Irealul din mâinile ei
Singur printre rătăcirile
tale,
dincolo de marginea
lumii,
un fragment prin care
reuşeşti
să te strecori, pas cu
pas,
prin dimensiunile
abstracte
străpunse de realităţi
paralele.
Prin fiecare ciob
presărat
nostalgia se
reflectă
în lumina acestor
gânduri.
Ceva te sfârtecă, un
dor,
o intensă durere,
fiinţa ţi s-a estompat,
ţi-au rămas frânturi,
amprentele ei
au miresme stranii, de
flori sălbatice.
O revezi, zâmbind diafan,
trecând
prin nuanţele pădurii de
întrebări imposibile,
în liniştea eterică de
care uitase,
adormind câteva clipe,
destul cât să viseze
anterioarele vieţi.
Ar fi trebuit să fie
fericită.
Dincolo de ea nu se afla
nimic,
pare a te chema acolo
- vrei să zici nu şi
totuşi zici da -,
nu mai rămâne nimic din
tine
şi nu pare a-ţi părea
rău.
Ca-ntr-o poveste, când
apărea,
când dispărea, ca şi cum
ar fi trecut prin timp,
un petec de cer, un înger
de zăpadă,
mâinile ei şovăielnice
strângeau irealul.
O durere acută simţea în
palmele
ce păstrau literele
căzute din pagina abia
citită.
Presimţea în orice
frumuseţe sfârşitul
şi-n orice sfârşit o
nouă, altă, viaţă,
perpetuă, răstignită
între iluzii
şi obsesii printre
grădinile înflorite,
cu realităţi care curg
circular
în izvorul de lumină ce
reflectă,
ca-ntr-o oglindă,
amintiri, intersecţii,
întâlniri, schimb de
roluri, iubiri
care trăiesc şi mor
pentru-a iubi din nou.
Ploua mărunt şi lacrimi
albastre curgeau
pe faţa ta arsă de
tristeţe.
Iată paltonul cârpit al
trecătorului
şi lacrima tăcută a unei
fete
deşi absentă dar atât de
prezentă,
şi visele tale inutile,
şi morţii tăi dragi
care-ţi mângâiau
odinioară fruntea,
şi tu tânăr, şi-atât de
fericit!
Acum ştii, iubirea
există,
nu poate fi ştearsă
nici de ştergerea
memoriei...
Irina Lucia
Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu