MORMÂNTUL
FURAT
de Gheorghe Calciu
De ce a fost
ars trupul lui Mircea Eliade?
Cand am
aterizat pe pamantul american, nu cunosteam nici un nume de roman care sa
locuiasca acolo, in afara de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei
ori sfanta, despre care aflasem ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era
noul episcop. Dar Biserica din America s-a facut simtita, prin prezenta la
aeroportul din New Youk a unei delegatii de preoti din partea Episcopiei, care
mi-a daruit o cruce veche si frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea,
scrisa cu litere chirilice. Crucea imi fusese trimisa de Maica Alexandra –
Principesa Ileana a Romaniei, fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri
"Schimbarea la Fata". Ma astepta un numar mare de romani cu steaguri.
Aceasta primire mi-a mai alinat patimirile. Multi din cei care m-au intampinat
erau fosti detinuti politici care ma cunosteau. Mi-aduc aminte de Grigore
Caraza, om cu suflet navalnic, care a rupt semnul ce marca pana unde puteau
ajunge cei care asteptau pe calatori si s-a repezit de m-a luat in brate.
Atunci mi-am dat seama cat de multi romani ajunsesera in America si ce bine
erau organizati - caci aflasera ca sosesc si venisera sa ma primeasca.
Am aflat
apoi de multi altii, care locuiau in diverse parti ale Americii. M-am bucurat
sa aflu ca si Mircea Eliade isi are resedinta in Statele Unite, nu in Franta,
cum crezusem. De atunci am dorit sa-l intalnesc, mai ales ca stiam ca el
fondase Comitetul pentru Salvarea Parintelui Calciu si voiam sa-i multumesc. De
fapt, aceasta multumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu
stiam cum sa ajung la el, nu aveam curaj sa ma misc in imensitatea Americii.
Eram speriat de toate, nu aveam masina, nu stiam sa conduc si ma simteam in
toate foarte stingher.
Vizita la
Eliade
In februarie
1986, am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam in Cleveland. In acelasi oras
era un legionar batran, Victor Corbutiu. Acesta m-a anuntat ca fratii doctori
Ronnett vor veni cu masina de la Chicago sa ma ia pentru a-l vizita pe Eliade.
Cred ca macar unul din cei doi doctori il consulta din cand in cand pe Eliade.
A mers si Corbutiu cu noi. Eram foarte emotionat. Am fost primiti imediat.
Mircea
Eliade era aproape daramat. Nu cu mult inainte, biroul sau arsese si dezastrul
acesta, cum il numea el, il afectase foarte mult. Dupa cate intelegeam,
manuscrisele fusesera salvate, dar erau diferite note, franturi din gandirea
lui, probabil, unele scrisori care arsesera partial sau total. In orice caz, nu
era chiar un dezastru. Prima parte a discutiei s-a invartit in jurul
incendiului care se pornise de la cenusa pipei sale scuturate in cosul cu
hartii. Eliade ne-a aratat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale,
asa cum o mama ar arata scutecele copilului ei mort. Purta niste manusi de
piele care ii lasau numai varfurile degetelor descoperite si cand scria impingea
creionul facand litere ascutite, pentru ca anchiloza degetelor nu-i permitea sa
rotunjeasca literele. Era extraordinar de dependent de sotia sa si aproape la
orice decizie, oricat de mica pe care trebuia s-o ia, o consulta. In acelasi
timp, doamna Eliade il supraveghea cu o dragoste posesiva si cu un devotament
care nu se consumase in anii petrecuti impreuna.
Discutia a
revenit la mine. Eliade s-a mai incalzit putin, considera ca actionase bine
infiintand acel comitet pentru mine, dar ma intreba daca nu cumva, din cauza
aceasta, Securitatea si Ceausescu fusesera mai salbatici fata de mine. L-am
asigurat ca, dimpotriva, ori de cate ori o personalitate romaneasca din
Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai imi
pomenea numele, eventual vizita Romania, situatia mea se imbunatatea. In
perioadele in care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest
lucru l-a bucurat, fiindca unii dintre romanii care-l vizitasera ii spusesera
contrariul. Cu delicatetea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume.
Incet-incet,
conversatia a devenit familiara, i-am povestit lui Eliade ca se pornise o
campanie de denigrare a lui Eminescu, inceputa de Moses Rosen si la care,
direct sau indirect, se raliasera unii intelectuali care, convinsi sau
oportunisti, negau valoarea poetului national. Eliade a rostit numele unor
tineri intelectuali romani care-l vizitasera, printre acestia Adrian Paunescu.
Multi dintre romanii din exil, apropiati lui Eliade, il mustrasera, deoarece il
primise de mai multe ori pe Paunescu. I-am spus cateva lucruri despre Paunescu,
fara a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindca nu voiam sa ma asez in
randul celor care ii reprosasera lui
Eliade intalnirea cu Paunescu.
Eliade avea
o credinta de taran
L-am rugat
pe Mircea Eliade sa scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici
de aparare, ci unul asa cum il simtea el pe marele poet si sa-l publice in
Cuvantul Romanesc. Mi-a spus ca a mai scris despre Eminescu – nu stiam atunci
exact ce –, dar eu am staruit si mi-a promis ca o va face. Credeam in forta
cuvantului lui si nici nu am avut vreo indoiala ca va scrie articolul. Nici o
clipa nu m-am gandit ca moartea lui era atat de aproape. Simteam in el o forta
spirituala si chiar fizica, dar poate ma amageam.
Corbutiu si
cu fratii Ronnet au inceput sa-si depene amintirile din studentie si, cum era
si firesc, au ajuns la Miscarea Legionara, la unele amintiri comune. Eliade s-a
angajat si el in discutie. Am observat ca amintirile lui se invarteau mai mult
in jurul lui Nae Ionescu. Mai tarziu, citind Memoriile lui, am constatat ca niciodata nu s-a dezis
de Nae Ionescu si am inteles de ce a vorbit mai mult despre el. In orice caz,
erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei in comun si care imi dezvaluiau
o generatie de lupta si de ideal aproape legendara. Oameni de o inalta calitate
intelectuala, gata de sacrificiu, morali si devotati. Atunci l-am auzit pentru
prima data pe Corbutiu spunand ca pacatul cel mai mare al elitelor legionare a
fost incalcarea juramantului saraciei de buna voie. Am fost socat de afirmatia
lui, pentru ca toti legionarii pe care i-am intalnit in inchisoare, sau despre
care am auzit, traisera doar in
persecutie, in lagare, in inchisori ori fusesera ucisi. Ma intrebam: oare cand
au avut ei timp sa se imbogateasca sau, daca s-au imbogatit, ori au mostenit
vreo avere, cand au avut timp sa se bucure de ea?
La un moment
dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe
Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea
adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia,
marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie
care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a
asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca
el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si
ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.
A spus
lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma
de indoiala. Ne-am despartit linistiti. La plecare, Eliade mi-a promis un set
complet al Istoriei Religiilor, care urma sa apara in luna martie. Deoarece
urma sa plec in Europa, la niste conferinte, m-a invitat ca la intoarcere sa-i
fac o noua vizita si sa-mi iau si volumele promise.
Incinerarea
istoricului religiilor
Dupa doua
saptamani, am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementa, in care ma
acuza ca i-am adus in casa niste legionari, care l-au tarit pe sotul ei intr-o
discutie compromitatoare; ca el niciodata nu a fost legionar si multe altele de
acest fel. Incheia amenintindu-ma ca ma da in judecata. De fapt, nu am inteles
de ce se temea, din moment ce nu fuseseram de fata decat noi; nici un strain nu
asistase.
I-am raspuns
ca nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine si ca au facut-o la cererea lui Mircea
Eliade. Ca eu nu-i cunoscusem pe fratii Ronnett, nici nu stiam de existenta lor
pana in clipa in care mi i-a prezentat Corbutiu, pe care il cunoscusem la
biserica din Cleveland; ca amintirile pe care si le-au impartasit nu erau
legate de mine in nici un fel si nu le cunoscusem pana atunci. (Ma refeream la
aminitirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a
raspuns, iar la intalnirile noastre ulterioare, fie in America, fie in Europa a
fost foarte prietenoasa.
Pe 23
Aprilie 1986, ziua Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, patronul meu cel purtator
de biruinta, am aflat de moartea lui Eliade si, de necrezut, de incinerarea
lui. M-am tulburat foarte tare in inima mea. De ce m-a mintit? De ce nu mi-a
spus ca avea de gand sa se arda. De ce mi-a spus ca are o credinta de taran,
simpla, fara nici o urma de orientalism? Un taran simplu nu se arde. Mi-aduc
aminte ca am scris atunci un articol in care i-am pus, postum pentru el, toate
aceste intrebari cu oarecare brutalitate, acuzandu-l.
In iunie
m-am intors in America. Acum aveam obisnuinta calatoriilor, puteam merge cu
trenul, ma “descurcam” cu vocabularul redus englezesc pe care mi-l insusisem.
I-am facut o vizita doamnei Eliade. Aveam mai multe lucruri sa o intreb. Cea
mai importanta intrebare era: "De ce l-ati ars?"
Un prieten
din Chicago mi-a dat o video-camera, m-a invatat cum s-o manuiesc pentru a avea
macar acum pe pelicula o vizita la Eliade, fara Eliade. Am facut cum am fost
invatat. Cand am intrat pe strada lui Eliade am debitat toate banalitatile care
se spun intr-o astfel de pelicula: cum pe strada aceea venea istoricul
religiilor la caminul sau, cum intra pe poarta etc., toate locurile comune care
seaca emotia reala a unei asemenea vizite in care dramatismul cel mai mare era
incinerarea lui. Doamna m-a primit cu bunavointa, am trecut in fuga cu aparatul
prin cele cateva camere, apoi am intrat in salon, care fusese amenajat de
doamna Eliade ca un fel de camera sfanta in care, pe un camin special, se afla
intr-o firida o fotografie a lui Eliade. De o parte si de alta ardeau doua
lumanari; alte cateva obiecte care apartinusera celui disparut. O atmosfera
pagana, orientala: Eliade devenise un fel stramos zeu, un sot zeificat.
Doamna mi-a
spus ca acolo isi face ea rugaciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am intrebat-o:
«De ce l-ati ars, doamna?» Mi-a raspuns ca, de mai multi ani, cand se plimbau
seara, treceau pe langa o capela foarte frumoasa, unde era un cenotaf si asa au
hotarit ei ca primul care va muri sa fie ars de supravietuitor, iar al doilea
sa lase prin testament sa fie ars. Atunci am crezut-o si l-am acuzat pe Eliade
pentru hotarirea luata si pentru ca a evitat sa-mi spuna adevarul.
Am ajuns
acasa la prietenul meu. A scos caseta pentru a o viziona. Nu se imprimase nimic
pe caseta. Uitasem sa scot capacul de pe obiectiv. Atunci am crezut ca Sf.
Gheorghe nu mi-a permis inregistrarea ca o pedeapsa ca nu am avut curajul,
atunci cand Eliade mi-a vorbit despre credinta lui simpla de taran, sa-i fi spus: Domnule Profesor, nu
ati vrea sa mergem putin in camera alaturata sa
vorbim numai intre noi? Si sa-l fi spovedit. Acum cred altceva. Ma voi
explica.
Dupa ani de
zile, dupa ce din protagonistii acestui articol: Eliade si sotia lui, dr.
Alexandru Ronnet si Corbutiu au trecut la cele vesnice si am ramas numai eu si Mircea
Ronnett, in martie 2003, am vizitat cimitirul din Paris si am rejudecat toate
cele intamplate intr-un mod diferit.
M-am
intrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormantul sau, la care sa fi putut noi
merge. Incet-incet si-a facut drum in mintea si in inima mea gandul ca poate nu
era el cel atat de vinovat, cat cei din jurul sau care l-au tarat intr-o
aventura nefericita, profitand de boala si de durerea doamnei Eliade. Apoi mi
s-a strecurat indoiala ca acestea s-au facut cu
acceptul lui. Poate ca a fost un fel de complot al unora din cei
indurerati de moartea lui, care au crezut ca vor capta astfel «energia» lui
prin procedee orientale. Pana atunci, spiritul lui Eliade nu ma tulburase in
nici un fel. Era ca si cum totul se incheiase intre noi. Eu facusem greseala de
a nu-l chema la spovedanie si el mi-a ascuns intentia de a se arde. Gresisem
amandoi. Dupa schimbarea directiei gandirii mele, a inceput sa ma bantuie
amintirea lui, sa-l visez.
Un articol
si o fotografie
Atunci s-au
petrecut doua lucruri care mi-au aratat ca, intr-adevar, intre mine si sufletul
lui Mircea Eliade se stabilise o legatura prin voia lui Dumnezeu si ca drumul
pe care mergeam eu in aprecierea intamplarii legate de arderea lui, era o buna
cale. Cineva mi-a trimis prin un articol scris de Culianu, un discipol drag lui
Mircea Eliade, dupa cum afirma Culianu si cei care l-au cunoscut. Interesant
este ca Mircea Eliade, la intalnirea noastra, desi a vorbit de mai multi romani, nu a pomenit niciodata numele
lui Culianu.
Motivul
arderii lui Eliade, fapt care pe noi, ortodocsii romani, ne tulbura, va ramane
o taina pe care o vom sti dupa moartea noastra, cand Dumnezeu ne va descoperi
lucrurile nestiute.
Culianu si-a
scris articolul pe baza notarilor din jurnalul sau personal. Imi este greu sa
rezum articolul lui, de aceea, il atasez la articolul meu si rog pe cititori sa
faca un efort sa-l citeaasca. Articolul este foarte bine scris, sentimentul de
dragoste al autorului si al celorlalti este aproape apasator. In articol este
descrisa agonia si moartea lui Eliade. Autorul insista pe o anumita atmosfera
cu puternica influenta orientala, amintind de despartirea lui Buda de ucenicii
sai. Din aceasta cauza, si-a subintitulat articolul Mahaparinirvana.
Atmosfera de
misticism oriental, cu unele aluzii la Iisus, amestecul sincretist al
religiilor, credintelor si cultului, toate pledeaza pentru un aranjament
determinat de jalea celor care se desparteau de cel care fusese centrul vietii lor intelectuale si, intr-un sens,
spirituale.
Exact in
aceeasi perioada am mai primit un semn de la Eliade. Dupa 15 ani de la vizita
la Eliade, Mircea Ronnet mi-a aratat cateva fotografii facute cu ocazia acelei
intrevederi, in care apaream si eu si profesorul. Nu stiam nimic despre aceste
fotografi, iar Ronett le descoperise intamplator, caci uitase de ele. Unele
dintre ele foarte semnificative pentru mine, care mi-am putut aminti exact
momentele in care au fost facute. Era un mesaj ilustrat de dincolo de mormant,
un semn imi intarea noua convingere n privinta arderii lui Eliade. Era exact in
zilele in care imi colationam datele privind vizita despre care vorbesc si imi
dadeam seama ca nu mai aveam nici o fotografie a acestui eveniment. Fotografia
cu el cu pipa in gura este una cunoscuta de multi. Cea in care eu intind mana
peste masa spre istoricul religiilor surprinde momentul in care el ne arata un
fascicol din ultima sa istorie, dactilografiat. Atunci a raspuns la intrebarea
mea: "Am o credinta de taran simplu."
Si in prima,
si in a doua fotografie, fata lui Eliade arata sinceritate si nimic din ea nu
exprima o jena care, daca m-ar fi mintit, s-ar fi vazut. Privind fotografiile
si amintindu-mi la fel de fotografic clipele de atunci, m-am convins ca Eliade
nu m-a mintit. Figura lui este a unui om care nu a mintit niciodata. Niciodata
cineva nu a afirmat despre el ca ar fi capabil sa spuna un neadevar.
Devotamentul celor care au stat in jurul sau in perioada agoniei - de pilda,
decanul Gamwell a stat sapte ore in picioare pe culoarul spitalului - nu putea
avea loc in inima unor oameni care ar fi avut indoieli referitoare la cinstea
lui Eliade. Nu pot invoca iarasi, nici un complot constient pentru a actiona
dincolo de afirmatia ortodoxiei sale. Cred mai curand ca cei care il iubeau si
care nu aveau deloc «o credinta simpla de taran», au uzat de mirajele
orientalisnului pentru a nu-i pierde «energia».
Concluzie:
Eliade a fost ars fara voie
Am, vazut
filmul lui Paul Barbaneagra, in care autorul vorbeste cu profesorul Eliade pe
strazile Parisului, imbinand intelepciunea unor intelectuali cu semnificatiile
mistice ale capitalei Frantei, in care, spre deosebire de alte opere de
fictiune ale profesorului, lumea nu mai apare ca un camuflaj, ci mai curand ca
un conglomerat de simboluri, unele tainice pana la a nu putea fi descifrate,
altele mai la indemana noastra. Doi oameni care inteleg misterele lumii si ale
vietii, le accepta si nu se sperie de ele.
Un ultim
cuvant: Culianu spune ca au avut loc slujbe de pomenire a sufletului lui
Eliade, aproape in toate bisericile ortodoxe romanesti din America. Acesta este
un adevar partial. Sigur, toti preotii, in orice caz, foarte multi, l-au
pomenit pe Eliade, dar nu in slujbe speciale, ci in pomenirile obisnuite,
pentru odihna sufletului sau si pentru iertarea pacatelor sale si a faptului ca
s-a ars. Nimeni nu a pus la indoiala ideea ca arderea lui s-a facut cu
asentimentul lui. Probabil, cei mai multi au crezut ca cerut asta prin
testament. Eu am fost primul care am aflat din gura doamnei Eliade ca a fost
vorba de o intelegere intre ei doi. Daca slujitorii bisericii ar fi avut o cat
de mica indoiala in privinta arderii de buna voie, ar fi actionat ca pentru o
moarte obisnuita, dubiul operand in favoarea lui.
La
inmormantarea lui Mircea Eliade a participat si parintele Pavel Simion din Chicago,
nu ca slujitor, ci ca un compatriot. A rostit si el o simpla rugaciune, dar nu
a participat in nici un fel la inhumarea in care toate s-au amestecat ca
intr-un fel de religie Bahai.
Eu cred ca
Eliade a fost ars fara consimtamantul lui, dintr-un exces de dragoste rau
inteleasa a unora din discipolii sai, in care s-a lasat atrasa si doamna
Eliade. In consecinta, ma rog pentru el ca pentru un om cu moarte si
inmormantare normala si il pomenesc la un loc cu toti cei care au crezut si au
contribuit la cunoastere si s-au constituit in lumini ale neamului nostru.
Pr. Gheorghe
Calciu
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/06/mormantul-furat-de-gheorghe-calciu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu