Părintele
duhovnic ne îndeamnă să participăm la Sfânta Liturghie, să ne rugăm şi să
postim. Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă postul pentru trupul şi, mai
ales, pentru sufletul nostru, un părinte athonit ne-a adresat o scrisoare
lămuritoare, pe care vă invit să o parcurgeţi, în rândurile de mai jos. Să ne
fie de folos!
Doamne ajută!
Dragii mei,
M-au rugat, câțiva dintre voi, să vă scriu despre post.
Am ezitat foarte mult, pentru că sunt destule cuvântări pe această temă, mult
mai bune decât aș putea să scriu eu. Însă, pentru că au existat cereri și
socotesc că e nevoie, o să mă supun.
Sfinții Părinți spun că postul curățește mintea, înmoaie
inima și îndreptează logica. Deci, reconstruiește și menține personalitatea
umană. Din cauza aceasta, Dumnezeu a pus omul la post chiar și în Rai. Dacă în
paradis, când personalitatea/ființa umană nu se dezintegrase/pervertise încă de
păcat, postul era necesar, cu atât mai mult acum după cădere el este necesar.
Acestea spun Sfinții Părinți și cred că este destul. Aș putea
înceta mesajul aici, însă cred că este nevoie să explicăm anumite lucruri, care
să ne ajute puțintel să înțelegem mai bine importanța postului. În discuția
noastră, foarte important este faptul că omul este zidit pentru îndumnezeire.
Omul este făcut pentru a deveni dumnezeu după har, pentru a dobândi adevărata
fericire în veșnicie. Problema căderii devine în acest context foarte gravă
pentru că, după cădere, intervine pervertirea care se exprimă în cotidian
printr-un chip sluțit al omului destinat pentru îndumnezeire sau, mai concret,
în discuția noastră – plăcerea. Deci, discutăm despre atracția spre plăcere a
omului căzut. Plăcerea, numită de Sfinţii Părinți ca fiind „plăcerea
trupească”, „plăcerea egoistă” sau, simplu, „plăcere” este un lucru foarte păcătos,
pentru că îl desparte pe om de Dumnezeu prin atracția pe care o exercită asupra
noastră, atracție care duce spre pierzare. Această plăcere, din punct de vedere
chimico-biologic, se bazează pe celebra dopamină (unul din principalii
neurotransmițători – o substanță ce transmite informații între neuroni), care
este responsabilă pentru multe lucruri, inclusiv pentru senzația de recompensă,
de plăcere. Această senzație nu este provocată de nivelul absolut de dopamină
existent în creier, ci de variaţia acestui nivel. Avem astfel: mâncarea
gustoasă: 50% variație (mai mult anumite alimente – carnea de exemplu și mai
ales lichidele: alcoool, cafea etc.); desfrânarea – 100% variație; cocaina –
200% variație; amfetaminele sau drogurile – 900% variație etc. Ceea ce este
important în discuția noastră este faptul că această senzație de plăcere este
de foarte scurtă durată, după care rezervele de dopamină sunt goale, creierul
suferind tot felul de probleme (depresie, anxietate, deznădejde etc.) – ducând
la dependența de sursa de plăcere și la ceea ce părinții numesc, în general,
„întunecarea minții”.
Aici ar trebui să accentuăm un fapt: pentru că senzația
de plăcere este provocată de variația de dopamină și nu de nivelul absolut al
acesteia, ceea ce ieri ne-a făcut plăcere, astăzi nu ne mai face și, deci, avem
nevoie de un stimulent mai „puternic” pentru a simți aceeași cantitate de
plăcere. Este mecanismul clasic de împătimire, descris de către sfinții
părinți. Tema este mult mai complexă însă, pe scurt, postul este un mecanism
dat de însuși Bunul Dumnezeu și verificat de mii de ani care ne asigură
controlul asupra acestui fenomen deosebit de periculos.
De aici vedem că postul, ca antidot împotriva plăcerii,
are un caracter global. Cu toate că cel mai cunoscut este postul alimentar,
însă acesta trebuie completat cu abținerea cel puțin temporară și de la alte
plăceri păcătoase, pe cât este posibil pentru fiecare, în înțelegere cu
duhovnicul. Altfel spus, postul trebuie să fie la toate cele șase simțuri: post
la ce gustăm, post la ce vedem, post la ce auzim, post la ce pipăim (foarte
periculos, nu?), post la ce mirosim (eh, nu primim foarte mulți stimuli prin
acest organ. Și totuși… ) și post la cel de-al șaselea simț – simțul minții –
bunul simț (simț de care vorbește pe larg Sfântul Diadoh al Foticeii), adică,
pe scurt vorbind, să fim atenți la gândurile noastre.
Prin aceste bariere împotriva plăcerii, sufletul nu este
atras/înrobităde aceasta și deci se poate dezvolta armonios, poate prinde
puteri pentru a-și împlini scopul său veșnic. Nu este întâmplător că în limba
română cuvântul „post” are și sens legat de „veghe”, „pază”, „lucru ce necesită
atenție, concentrare”, „lucru important”. Pe de altă parte nu trebuie să uităm
că omul tinde spre plăcere, deci trebuie să-i dăm plăcere, însă plăcerea
adevărată, duhovnicească care vine din apropierea de scopul suprem
(îndumnezeirea prin unirea cu Dumnezeu) și nu o reacție chimică care nu
are cum să-i împlinească persoana.
Deci, scopul postului este intensificarea comuniunii omului
cu Dumnezeu, Izvorul adevăratei plăceri, prin nevoința ascetică stăruitoare de
zi cu zi: rugăciunea, care este vorbirea minții cu Dumnezeu și, legat de
aproapele nostru, împlinirea cu fapta a celorlalte virtuți, adică iubirea în
formele ei: smerenia, răbdarea, milostenia, facerea de bine etc.
Pe scurt, cu cât înaintăm în știință, cu atât mai mult
vedem că modul corect de a ființa este tăinuit în duhovnicia adevărată. Și
atunci, ne întrebăm: de ce oamenii caută în continuu alte căi?
Cu mult drag, în Hristos!
Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,
ediție extinsă, autor Ionuț RITEȘ, care va fi lansată în
curând cu binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte
Athos.
Sursa: Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu