NĂDEJDEA
PHOENIXULUI de Pavel Rătundeanu-Ferghete, Editura SITECH, Craiova, 2017
Elogiul Limbii române, dinspre viitor spre prezentul viitor
Cartea NĂDEJDEA PHOENIXULUI de Pavel
Rătundeanu-Ferghete, Editura Sitech, Craiova, 2017, este indubitabil un elogiu
adus Limbii române.
Este un elogiu, însă, adus într-un stil foarte personal, original, am zice,
care amestecă fabulos vorbele exemplificând ca un meşter popular autentic, venit din străfundul
Limbii române spre a ne redovedi cât este ea de armonioasă, vorba văcăreştilor:
<<oamenii de rând (unii batjocoresc limba încercând să ne deruteze
înţelesul vorbelor, să le denatureze valoarea social-umană de comoară, de
cazanie care o cântă cazanie și odă de laudă, să se poată bucura de bine în
pace și bunăcredinţă cu bună cuvinţă, ca să se cunoască sporul, rostul, folosul
și nu ponosul prin ziuă de dimineaţă cum zicea Eminescu stând la un pahar de
vorbă în bojdeuca din Țicău așteptând să le aducă Irinuca acele plăcintepoale-
n brâu după care gura pofticos cântă în a “patra limbă română”.>>
De altfel, întreaga carte este un astfel de tribut, chiar
dacă nu fiecare pagină sau referinţă din paginile ei are o directă legătură cu
limba strămoşească, pe care Pavel Rătundeanu-Ferghete o venerează cu o evlavie absolut
personală, greu de regăsit la vreun alt autor până la el, valoroasă, aşadar, un
amestec de cultură populară şi educaţie academică, cum observă percutant şi
Lucian Gruia în prefaţa pe care o semnează. Iată ce scrie, printre altele, în
sensul sesizat de noi, Rătundeanu-Ferghete: “Ce-i ceea ce face poetul? (ce e a scrie poezie, ce lucrare de
autentică valoare, de înălţare?). Pentru omul bun e dragoste, e iubire, e
învierea candidatului la fericire, că unde iubire nu-i,nimic nu-i? și
încercarea n-are supărare, ca speranţa moarte nare (făcand bine, tot bine
astepţi ca om pe cap cu greutăţi responsabilităţi sustenabile să înhami zilele
la pâinea cea de toate zilele, că nu-i comod cu rău, cu boală, cu o neșcoală,
nu-i nici cât negru sub unghie folos și rost a neamului nost cu spirit și
suflet întru Hristos cel înviat din morţi să-și împartă dezinteresat și cool
camașa de mire pâine la hoţi”
Autorul nostru scrie fără răsuflu, pare o moară de vorbe -
nimic peiorativ aici, din contra, vrem a
se vedea moara ca binefacere, ca interfaţă între seminţe şi “pâinea cea de
toate zilele” - ceea ce face din textul său un fluviu de simţiri, de raţiuni,
de analitic şi sintetic de empiric şi cogito
încât e greu a-l urmări la modul simplu, curgător ca pe-o poveste în care
binele se luptă cu răul, finalul ştiindu-l, ca principiu, cu toţii... Filosofia
scriiturii rătundean-ferghetiene este una a primului impuls, a reacţiei
instantanee, a aşternerii cuvintelor în pagină după cum vin în minte, şi apoi lăsate
să tâşnească din vârful pixurilor pe care le cumpără, periodic, din Cluj, şi le
aduce acasă spre a le folosi, el preferând scrisul de mână tastaturii
calculatorului, apud acelaşi Lucian
Gruia. Să fie lucrurile atât de simple, însă? Nicidecum! A scrie, chiar şi aşa,
“la prima impresie”, la prima atingere de inspiraţie, nu-i treabă lesnicioasă, este
nevoie de o cultură anterioară, de un fundament acumulat prin lecturi diverse
şi de calitate, din aprofundări, din experienţe proprii cernute şi agregate inteligent
în spirit şi-n cugetare! Chiar dacă Pavel Rătundeanu-Ferghete lasă textele nerevizuite,
de aici, virgule care nu ar trebui să fie, cratime nepuse ori articole plutind
în derivă, textele sale compensează prin spontaneitate şi profunzime. De aici,
o oralitate sporită a lor, care te cucereşte şi, chiar dacă solicitantă, te
provoacă şi nu poţi rezista să nu răspunzi în sinea-ţi de cititor: <<Nu
vin sau: nu vin sărbătorile cu bota? dar lumea e preocupată, burzulită, se
leagă la cap (nu te legi la cap dacă nu te doare), dar te zăpăceşti, zdrobeşti,
stropşeşti, zbuciumi iubire la înălţime, cu profunzimi, că se munceşte curat şi
luminat, de poveste şi lumea după asta şti cine eşti, cu cine te însoţeşti, ce
plăteşti (câţi griţari, ce ceapă digerată; uneori pare a fi înţeţept să meri
ţări împărţite până-ţi vezi ceafa, ochiul soacrei cu tri nurori, ochiul din
ceafă)... , că-s peste poartă, peste poate de făcut câte-n lună şi stele (omul,
e mai ancestral, mai cosmic la minte, deşi e un pragmatic şi când nu te aştepţi
părând prins cu mâţa-n sac ori cu mâţa la oala cu smântână miau de plăcere)...
şi înainte de a face curat, ordine, e o mare zarvă cu dute-vino, zăpăceală,
claie-grămadă, dezordine, ca-n filozofia lui Hegel, cu capu-n jos şi cu
"turul" pantalonilor în sus, adică un talmeş-balmeş, un pe dos, că-n
dos există un miros... şi nu mori, "dacă n-ai învăţat să mori
vredată"?) să se pună mâna până atunci, să se pună lumea la cale şi sunt o
grozăvie de lucruri halandala-portocala, sunt lucruri bine de făcut şi-n
politică, şi care de care se sileşte să dea sens vieţii, indiferent cine, de
cine e voba (că nu mânci să trăieşti, deşi nimeni nu te guguleşte, ca păstorul blând
care conştient mere după oaia rătăcită, la cheremul lupului, iar pe cea bolnavă
o ia pe braţă...>>
Când vorbeam de elogiul adus limbii române, ne refeream şi
la această osmoză inedită de laic şi
sacru, de vorbă ţărănească şi idei filosofice de prim rang, de proverbe şi
citate din clasici, de regionalisme şi termeni ştiinţifici, toate într-un
melanj inteligibil, care nu presupune doar un anume public cititor, textul
poate fi uşor accesat de oricine cu un minim de cultură generală, cum se spune:
“Nu se acceptă nici o greșală chiar dacă ţi se iartă greșelille greșiţilor tăi
cum și tu ierţi, dar de fapt tu zici corect, perfect, că geniul ar ciopli ca
Brâncuși în piatră ori ca Ciprian Porumbescu în eter cu arcușul având măsură și
tact pe strunele viorii răsunând nemurita Baladă păstrând proporţiile și ritmul
vântului turbat tulburat de aromele României și de culorile curcubeui în
regenerare fiind înflorirea florilor pentru rod, ţinându-se cont de perspectiva
capodoperilor care dăinuiesc, pe moarte și viaţă avându-și utilitatea și esenţa
în durabil, sfinţenie a bucuriei-talant înmulţit în har pentru'că tu ești cela
ce ești, mai mult decât s-a așteptat lumea justificându-ţi nu pentru tine, ci
pentru naţiune, că munca sfinţește pe om și lucru bine făcut face pe om
potrivit la locul și-n timpul potrivit în acest dute dor și vino dor a veţii
fără moarte. Paleologu e cu tinereţea lui Brâncuși, iar Lucian Gruia cu formele
la Brâncuși.”
Pavel Rătundeanu-Ferghete, acest
cioplitor de vorbe nesmălţuite, acest olar de idei din lut luat de pe fundul
apelor, acest fierar încâlzind duhul satului românesc spre a face potcoave
pentru caii de aer ai sufletului, acest dulgher răsucind lemnul de paltin să
facă toiege pentru paznicii stelelor ce răsar pe prispa cuvintelor, acest
doinitor de frunze care îngână încă din muguri fior de baladă, ei, bine, acest
om simplu, mai simplu decât spunerea “om simplu”, face un omagiu atât de frumos
Limbii române încât orice metaforă pornită spre a-l cinsti pe el, este
săracă... Amestecul de proză şi poezie, de real şi imaginar, de citat biblic cu
fragmente de blestem neoş, şi exemplele de acest fel, melanj inedit şi
incitant, ar putea continua, sunt un alt argument al nostru spre a recepta
cartea NĂDEJDEA PHOENIXULUI ca pe un
elogiu: “În fiecare zi aparte melodie preferată/ în ceea ce scriu cu
vogă, cu artă,/ în ceea ce scriu pe cont propriu/ în lupta dreaptă pe cale de
cămile/ înfruntând fata mogana/ provocată la luptă sa înceteze furtuna,/ să
liniştească marea cu valuri răscolind hăuri, răscolind furtuna,/ (în lucru
potrivit de om potrivit, lucru sfânt, lucru bine făcut/ chiar dintr-un început/
cu orânduială, cu disciplină/ din întuneric s-a făcut lumină/ şi pentru curat
şi luminat/ şi apa s-a despărţit de uscat/ aur strecurat) şi înhămând cu binele
zilele bonus de viaţă/ mânat de gândul şi împăcat de gândul/ că e la modă, e la
modă şi bla, bla, eccetera, eccetera, primăvară în/ hazna tuturora:/ dragoste
şi dor sfinţit de om potrivit,/ de om din popor pe măsură şi croială,/ a
lucrurilor,” (C-aşa grăit-a prorocul. Poem)
Elogiul nu ar fi complet, pare a ne
sugera autorul, dacă nu s-ar referi şi la câteva spirite care au cinstit la fel
de înălţător Limba română şi matricea ei, Patria română. Între aceştia, poetul
Ioan Alexandru, alături de care îl găsim pe “Ion Şandor din Topa Mică, CJ”,
cărora le este dedicat poemul “Patria Limba Română”, din care reluăm un
fragment în care sunt amestecate ritmuri
stilistice diferite, inclusiv de sorginte populară, rezultând un melos
arhaico-modern ce aminteşte de Şerban Foarţă într-o parte a creaţiei sale
eclectico-limpezitoare prin rădăcini folclorice şi altoiri academice: “Mulţumesc
omule, suntem pe cai mari,/ ispravă şi slavă pe măsură şi îndemână/ în aventură
socio-cosmică, social-umană,/ dar şi PATRIE LIMBA ROMÂNĂ peste mânăduh/ de
adevăr BIBLIE DE VIAȚĂ simetrie,/ divan adhoc non-stop, bla, bla,/ hei-rup,
hop-şa-şa!/ stop cadru, că filmăm omeneşti filmări/cu nepăsări de mări în
splendori/ de ierburi aflate sub paşi cu aşi/ scoşi din mânecă,/ ierburi ce
cresc nestingherite, nepăsător, sub tălpi/ la curţi de dragoste şi dor/ cu rost
şi cu folos, de popor,/ cresc ierburi împânzite cu biserici-catedrale ce ară cu
altare ogoare/ de sub tălpi de păstori blânzi, candizi,/ cu drept de-a păzi
oile de lupi flămânzi, zi de zi de zi azi petre, ca/ oameni de caracter sub
cer, ca-n cer şi pe pământ iz de cânt”
Spirit de esenţă tradiţionalistă,
plin de simţire neaoşă, provenită din Ardealul încărcat de istorie şi vorbă
românească, de datină şi simţire veche cât Apusenii, cartea-elogiu semnată de
Pavel Rătundeanu-Ferghete nu putea să nu-l aibă în vedere pe Mihai Eminescu,
căruia îi sunt dedicate mai multe pagini şi referinţe în alte texte. Eminescu
apare ca reper şi când este vorba de sărbătoare, şi când se aminteşte de
cultură, de istorie, de durere sau de bucurie, este un “spirit tutelar”, pe care
autorul îl invocă ca pe un apostol, ca pe un al doilea său părinte spiritual,
după Dumnezeul creştin, pe care, la fel, Îl aduce cu evlavie şi smerenie în prim planul scrierilor sale, fără a părea,
astfel, vreun răpus de patimi biblice ori dedat exagerărilor bigote: “EMINESCU
e al meu, e dor uşor şi greu/ a cugetului şi suletului meu,/ speranţă-credinţă
şi viaţă e, o Zarază, a soarelui rază,/ În culori de curcubeu, a propriul meu
Eu-Dumnezeu,/ Dumnezeu de care nu mă mai satur,/ Că-mi este măsura în jocul
prin care m-aventur/ spiritual, naţional tradiţional, monumental, natural
punctual,/ joc de-ascunsălea de mine, de lumina mea,/ că Dumnezeu e şansa Eminescu,
iubirea mea,/ în iubire mi înviere, drept de a candida la fericire/ aflându-mi
rost şi să nu mai ştiu ce-i greu,/ că-n dor cu Dumnezeu/ merg cu mai departe cu
rostul meu suflet din sufletul neamului/ să duc primăvara cu povara de roadă pe
Altarul Soarelui/ mână-n mână Patrie Limba Română către şansă şi viaţă,/
bogăţie a cerului şi a pământului,/ s-o duc din înflorire prin pârgă de vară
pentru recoltat” (Eminescu, Dumnezeul de care nu mă satur. Poem)
Recursul şi raportarea permanentă la
matricea naţională, prin intermediul datinilor şi tradiţiilor, în interiorul
cărora abundă de sensuri şi idei, de metaforă şi ideaţie originară Limba
română, se întâlnesc frecvent în textele din această carte, fie în versuri, fie
în proză, fie în poeme cu versuri lungi,
proză poematică, să-i spunem: <<Acele câteva cunoştinţe ce le ai trăind
pe picior de plai şi gură/ de Rai pe vârf de munte înpădurit de verzi brazi, pe
deal cu dealuri: şei,/ coame, cu păduri de carpini, fagi, cer, goruni, cu
stejari milenari, cu/ ierburi şi câmpii spre care curg dulce izvoare limpezi ca
s-adape/ însetaţii şi însoriţii copii alduiţi întru răsărit de soare, de
binecuvântare,/ iubire în România Mare viitoare, Iisus având pentru ei
nevinovată/ chemare: "lăsaţi copii să vină, vie, la mine", la apa cea
vie a veţii (acele/ câteva cunoştinţe puţine sunt îndestulătoare, desluşitoare,
elexir a/ tinereţii, la noi cunoscâdu-se tradiţional: "câte bordeie,
atâtea/ obiceie"), în ce priveşte datinile, poezia populară, trebuind
conservate,/ păstrate, promovate, deci şi ce-i puţin decât de fel, nu-i
puţin.../ înseamnă ceva, un bogat spiritual naţional"o laudă, ladă, de
zestre".>> (Datina la Crăciun)
În ultima parte a cărţii, întâlnim
un poem elocvent spre întărirea punctului nostru de vedere, intitulat “Sufletul
mi-i însuşi Cuvântul”, din care preluăm doar atât spre exemplificare: “Sufletul
mi-i farmecul limbii române,/ adevărata pâine de mâine,/ fereastra deschisă a
inimii/ din partea unui fiu al lacrimii/ spre lume să lumine.// În perspectivă
prerogativă bine inspirat/ sufletul meu e venit să rămâie la sat,/ aici în ţara
mea pe vecie –/ aur strecurat, soare/ luminat în omenie şi-n veşnicie.//
Sufletul în omenie e, ca un izvor de armonie/ punând pace la temelie prin
dor.// Sufletul mi-i însuşi cuvântul ce aici se scrie,/ ca să ne umple şi
înveţe în omenie cântul/ prin propria-i magie împovărate de poveri,/ împovărate
de sănătate şi eternitate,/ de drumul ce-şi deschide/ fereastra în veşnicie/ cu
armonie către celălalt, către iubire,/ către înalt şi libertate,/ ca om purtând
cinstit un nume pin lume -/ un renume - o culme.”
Fără
a epuiza argumentele, aducem în discuţie şi dimensiunea de dialog peste
meridiane, peste mări şi ţări, la propriu, pe care o încorporează cartea
NĂDEJDEA PHOENIXULUI, în sensul că ea are şi texte ce reproduc o largă şi
fecundă serie de mesaje dintre autor şi Ben Todică, scriitor şi jurnalist,
român stabilit de ani buni în Australia, mesaje de-a lungul cărora cei doi vorbesc
despre cultură naţională, populară, universală, despre credinţă şi trădare, despre satul natal,
Patria natală, despre oameni şi fapte. Este aici, în acest dialog, mult dor de
limba română, de respect pentru ea şi vorbitorii ei, oriunde s-ar afla ei, este
o chemare spree cultivarea şi preţuirea ei, Limba română fiind-răsunând din
cărţi şi din cântece, din filosofii şi din istorii, din legende şi mituri, din
frunze şi din doruri, par a ne îmbia textele rătundiano-todiciene.
NĂDEJDEA
PHOENIXULUI vine ca un torent de vorbe
şi fapte, de sentimente şi cugetări spre a ne impezi, cu toată vâltoarea ei
neostoită, poziţia faţă de propria limbă moştenită, învăţată de la sânul mamei,
din glasul învăţătoarei, din predica preotului şi din versurile eminesciene,
din doinele străbunilor şi din tainele firului de borangic şi ale cosmosului ca
o ţesătură de maramă, aşezată la zi de sărbătoare peste frunţile înseninate şi de
dalbe străluciri de neam, şi de dulci împovărări de ducere a stelelor nenăscute
spre viitorimea veacurilor... Se creează, parcă, un fluid nevăzut, un izbuc
aflător între paginile cărţii, care te poartă din acel viitor al veacurilor
spre acest prezent mereu scăpat din frâiele timpului, şi evadând-purtându-ne
tot în acel viitor răsunând a netimp cântat-descântat, vorbit-doinit în
prea-dulcea-Limba-Doamnă-Română...
Toată cartea lui Pavel
Rătundeanu-Ferghete musteşte de aşa ceva, fără a epata şi fără a revendica vreo
întâietate neavând mai întâi dovezi de înalt bun-simţ şi de o morală
infailibilă, ceea ce face limpezirea de care vorbeam mult mai caldă,
convingătoare şi ostoitoare.
Dan
Şalapa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu