „cuvinte pe
verticală”. Adevărat, de regulă, poezia este scrisă pe verticală, în versuri
orânduite, după anumite criterii, în strofe, cu respectarea regulilor de
scriere ale Limbii Române, cu respectarea, deci, a Gramaticii Limbii Române,
ceea ce autorul în cauză respectă de la sine de când a învăţat să citească şi
să scrie, adică încă de acum aproape 80 de ani…
De data aceasta, aşa
mucalit, cum îl recunosc unii dintre prietenii săi, dar întotdeauna bine
documentat şi deosebit de obiectiv în cercetările istorice sau literare ori în
analizele făcute pe marginea rezultatelor obţinute şi certificate, precum îl
ştim cu toţii, Domnul Ion N. Oprea – ori, pe scurt, INO, pare că ironizează
autori de versuri aruncate vertical pe suport de hârtie sau electronic, fără
însă a avea un conţinut de sine stătător sau o idee în baza cărora să salte
rima şi ritmul de bucurie că sensibilizează lectorul, fără a avea semne de
punctuaţie şi, fireşte fără un stil anume. Da, adevărat, s-au dat denumiri unor
asemenea tipuri de poezie, dar…, fraţilor, dacă nimic a spune nu are autorul,
dacă reguli ale limbii naţionale (limbă oficială de stat) şi ale gramaticii sale,
dar nici semnele de punctuaţie nu sunt respectate, se mai poate numi poem,
precum, pompos, doreşte acel autor? El poate fi numit poet? Cred că domnul INO,
răspunde hotărât: NU, iar eu sunt în deplin acord cu domnia sa!
Da, „cuvinte pe
verticală” sunt şi poeziile din acest volum. Ca aşezare doar. În rest, poeziile
poartă un titlu, iar acesta este tipărit cu litere mai apăsate (îngroşate)
decât cuvintele ce-l urmează, care, la rândul lor, stratificate în versuri,
sunt scrise cu literă mare, de tipar, pentru înţelesul tuturor, la început de
poezie, strofă ori frază, dacă aceasta
nu are continuitate cu ideea celei anterioare. Şi, ca să fim în clar cu totul,
între aceste cuvinte sunt semne de punctuaţie şi de ortografie, acolo unde
trebuie, după rostul lor, inclusiv cratima, cenuşăreasa multor texte ce inundă
internetul şi, din nefericire, chiar şi unele cărţi publicate ori acte
oficiale, pe ici-pe acolo. Ei bine, dacă doriţi să ştiţi precis, nu, nu am
găsit virgulă între subiect şi predicat!
Pe de altă parte, este
foarte posibil ca autorul să se persifleze pe sine, dar, scuzaţi-mă, este doar
o părere, adevărul fiind cunoscut numai de către domnia sa! Totuşi, varianta a
doua nu o pot susţine cu tărie. Conţinutul poeziilor mă contrazice. Domnul Ion
N. Oprea, chiar dacă nu a fost interesat de regulile sintactice, a fost
preocupat, în primul rând, de intenţia sa de comunicare, de maniera în care o
face, de metodele şi mijloacele menite a-i permite să se facă uşor înţeles,
pentru că, este cât se poate de clar scopul principal al domniei sale şi anume, reuşita
comunicării. Doresc să vă reamintesc, comunicarea a fost dorită şi lansată încă
din tinereţe, iar numeroasele sale lucrări de ziaristică, memorialistică,
istorie şi mai apoi de tip antologic, au convins că se raporta la toate
vârstele, la oameni situaţi pe diferite niveluri de cultură, de pregătire
generală şi experienţă de viaţă şi, se înţelege de la sine, diferiţi prin
profesie. Conştient sau nu de reuşita sa, a perseverat şi a atins cote înalte,
apreciate de public, de colaboratorii săi din Cenaclul literar la distanţă, pe
care l-a înfiinţat şi la coordonat în condiţii excelente, publicând nu mai
puţin de zece volume de antologie…
În deschiderea volumului
„Fragilitate”, parcă pentru a întări
varianta ironizării celor care scriu „Înşirând
cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune” („M. Eminescu – „Criticilor mei”),
autorul a ales să fie poezia „Eminescu”,
ceea ce demonstrează mai mult decât aş putea descrie eu aici. Domnia sa chiar
explică de ce anume a hotărât să scrie „pe verticală”, adică să publice
versuri, reuşind să spună mai multe decât ne-am fi imaginat atât despre
cuvinte, prozodie şi chiar despre Poetul Nepereche: „Şi acum mi-aduc aminte/ şi mă-nclin/ şi-i cer iertare/ Marelui Poet/
c-am ajuns să scriu/ în şiruri/ chiar şi un sonet;/ şi comit un sacrilegiu/
înşirând cuvintele/ să devin şi eu modern/ şi disloc suitele/ tot pe verticală
-/ nu e de mirare,/ multă lume bună,/ cu pretenţii literare/ se desprind de
Mit/ şi-l demitizează/ şi cu multe patimi grele/ îl caracterizează,/ să ni-l
izoleze.”
Este un omagiu sensibil,
este un mare semn de respect faţă de poetul neamului, de valoarea operei sale,
atât sub aspect poetic cât şi publicistic. Nici nu este de mirare, dacă avem în
vedere admiraţia aceluiaşi autor,
transparent şi constant exprimată, faţă de ţară şi de neam, faţă de
trecutul istoric al acestuia: „prin
mine,/ ca şi prin tine,/ române,/ curge sânge de dac,/ care ne păstrăm datinile
şi obiceiurile,/ chiar şi zâmbetul lui Zalmoxis-zeu,/ în faţa morţii,/ tot
dacic este./ L-am păstrat,/ iar neamul meu,/ de aceea,/ nu se lamentează,/ nu
se înspăimântă/ de moarte,/ dovadă ne sunt voievozii,/ brâncovenii,/ şi eroii
cu care am putea/ popula/ întreaga planetă.” („Dac”).
Iar aici, se cuvine să
spun că domnul Ion N. Oprea poartă respectul cuvenit tuturor oamenilor de
valoare pe care i-a cunoscut (inclusiv profesori ai domniei sale) ori despre
care a studiat sau pe care i-a descoperit prin cercetarea a numeroase
documente, ignorând voit originea sau etnia acestora. Nu a făcut şi nu face
diferenţe. Important este ca ei să fi iubit ţara şi naţia, să valorifice
uriaşul potenţialul al acesteia, manifestat în toate palierele vieţii, să se
sacrifice pentru păstrarea identităţii naţionale, ceea ce nu presupune numai obiceiuri,
credinţe, istorie şi graniţe, ci şi limba – darul nostru sacru, despre care
Lucian Blaga spunea: „Limba este întâiul
poem al unui popor”.
Cu alte cuvinte, domnul
I.N.O. este conştient de faptul că românismul lingvistic este zestrea pe care
am moştenit-o de la „facerea” noastră ca popor. Iată, în peste două mii de ani,
o multitudine de evenimente şi voinţe istorice s-au perindat şi au apăsat cu
forţă asupra destinului nostru, dar nu au reuşit să ne ucidă limba, din contra,
au înnobilat-o prin suferinţă şi jertfă. Iar această convingere este ilustrată
sensibil în mai multe titluri din volumul „Fragilitate”
(„Ruleta”, „Obiceiuri”, Nebunie”, Pământ”, „Limba”, „Feţe”, Vorbim”, „Bătrânii”
etc), pe care-l recomand prietenilor mei şi nu numai, cu responsabilitate şi
consideraţie.
Întâmplător sau nu, în
primul său volum de poezii, domnul Ion N. Oprea ne delectează şi cu versuri în
care gândirea sa filosofică îşi găseşte spaţiul ideal de manifestare. În acest
context, critica fină ori ironia abundă:
„Orice om,/ cu faţă clară ori nu,/ mai dă
şi rebuturi în viaţă,/ pe faţă,/ să le trateze societatea./ Să le suporte şi
părinţii, bunicii,/ ferindu-se, săracii,/ de ştirea nepoţilor, să nu se
perpetueze…” (Lucrurile”) … Şi… „Ştiu,/
bătrâneţea e urâtă/ şi dizgraţioasă,/ dar acuş-acuş/ îţi vine rândul şi ţie”
(„Creştine…”). Sau… „Cultul
deşteptăciunii este/ el însuşi/ dilemă a vieţii/ şi e bine să-l cultivăm/ avem
nevoie/ de recolta/ cea mare/ a lui” („Dilema”)
Tenta filosofică, în
afara poeziilor cuprinse în capitolul „Filozofia” se manifestă şi într-un ciclu
de poezii dedicate naturii (capitolul „Cuvinte”), în care „fragilitatea”
autorului transpare şi ne duce cu gândul la tainice sentimente din toate
perioadele vieţii sale: „Toamna
roditoare/ mi-a lăsat răcoare/ presimţind în aer cum/ amurgul pustiu şi rece/
grabnic se roteşte/ - nu domol ca vara -/ ci grăbit cu picuri/ reci/ şi cu
zvonul iernii -/ vânt zorit le cerne/ nici nu ştii când/ cu steluţe reci
căzând/ frunzele/ se rotesc în aer/ cad cuminţi în straturi/ viscolindu-le
sălbatic/ le priveşti, de nu te saturi” (Toamnă”). Pe de altă parte, simţim
cu câtă atenţie a privit şi priveşte autorul în jurul său, cât de meticulos
este în analiza făcută manifestărilor oamenilor, plantelor şi animalelor în
diferitele anotimpuri ale anului, dar şi factorilor ce determină manifestările
în cauză („Florile”, „Terţetul”, „Soare”, „Cheia, „Întrebare”, „Lache”,
„Binecuvântare”).
Cred că nu exagerez dacă
apreciez că cel mai important capitol al volumului este cel intitulat „Intime”,
iar titlul pare să confirme opinia mea. Nu doar pentru că, aici, autorul
dezvăluie trăiri sufleteşti, regret, durere, pe care le cunosc foarte bine,
amândoi având o anumită experienţă de viaţă menită să ne zguduie simţirea, să
ne manifestăm sentimente pe care, în mod obişnuit nu le dezvăluim. Sunt poezii
care, numai prin titluri, au forţa de a ne conduce la adâncă şi intimă
meditaţie: „Drum comun”, „Amintire”, „Am aflat”, „Nu eşti singură”, „Oaspeţi”,
„Amin”, Ochii”, „Gingăşie”, „Casa” şi aşa mai departe. Îmi permit să ofer
cititorului, deşi nu-mi propusesem, numai două secvenţe din aceste poezii, dar,
zic eu, edificatoare: „Ştiu că ţi-i greu/
dar gândul meu/ mereu/ te-nsoţeşte./ Stai fără grijă!/ Tu eşti eu/ şi,
viceversa” ... „Nu eşti singură./
Suntem amândoi/ în gând şi faptă, mereu/ şi te admir!” („Nu eşti singură”)
şi: „Pe tine,/ scumpă fată,/ te-aştept
neîncetat,/ plecată prea devreme/ pe drumul blestemat./ Îmi promiseşi/ c-ai să
revii,/ Te-ai înălţat/ la Steaua/ pe bolta cu răspunsuri,/ dar ai uitat de
noi,/ de cei ai tăi rămaşi pe povârnişuri.” („Vino!”).
Sunt multe de spus
despre poezia domnului Ion N. Oprea şi despre un cumul de calităţi ale domniei
sale, pe care tocmai ea, Poezia, le evidenţiază de data aceasta. Capacitatea sa
de concentrare este demnă de admirat, precum şi puterea de muncă îi este.
Urmărind datele înserate la multe din poezii, constat că volumul acesta a fost
scris în doar trei luni de zile, el însumând circa două sute de pagini numai de
versuri! Pe de altă parte, ca de obicei, se dovedeşte dragostea domniei sale
faţă de literatură, în general, de cuvântul scris şi de autorii cuvintelor, pe
care îi iubeşte la fel de mult, precum le iubeşte operele. Iar această iubire
se manifestă şi în ajutorul dat oricui în a scrie, în a-şi publica rodul
propriei inspiraţii, în a-l promova, dovadă fiind chiar cele zece antologii
publicate prin contribuţia membrilor Cenaclului literar la distanţă şi revista
„Luceafărul”.
În fine, câteva cuvinte
despre fragilitatea autorului, pe care nu-mi propun să o analizez, cu atât mai
mult cu cât domnia sa ne dezvăluie, sub titlul „Fragilitate” din capitolul cu
acelaşi nume, următoarele: „Dintre toate
fiinţele lumii/ Omul se crede cel mai puternic,/ cucereşte cosmosul/ dar nu se
ştie pe sine,/ pentru că/ precum orice vietate/ este de o rară fragilitate.”,
pentru ca, în finalul poeziei, să generalizeze: „Suntem fragili,/ mai ceva decât porumbeii,/ după ce pleacă primul…”.
Da, sunt de acord!
Totuşi… domnul Ion N. Oprea nu este un om fragil. Este un sensibil, chiar
emotiv, dar puternic, cu forţă de muncă de invidiat, este un om echilibrat,
care îşi iubeşte aproapele ca pe sine şi reuşeşte să urce cuvintele pe o
verticală tainică, la prima vedere, pentru a le oferi cu dărnicie truditorului
de pe ogorul literaturii, dar şi culegătorului de fructe cu gust de cultură
adevărată şi bogată…
În întâmpinarea zilei
aniversare, vă doresc ani mulţi cu sănătate şi împliniri în pace şi lumină,
distins prieten, Ion N. Oprea! Acea
zi - 28 aprilie 2016 – să fie ziua armoniei interioare, ziua împăcării cu sine,
ziua triumfului vieţii şi ziua în care prieteni devotaţi să vă cânte Odă
bucuriei!
Cu preţuire, prietenie şi consideraţie,
Marian Malciu
7 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu