Laura Lucia Gavan - Toamna unei seri

Din Concursul National de Poezie "Leoaica, tanara iubire"

Toamna unei seri

Iernile parcă fără sfârşit sunt prevestite sfios de toamna unei seri, o copilă:

bucle aurii, obraji îmbujoraţi, paşi zgomotoşi care lasă în urmă parfumul gutuilor

ochii îi sunt de culoarea castanelor,

pielea  mi-aduce aminte de petalele de crizantemă

sunt gânduri pierdute în ceaţa depărtărilor

se aud copaci foşnind

dincolo de lac, dintr-o casă de lemn

REFUGIU

priveşte curios toamna unei seri

un albastru tăcut

  

Once I had a dream and this is it

Pentru sora mea, Cosmina Simona

Visez că dimineaţa e o faţă luminoasă cu dealuri roşiatice în buzunare şi pahare de cristal

Cineva mă priveşte de acolo de sus.

Se poate ca, dacă stau pe vârfuri, să ating cerul ?!?

Suntem ca nişte fire de iarbă în bătaia vântului,

încolţite de prea multă apă în care se reflectă soarele.

Seara e un alt vis, mai agitat, care aduce cu el furtunos albastru şi violet.

Roşiaticul apus se roagă şi pentru noi.

Paharele de cristal sunt doar un gând,

rămânem dâre roşiatice, fire de iarbă pe pământ

Trasee deviate. În construcţie.

Primele flori pe care mi le-ai dat au fost nişte trepte.

A fost un urcuş greu spre neuitare

mă aştepta acea pânză pe şevalet

Copilul, acel om în miniatură cu multe întrebări în gând

privea invidios pardoseala purpurie.

Undeva, la capătul drumurilor, acel zid prietenos:

templu, casă, cămin

“spune-i cum vrei!”, ţi-am zis.

Dincolo de el, cochilii, nisipul şi albastrul egean

inconfundabil

  

Eureka

În spatele acuarelelor lui Kandinsky am descoperit un întreg oraş. Bauhaus.

Clădirile sunt doar geometrii albe de pian.

Oamenii, doar clape negre.

Pământul nu vede picioare, simte doar şoricei temători, zvăpăiaţi.

Chiar şi în această metropolă geometrică, dimineaţa ar trebui sa însemne

 o mulţime de posibile trasee,

iar seara să fie un apus al băncilor

Eureka! O mie şi una de posibilităţi în tot atâtea zile şi nopţi.

Bauhaus ar trebui să fie un oraş pentru ca oamenii tip Eureka să se ghideze dupa el

în planurile lor obiective

  

Limoncello

Stelele dansează tarantela într-o mişcare cosmică privită de verde tăcut.

Pe ritmurile napoletane, ferestrele devin panglici dulci din satin

zahăr brun -

pământul e negru şi se pregăteşte de aterizare

verde, verde tăcut

noţiunea de timp nu mai există

Jocul e joc, o data început, trebuie sa îl termini.

Verde, verde tăcut

panglicile din satin mi-l fac cadou

verde ascult

Cenuşa timpurilor trecute

Nu-mi mai e frică, acum pentru că ştiu ce urmează dupa colţ.

Tu

am trecut un hop, am întors foile calendarelor din trecut

trăim un şir de incertitudini, dar valsăm pe cercurile apei

ceea ce se întamplă se numeşte soartă, destin

tu trebuie să ştii mai bine

vine furtuna!

Ar trebui să ne adăpostim

Prin ochii mei verzi

se văd doar drumuri pierdute, fără sfârşit, care nu par să se întalnească niciunde, nicicând.

Fiecare e un moment al regăsirii, dar pentru a ajunge la capăt

trebuie să urmăm sfaturile şi direcţiile date de copacii bătrâni

să căutăm lumina, să nu ne ascundem de trecut...îmi tot şopteşte cineva la ureche tarziu în noapte

- parcă e vis -

mai trebuie un pas

am ajuns

acum urmează întoarcerea

Când vom ajunge? Mă întrebi

eu vreau să ştiu: unde?

  

Bătaia umbrelor

Nu te vreau

Nu vreau să te aud

Poţi să pleci? Te-aş ruga mult

fugi, dar în gând

nu număra, închide ochii, ascund

Găseşti? Nu cred.

Sunt curioasă, vreau să văd ce va face acest copac tăcut

în spectacolul din această seară

Ce rol va avea? Va juca?

Până la sfârşit?

Protagonist deci, un copac.

Hmm, inventiv regizor, într-adevar.

Tu, umbră de foc,

dispari sau poartă-mi noroc.

Găseşte cheia.

Mai repede. Mă grabesc. Nu mai pot să aştept.

E târziu. Ceasul a adormit după o bătaie cu umbre

deloc

Scânteile viorii

Cadru dupa cadru, fiecare se succede într-un ritm dat de mersul trenurilor.

[ Un interior cu mătăsuri şi dantele, scorţişoară şi cimbru ]

Suntem doar noi doi.

Un dans nebun e oprit de privirile tale, mâini.

Păşim pe scoici

spre deşert.

în dreapta noastră găsim oglinda din sala de balet

dincolo de ea, spectatorii aşteaptă

[ se aud aplauze ]

Vis? ARE

Mângâierea culorilor care se succed stârneşte un viu interes

pentru visele viitoare, pagini din Europa

Cred că suntem pe drumul cel bun: înca visăm.

Speranţa moare ultima, se spune.

Vom vedea.

Cunosc o doamnă pe nume Speranţa.

Îi voi bate în geam.

Voi spune că sunt...poşta.

Voi fi geometric opus ţie

în tolbă am alburiu, albăstrui mult necunoscut

Am visat?

A trecut

Dar a fost prea frumos

- sfârşit -

~*~ 

 Laura Lucia Gavan