Demult, tare
demult, când soarele se fugărea cu luna pe cer, împiedicându-se de aștrii,
aflați într-o dezordine înșelătoare dar sublimă, unde se prindeau cu toții în
hora vieții, din care se nășteau alți aștrii eterni la sânul universului
necuprins, când, pe pământ, toate viețuitoarele pământului vorbeau aceiași
limbă și lupul păștea alături de oaie, undeva spre soare răsare, în Țara
Negurilor si a Uriașilor, se afla Ținutul Geto-Dacilor.
Acel ținut,
era stăpânit tocmai de ființe scoborâte din Fii Lumini, cei aidoma Zeilor de
Început, conduși de Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, la care și
Marele Stăpân și Inițiat Zamolxe, făuritorul Legilor Blajine, împreună cu
Likanos- cel întocmai ca lupii, i se închina cu smerenie.
Tare
frumoasă și liniștită, era viața locuitorilor din Ținutul Geto-Dacilor, iar
zilele lor nu erau deloc puține, ajungând să trăiască chiar vârste
matusalemice, tocmai din lipsa de griji, uitați parcă și de Ceifator- Zeul
Întunecat din Ținutul Morților.
Pacea și
armonia, cântările și voia bună, mai ales în zile de sărbătoare, umpleau Agora-
piața centrală, unde se adunau cu toții pentru sfat sau petrecere, iar Mama
Natură, le-a dăruit acelor oameni, un pământ bogat și roditor, poame din
belșug, o apă rece ca gheața și dulce ca mierea, turme de oi și capre, ce
pășteau pe golurile alpine, aproape de piscurile munților cu tâmpla ninsă, la
răcoarea brazilor, frați și ei cu Cei din Vale, din Ținutul Geto-Dacilor.
Ca toate
lucrurile să fie orânduite, după felul și trebuințele lor, Unicul Dumnezeu Cel
Adevărat și Veșnic Viu, le-a dăruit acelor oameni, prin Zamolxe Străbunul, trei
surse de inspirație divină, ce aveau să-i călăuzească, de-a lungul vieți lor;
Înțelepciunea Lumilor Văzute și Nevăzute, Piatra Sacră- ruptă dintr-o tânără
stea și Sfântul Arc Ceresc- de la facerea lumilor, cu sublimele sale culori
divine, ce amintea legământul făcut dintre divinitate și oameni, învățându-i
totodată, cum să folosească acele daruri neprețuite.
Cei din
Vale, trebuiau să folosească Înțelepciunea Lumilor Văzute și Nevăzute, pentru a
cinsti și a propovădui viața, așa cum era ea, în acel ținut binecuvântat de
Creator, unde, în marea sa dragoste față de acei oameni, a îngrămădit toate
cele de trebuință, încă și mai mult pe deasupra.
Ori de câte
ori pământul era adâncit în bezna cea adâncă, trebuiau să scoată la iveală
Piatra Sacră, păstrată în adâncurile Muntelui Sfânt, pentru a face lumină și a
da căldură, pentru a dărui sănătate și vindecare, celor mai puțin favorizați de
soartă, precum și pentru a-i înspăimânta pe venetici, născuți din colb de
copite și mâncători de păstramă crudă, bătucită pe crupa calului, ce pofteau cu
nesaț la acel pământ binecuvântat de Creator- Ținutul Geto-Dacilor. Aceștia,
trebuiau să privească la Sfântul Arc Ceresc, cel într-o mie de culori divine,
atunci când viața lor era pusă în primejdie într-un fel sau altul, cerând
astfel Creatorului scut și platoșă cerească, pentru ei și familiile lor,
pecetluind astfel legătura strânsă dintre oameni și divinitate.
Zamolxe
Străbunul, a mai primit de la Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu,
Înțelepciunea Divină necesară întocmirii Legilor Blajine, pentru a le folosi și
totodată respecta, dând valoare vieții, asigurând propășirea geto-dacilor, pe
acele meleaguri sfinte. Acele legi, dăruia celui ce și le însușea, puteri
nebănuite, putând dobândi cunoștințe despre astronomie, astrologie, fizică și
matematică, științe despre natură, elemente de natură mistică despre lumile
trecute și cele ce or să vină, devenind la fel de înțelepți și cunoscători, ca
și înaintașii lor, Fii Luminii- urmașii Zeilor de Început.
Firul
vieții, se scurgea domol, în acel ținut binecuvântat și toate lucrurile și-ar
fi urmat rumul firesc, stabilit dintru început de Marii Străbuni, iar Moș Timpul,
tânăr fiind și novice în țeserea anilor, ce abia de-i crescuse tuleiele, mai
mereu își uita suveica năzdrăvană prin peșterile Muntelui Sfânt, unde își avea
sălașul împreună cu Zamolxe Străbunul, luându-se cu joaca printre aștri-
feciorii luminoși ai universului infinit, fără să se mai gândeasc el la firul
vieții, ce se torcea domol în ghemul veșniciei, lăsând oamenii să se bucure de
viață lungă, plină de pace și voie bună. Ceva neașteptat și înspăimântător,
avea să le umbrească viața Celor din Vale, pentru veacuri întregi.
Îngerii
căzuți, fii ai întunericului de nepătruns, vrăjmașii eterni ai oamenilor, s-au
gândit că este timpul să îi distrugă și să-i piară, pentru a le lua locul în
Ținutul Geto-Dacilor și al Uriașilor, laolaltă cu slugile lor, născuți în
corturi și din colb de copite.
Astfel, din
Gheena Iadului cel Adânc și Întunecat, s-a născut din duh Vrăjmașul Negru, ce a
devenit căpetenia Îngerilor Căzuți. Acest duh, era înconjurat de toți
criminalii, setoși de sânge din stirpe divină, iar slugile lui fidele erau toți
cei care fuseseră născuți din păcat, laolaltă cu sodomiștii și gomoriștii.
Prin
tertipuri, înșelăciuni și minciuni, Vrăjmașul Negru, a reușit să întoarcă pe
Fii Lumini, viteji și înțelepții geto-daci, de la credința cea adevărată, în
care se născuseră și crescuseră de generații întregi, reușind totodată să-i
întoarcă, unii împotriva altora, urându-se neam și frate fără deosebire,
vânzându-se unii pe alți pentru un pumn de bănuți, îmbrățișând erezi cumplite,
nicicând folosite pe acele meleaguri sfinte, uitând cu toții că ei sunt născuți
din urmașii Zeilor de început, ce au colonizat acest pământ bun și frumos,
binecuvântat de Unicul Dumnezeu, Cel Adevărat și Veșnic Viu.
Astfel, tot
ce era mai sfânt și divin, pe teritoriul geto-dacilor, s-a transformat ca peste
noapte, în cea mai cumplită erezie și neascultare față de Legile Sfinte, iar
oamenii au devenit încetul cu încetul răi și avari, au nesocotit până și
darurile primite de la Creator, primite tocmai pentru a le asigura continuitatea
lor spre veșnicie.
Dacă cineva
s-ar fi reântors să viziteze Ținutul Geto-Dacilor, nu ar mai fi recunoscut
acele locuri.Totul părea dezolant, pănă și aerul era încărcat și îmbâcsit de
miasme ce păreau venite din fundul iadului. Pământul, nu își mai dăruia bucuros
roadele sale, totul era ars de un soare ucigător, apa nu mai era ca altădată
rece și dulce ca mierea, devenind sălcie, cu un gust ciudat ca de putregai,
adus parcă tot din străfundurile iadului, de Vrăjmașul Negru. Păsările cerului
nu mai ciripeau vesele și gălăgioase, atunci când ziua se răzbuna pe noapte, în
Ținutul Negurilor și Uriașilor- Ținutul Geto-Dacilor.
Înțelepciunea
Lumilor Văzute și Nevăzute și-a pierdut din esență, iar Piatra Sacră și-a
schimbat culoarea din purpuriu într-o culoare pală și indefinită, pierindu-i
strălucirea orbitoare. Sfântul Arc Ceresc cu cele o mie de culori sublime, nu
s-a mai zărit pe cer, iar Legile Sfinte Blajine- Cartea Cărților, a fost
aruncată, într-un colț prăfuit al unui ungher întunecat și uitată de toți.
Veacurile
s-au scurs rând pe rând, iar Creatorul degeaba arunca Sfântul Arc Ceresc, pe
Bolta Azurie, cu culorile sale izvorâte parcă din eternitatea universului
necuprins și infinit, pentru că alți oameni s-au născut din Fii Lumini, ce
nu-și cunoșteau adevărata geneză, neștiind că ei sunt urmașii Zeilor de
Început, ce și-au avut sălașul în ținutul carpato-danubiano-pontic, România de
astăzi.
Însă cum
Creatorul îi iubea pe acei oameni, a decis să-i salveze din ghearele
Vrăjmașului Negru și să-i reîntoarcă, la adevăratul sens al vieții; trăirea în
pace și armonie, învierea vechilor valori divine, stabilite de la începutul
timpurilor, pentru a asigura continuitatea lor întru eternitate, ca Fii ai
Lumini ce sunt.
Astfel,
Creatorul și-a aruncat ochii peste familia unui om sărman, trecut de prima
tinerețe. Era numai el, un om înalt și bine făcut, ce își mai păstra încă
vigoarea tinereții chiar dacă pe la tâmple începuse să-i răsară fire albe și
mai era doar soția, o femeie plăpândă și bolnăvicioasă, cu sufletul mereu
îndurerat după cei doi copii; un băiat și o fată, ce s-au prăpădit, în timp ce
adunau vreascuri, răpuși fiind de un urs mare și fioros ce trăia într-o
cavernă, la marginea Muntelui Sfânt.
Mesagerul Divin,
a fost trimis de Creator la casa acelor oameni, vorbindu-i astfel femei, în
timp ce aceasta se odihnea, după o zi de muncă istovitoare:
-Femeie, vei
naște un prunc, căruia îi vei pune numele de Getic- Copilul cu Inimă de Aur,
căci get va fii din neamul geților și va avea inima cu totul și cu totul din
aur. Acest prunc, va salva neamul altădată sfânt al geților, urmașii Fiilor
Lumini, dăruind câte o bucățică din inima sa de aur, fiecărui om din neam,
oprindu-și pentru sine, ultima bucățică, ce-l va ține mai departe în
viață.
Acestea
fiind spuse, Mesagerul Divin, s-a ridicat la cer într-o flacără purpurie, iar
femeia s-a deșteptat din somn, buimacă încă de pe urma acelui vis neașteptat,
căutând din ochi pe bărbatul său, dar acesta plecase, de cu noapte, destul de
departe, la ogorul ce-l avea la marginea cetății, să prășească ultimele rânduri
ale puținului porumb sfrijit, uscat de soarele din ce în ce mai arzător.
Îngândurată,
dar cu o lucire vie și plină de speranță, în ochii săi de un azur-albastrul
cerului, femeia, se spălă și se îmbrăcă iute, apoi o luă la fugă de-a dreptul
prin livezi și grădini, sa-i ducă soțului ei, neașteptata veste, ce-o primise
de la Mesagerul Divin.
În fuga sa,
femeia, nu lua seama la nimic, nici la iarba câmpului ce își recupera culoarea
verde vie, așa cum era altădată, nici la florile ofilite ce își recăpătau ca
prin farmec, minunatele culori vii, împrăștiind în aer o mireasmă divină, iar
păsările cerului mirate parcă de ce se întâmpla în acea dimineață, ciripeau vesele
și gălăgioase, începând la unison o sonată din cea mai aleasă, demnă de toți
zeii, vestind salvarea neamului altădată sfânt, ce încă se găsea condus de
Vrăjmașul Negru.
Natura
întreagă se trezea la viață într-o explozie de culori feerice, iar râurile de
munte ce șerpuiau de-a lungul țării geto-dacilor, trecând peste dealuri și
câmpii, își dăruiau din nou bucuroase, apa rece ca gheața și dulce ca mierea,
răcorind oameni și animale. Soarele arzător și nemilos, ce nu mai departe de o
zi făcea atâta prăpăd, își diminuă din intensitatea distrugătoare, ajutând și
el natura, la reconstruirea acelui ținut, vrând parcă să-și ceară iertare de
suferințele îndurate fără voia lui, de Cei din Vale.
Când, în
sfârșit femeia ajunse lângă bărbatul său și povestindu-i dintr-o suflare visul
avut, în noaptea ce abia se terminase, au hotărât să plece imediat la templul
Muntelui Sfânt, urmând să locuiască acolo un timp nedeterminat, pentru a feri
pruncul sfânt de Vrășmașul Negru ce putea să-i facă rău, știind că acesta nu s-ar
fi lăsat înfrânt, cu una cu două, de orișicine ar fi dorit să salveze neamul
altădată sfânt.
Au plecat
așadar, cu binecuvântarea Unicului Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu, la
templul Muntelui Sfânt, ce se găsea în paragină și pustiu, luând cu ei bruma de
haine și puținele lucruri, ce le trebuiau și le-ar fi fost de ajutor. Templul,
a fost reparat în scurt timp, iar Moș Timpul a primit poruncă de la Marii
Străbuni, să lase zbenguiala printre stele și să zorească fără preget, nașterea
pruncului.
Nimfele
apelor și zânele pădurilor, hălăduiau ca și altădată prin împrejurimi, laolaltă
cu panii păroși și cu copite de țap- aezi cântăreți din flaut și nai,
prinzându-se cu toții în hora vieții, împreună cu ciobanii ce-și aveau oile la
păscut prin golurile alpine și pădurile ce înconjurau protector, Muntele
Sfânt.
Auzind că
Templul Sfânt a fost reparat și că a sosit acolo un bărbat și o femeie ce avea
să nască un prunc sfânt, după ce s-au sfătuit cu toții, au hotărât să asiste și
să ajute cum putea fiecare, ca femeia să-și nască pruncul în pace și
liniște.
Pentru prima
dată, după veacuri întinse, au fost scoase și darurile sfinte primite de la
Creator, ce au rămas prăfuite în negura uitării, într-o cavernă ascunsă din
Muntele Sfânt. Acestea au fost cercetate, așa cum se făcea în vechime, dându-le
speranță și puteri nebănuite, pentru a distruge Vrăjmașul Negru, tiranul și
diabolicul stăpân al locuitorilor din Țara Negurilor și a Uriașilor- Țara
Geto-Dacilor.
Lupta a fost
grea, pierderi au fost mari și de-o parte și de alta, dar Vrăjmașul Negru a
fost înfrânt și trimis spre a fi judecat la Marii Străbuni, împreună cu toți
ce-l ajutase să supună de veacuri întregi, poporul geto-dac. Acesta, a primit
pedeapsa cruntă dar dreaptă, aruncat fiind într-o temniță, înconjurată de
razele stelei cu zece colțuri și de doi câini ciobănești mioritici, dăruiți de
ciobanii din împrejurimi.
Toate
lucrurile și-au urmat cursul firesc, stabilit dintru început de Unicul Dumnezeu
Cel Adevărat și Veșnic Viu, împreună cu Zamolxe Stăpânul- făuritorii Legilor
Sfinte Blajine, iar Getic- Copilul cu Inimă de Aur, creștea într-un an ca alți
copii în zece, puternic și înțelept, demn de învățăturile primite de Marele
Inițiat și Preot, Deceneu.
Getic, pe la
vârsta de 18 ani, devenise un tânăr de toată frumusețea, înalt și zvelt,
puternic, cu o privire pătrunzătoare, ce parcă citea până în străfundul minții
orcărui om- un adevărat Fiu al Luminii, scoborâtor din Zeii de Început. Toată
înfățișarea sa, inspira o bunătate fără asemănare, fața era divină și răspândea
o lumină albă-aurie, deosebit de strălucitoare, iar în mijlocul pieptului
strălucea inima din aur, ce strălucea asemenea soarelui.
Într-o zi,
pe când Getic, se plimba prin grădina din spatele Templului Sfânt, meditând la rostul
lui și al fraților săi geto-daci, a fost vizitat de Moș Timpul, trimis de Marii
Străbuni, pentru al înștiința că vremea pentru misiunea sa, a sosit. După ce
pregătirile pentru întoarcerea în cetate s-au terminat, Getic, a primit
binecuvântarea zeilor și după o zi și o noapte, a ajuns în cetate, în mijlocul
Agorei Centrale.
Nu a trecut
multă vreme și a fost recunoscut de toți cei care treceau pe lângă el, iar
Agora Centrală s-a umplut de oameni, ba, chiar cetatea întreagă, devenise
neîncăpătoare de geto-dacii, ce veniseră să primească bucățica de inimă din
aur, dăruită de Getic, pentru a fi salvați și curățiți sufletește, de toate
relele, aduse de Vrăjmașul Întunecat.
Suindu-se pe
piatra de marmură albă, cu irizații auri și roșu-violet, sculptată după modelul
stelei nordului, în raze în zece colțuri, Getic, și-a început o cuvântare, ce
împreună cu bucățica de inimă din aur din piept, ce o dăruită fraților săi
geto-daci, avea să le fie salvarea veșnică, împotriva celor născuți din colb de
copite, dornici de pământ străbun:
- Frații
mei, văd că ați venit cu toții și sunt bucuros, să mă aflu iarăși printre voi!
A sosit clipa cea mare, a izbăvirii neamului.Unicul Dumnezeu Cel Adevărat și
Veșnic Viu, împreună cu Părinții Neamului Sfânt Geto-Dac, Zamolxe Străbunul,
Likanos-Lupul Alb, Deceneu-Mare Preot și Mare Inițiat, la fel ca și
Pitagora-get și el de origine, dar trăitor pe marginile sterpe ale Eladei,
Zaharia al evreilor, Zoroastru al indienilor, Moș Timpul- cel ce ține în
stăpânirea sa, taina scurgerii clipelor, precum și druizii din munții scoților
și Țara Galezilor, m-au îndemnat la ascultare, în toată acea vreme când am fost
sus, la Templul din Muntele Sfânt. Pentru a fi salvați, iată ce trebuie să știm
și să respectăm cu toții, frații mei născuți din veșnicia absolută:
- Nimic nu
este nou sub soare, ce este nou- vechi a fost, iar ce a fost, o să mai fie
iară.
- Va veni
negreșit ziua, când, cu toții vom fii chemați, să dăm socoteală pentru faptele
noastre. Fiți din cei ce merg fără de păcat și cu chipul senin, în fața
scaunului de judecată a lui Dumnezeu Cel Veșnic Viu, ce împreună cu Marii
Străbuni, ține socoteală, peste toate cele văzute și nevăzute.
- Nu vă
umpleți mintea și inima cu eresuri și făcături înșelătoare, venite de la
Vrăjmașul Întunecat, pentru că el dorește doar pieirea Neamului Sfânt
Străbun.
- Luați
atitudine, fiți uniți în cuget și simțiri; nu mai acceptați, ca alte neamuri
venite din nimicnicia unui pământ stricat de nelegiuiri, să vă conducă în
propria voastră țară. Să fiți voi stăpâni peste pământul ce va fost dat spre
moștenire și nu acei oameni, asemuiți cu viermii pământului, născuți din colb
de copite și din deșertăciunile unei lumi spurcate.
- Iertați-vă
micile supărări ca frați din neam ce sunteți, pentru că numai astfel se poate
ajunge la uniune și unitate de neam.
- Iubiți-vă
ca frați din neam străbun, pentru a crea acea unitate și uniune, necesară
împotriva tuturor celor care vă doresc pieirea.
- Striviți
capul fiarei, ori de câte ori aceasta și-l va ridica, pentru că numai astfel
veți asigura continuitatea voastră, pe acest pământ sfânt străbun.
- Alungați
dintre voi, pe toți cei care și-au vândut sufletul Vrășmașului Întunecat, luați
atitudine împotriva iudelor și nebunilor, ce se vând, pentru un pumn de arginți
și poziții sociale.
-
Curățați-vă, de tot ce este contrar Legilor Blajine- sfintele legi ale firii,
pentru că numai astfel ve-ți avea o societate sănătoasă și înfloritoare.
-Ar mai fi
multe de spus, dar Moș Timpul, chiar dacă-mi este bun prieten și sfătuitor, mă
zorește să îmi împlinesc destinul. Tot ce aveți nevoie, ve-ți găsi în mintea și
sufletele voastre- căutați adânc acolo. Totul este scris în voi, trebuie doar
să descoperiți acest lucru; cercetați în sufletul vostru și ve-ți găsi cu
siguranță răspunsul la întrebări ce pot apărărea într-o situație sau alta,
pentru că în fiecare dintre voi, este scrisă veșnicia neamului nostru.Când vă
va fii mai greu, gândiți-vă la străbunii voștri; cereți-le ajutorul, iar ei vor
scoborî din înaltul cerului, pentru a vă apăra, pe voi și pe pământul sfânt
străbun. Mai aveți și cele trei daruri neprețuite, nu pregetați să le folosiți.
Acestea
fiind spuse, Getic- Copilul cu Inimă de Aur, le-a cerut fraților săi, din neam
sfânt străbun, să vină fiecare pentru a-și primi bucățica de inimă din aur,
pecetluind astfel cu Pecetea Sfântă, salvarea lor din Gheena Întunericului, în
care au fost aruncați cu voia sau fără voia lor, în clipe de rătăcire a minți
și a sufletului, chinuiți de Vrăjmașul Întunecat.
Rând pe
rând, oamenii au trecut prin fața sa, primind fiecare bucățica de inimă din aur
promisă. Au fost mulți, destul de mulți și toți au fost salvați, dar nimeni nu
vedea, cum pe chipul lui Getic, se așternea încet, încet, o paloare ca de
piatră vânătă, pierzându-și strălucirea cu fiecare bucățică de inimă din aur ce
o dăruia fraților săi, iar corpul său începuse să se înconvoaie, sub povara
grea a jertfei sale.
Ce se
întâmpla de fapt? Cu cât dăruia mai mult din inima sa de aur, Getic, rămânea
fără puteri și fără strălucirea ce înainte de doar câteva ore, îi lumina
întreaga ființă, acele puteri treceau în fiecare frate de neam străbun, ca să
se întărească și să se salveze, din ghearele Vrăjmașului Întunecat. Cum,
ultimul sosit și-a luat bucățica de inimă din aur, Getic, a vrut să se
odihnească puțin și apoi să plece la Marii Străbuni, pentru ale da de veste, că
salvarea neamului s-a împlinit.
După un
scurt răgaz, s-a ridicat să plece, dar o voce din mulțime îl strigă:
-Getic,Getic-
Copilule cu Inimă de Aur, băiatul meu are numai cinci ani, dar este și el
chinuit încă de duhul Vrăjmașului Întunecat. Te rog dăruiește-i bucățica de
inimă din aur promisă, pentru a se salva.
Cum de se
făcuse uitat acel prunc, cum de nu a fost și el socotit, printre cei din neam;
cine știe cum a fost atunci?
Paloarea ca
de piatră vânătă, se accentuă și mai mult pe chipul lui Getic, înțelegând că va
trebui să-și sacrifice viața, pentru al salva și pe acel copilaș, apoi fără să
mai stea pe gânduri, s-a aplecat în fața lui, dăruindu-i ultima bucățică de
inimă din aur, împlinind astfel legământul suprem.
Nu îi părea
rău de nimic! A făcut, tot ce trebuia să facă, pentru salvarea neamului
străbun, jertfindu-se pe Altarul Gloriei Străbune, cu seninătatea unui înger
divin. O umbră de tristețe, trecu totuși fugar peste chipul său minunat, știind
că o va lăsa singură pe Maria, fata vecinilor dinspre ulița ce dădea drept în
Agora. A cunoscut-o, pe când era de-o șchioapă, atunci când mergea cu părinții
săi, înapoi în sat, pentru a îngriji de casă și totodată să-și viziteze
puținele rude.
- Of
Dumnezeule, ieri doar am cerut-o de soție, dar de unde să știu că lucrurile,
vor lua o întorsătură nefastă pentru mine, gândea Getic cu inima plină de
tristețe. Dragostea lor nevinovată, dura de când era copii, devenind din ce în
ce mai puternică, iar Maria îl vizita destul de des acolo sus pe munte, la Templul
Sfânt. Au crescut -se poate spune împreună- iar când au ajuns la vârsta în care
au înțeles ce e aceea iubire, și-au promis dragoste eternă.
-Nu a fost
să fie de această dată! I-ar fi spus Getic, cerându-și iertare din ochi,
scumpei sale logodnice Maria, ce se afla cu el ținându-i capul în poală, lângă
lespedea din marmură, cea cu raze în zece colțuri, căci nu mai avea putere nici
să vorbească!
-Ți-ai
împlinit menirea iubite, îi spuse Maria, intuind ce ar fi vrut Getic să spună
și reținîndu-și cu greu plânsetul ce-i străbătea gingașa ființă, iar lacrimile
sale au început să cadă ca niște picături de rouă, spălându-i fața, tânărului
nostru erou. Mergi în pace, la Unicul Dumnezeu Cel Veșnic și Viu, unde te
așteaptă împreună cu Marii Străbuni, du-le solia și spunele că neamul sfânt
străbun, și-a găsit pe veci salvarea. De El va dori, vei fi pe veci, soțul meu,
chiar și dincolo de această moarte aparentă, iar soarele și luna ne vor fi
nașii sacri, cerul necuprins ne va fi acoperiș, iar Mama Pământ- casa noastră
eternă, spuse Maria umplându-i fața lui Getic cu mii de sărutări.
Așa s-a
stins Getic- Copilul cu inimă de aur, scoborât din aștri eterni, fericit că
și-a dus menirea sfântă până la capăt, cu înțelepciune și pricepere, având
certitudinea ,că Neamul Sfânt Străbun, a fost salvat întru eternitate, după
voia Unicului Dumnezeu Cel Sfânt și Veșnic Viu și a Marilor Străbuni.
A fost
transformat în Sfinx și pus Străjer la Poarta Muntelui Sfânt Koga-Ion, de către
Marii Străbuni, dându-le de veste, atunci când se vedea în zare vreun Fiu al
Luminii, în căutare de sfaturi, sau pentru meditație divină, veghiind totodată
ca nu cumva Vrăjmașul Întunecat, scăpat cine știe cum din temniță, să mai facă
vreodată stricăciuni în neamul sfânt străbun, iar Maria, a fost trecută și ea
în Cartea Vieții Neamului, fiind aleasă Mare Preoteasă a Templului Sfânt.
Aron ȘANDRU
Notă: Această
legendă, a fost scrisă, din prea mare dragoste de neam și pământ străbun, fără
să mă aștept, să primesc nimic în schimb, nici măcar recunoștiință- poate doar
critici, din partea celor care au fost salvați sau vor urma să fie, din somnul
letargic al morții sufletului, ce se poate așterne din nepăsare, ignoranță sau
lașitate.
Am doar o singură condiție frații mei români: să respectați
întocmai povețele lui Getic-Copilul cu Inimă de Aur, căci prin acest fapt, vă
veți putea asigura continuitatea, pe acest pământ bun și frumos- România de
astăzi, moștenire, lăsată vouă, de la Marii Străbuni.
Aron ȘANDRU;
Lisboa(Lisabona), 22.03.2014
Imagine; artist, Gabriel Tora.
http://confluente.ro/aron_sandru_1458588331.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu