duminică, 19 iunie 2016

Irealul









Irealul din mâinile ei
 
 Singur printre rătăcirile tale, 
 dincolo de marginea lumii,
 un fragment prin care reuşeşti
 să te strecori, pas cu pas, 
 prin dimensiunile abstracte
 străpunse de realităţi paralele. 
 Prin fiecare ciob presărat 
 nostalgia se reflectă 
 în lumina acestor gânduri.
 Ceva te sfârtecă, un dor, 
 o intensă durere,
 fiinţa ţi s-a estompat,
 ţi-au rămas frânturi, amprentele ei
 au miresme stranii, de flori sălbatice.
 
 O revezi, zâmbind diafan, trecând
 prin nuanţele pădurii de întrebări imposibile,
 în liniştea eterică de care uitase,
 adormind câteva clipe,
 destul cât să viseze anterioarele vieţi.
 Ar fi trebuit să fie fericită.
 Dincolo de ea nu se afla nimic, 
 pare a te chema acolo
 - vrei să zici nu şi totuşi zici da -,
 nu mai rămâne nimic din tine
 şi nu pare a-ţi părea rău.
 Ca-ntr-o poveste, când apărea, 
 când dispărea, ca şi cum
 ar fi trecut prin timp,
 un petec de cer, un înger de zăpadă, 
 mâinile ei şovăielnice strângeau irealul. 
 O durere acută simţea în palmele
 ce păstrau literele
 căzute din pagina abia citită.
 Presimţea în orice frumuseţe sfârşitul
 şi-n orice sfârşit o nouă, altă, viaţă,
 perpetuă, răstignită între iluzii
 şi obsesii printre grădinile înflorite,
 cu realităţi care curg circular
 în izvorul de lumină ce reflectă,
 ca-ntr-o oglindă, amintiri, intersecţii,
 întâlniri, schimb de roluri, iubiri
 care trăiesc şi mor pentru-a iubi din nou.

 Ploua mărunt şi lacrimi albastre curgeau
 pe faţa ta arsă de tristeţe.
 Iată paltonul cârpit al trecătorului
 şi lacrima tăcută a unei fete
 deşi absentă dar atât de prezentă,
 şi visele tale inutile, şi morţii tăi dragi 
 care-ţi mângâiau odinioară fruntea,
 şi tu tânăr, şi-atât de fericit! 

 Acum ştii, iubirea există,
 nu poate fi ştearsă 
 nici de ştergerea memoriei...


Irina Lucia Mihalca











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu