vineri, 26 aprilie 2019

Miza pe poezie




Miza pe poezie

George Tei s-a născut pentru a fi poet. Respiră poezie, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Dintotdeauna pentru totdeauna, un caz incurabil. Iar când spun „respiră poezie”, nu e doar o figură de stil: cei care-l cunosc pot depune mărturie că în orice împrejurare el poate recita o strofă potrivită locului, dacă nu un poem întreg ilustrând împrejurarea. Probabil că dacă cineva i-ar face pe neaşteptate o electrocardiogramă,  liniile tremurate de pe hârtia termosensibilă, şase sau câte mai sunt ele, ar închipui o strofă, ar avea rime, ritm, măsură. Pentru că, observă şi George Stanca în prefaţa antologiei Bolnav de timp pe care i-a realizat-o la Editura SemnE acum câţiva ani, Geore Tei „pare un izvor inepuizabil de rime frumos, armonios, parfumat împerecheate, parcă însoţit mereu – chiar şi când doarme – de un îngeraş care-i suflă rimele la urechea lirică”.
Nemulţumit de – căci neîncăpând în – antologia mai devreme invocată, George Tei produce acum o antologie de autor, mult mai extinsă şi adusă la zi: reia poeme din cele şase volume anterioare (Fratele meu geamăn, Lasă-mi dragostea!, nu CER să fiu IUBIT, Anna Perenna, Marsupiul îngerilor şi Miza pe 1), la care adaugă şi un număr de poeme inedite. E de presupus, deci, că acest volum îl reprezintă. Iar ceea ce găsim noi aici este, într-adevăr, un Poet. Matur, convingător, dezlănţuit, memorabil, citibil şi recitabil, cantabil chiar. Un virtuoz al cuvântului – iar sintagma aceasta are şi bune şi rele în ea, ca orice etichetă (voi reveni).
Este important de subliniat de la început că George Tei scrie mai ales poezie-poezie, ca să invoc un clasic. Nu numai în canoanele prozodice stabilite înainte de vremea ismelor care trec odată cu anotimpurile, dar, semn de încredere în sine, superbie poate, el este un aficionado al formelor fixe, rondel şi sonet mai ales; şi, pentru că asta nu-i era de ajuns, un mare număr de poeme mai au în acrostih şi nume de prieteni, ba chiar şi câţiva politicieni sunt nemuriţi astfel (aş zice, pe nedrept, căci nu adaugă nimic poeticităţii...). Iar a scrie (mult şi, mai totdeauna, bine) încorsetat între asemenea restricţii este, trebuie să recunoaştem, un semn de virtuozitate, nu foarte popular în ultimul timp. Nu ştiu cât (se) trudeşte autorul pe ciorne, cât îi vine „din prima”, soptit de înger, şi cât e meşteşug, ceasornicărie ulterioară – chiar nu contează toate acestea, contează că ceea ce ajunge în pagină creează/sugerează lumi, sentimente, atmosferă, idei, întrebări, este deci poezie. Uneori, pentru contrast sau, poate, pentru a se mişca fără vreo oprelişte, ca într-o gimnastică de încălzire pentru un gimnast performer la aparate, George Tei scrie şi poezie în vers alb-liber, „modernă”, iar rezultatul e remarcabil, mai ales că adesea el alternează cele două stiluri (vezi volumul Marsupiul îngerilor, de pildă). Cristalul mult şlefuit al poemelor în forme fixe stă perfect în balanţă cu filigranul cu tentă orientală al poemelor libere.
Comparaţia aceasta scoate uneori la vedere şi „cusăturile” rondelurilor şi sonetelor, cu acrostih îndeosebi: din nevoie de „cuvinte alese” (pentru rimă sau iniţială), sunt din când în când prinse în vers cuvinte al căror principal merit stă în rimă sau în iniţială, mai puţin topite în atmosfera poemului, întrerupându-i poeticitatea. Matematician fiind, îmi permit să spun acelaşi lucru despre „hobbyul” autorului de a aglomera în unele poeme cuvinte cu sonoritate matematică. Sau, poate, e doar prea multa mea obişnuinţă în a folosi asemenea termeni în contexte, să le zicem, prozaice?... Un exemplu tipic este oferit de poemul intitulat chiar „Temă”, parcă scris ca încercare a puterilor: „să se scrie un poem de patru strofe, folosind următoarele cuvinte...” Un poem frumos, dar cu titlu „înfricoşător” este „Rondelul c.m.m.m.c.”..., o altă reuşită a acestui demers matematico-poetic este „Ne-am întâlnit”, unde se spune: „fiecare/ în câte-un cerc/ ca două mulţimi diferite/ priveam fluturii/ în jurul nostru/ înroşindu-ne obrajii// ca un pirat/ aruncând o săgeată-inimă/ ţi-am intersectat cercul/ obţinând o mulţime mixtă”, dar trebuie avută „la bază” măcar teoria mulţimilor de şcoală primară (avansată) pentru a degusta sugestiva comparaţie dintre apropierea celor doi şi, iertaţi, diagramele Euler-Venn pe care le invocă poetul...
Să revenim însă la poezia-poezie. Poetul este pe deplin conştient de soarta şi menirea sa („Ocnaş sunt, dar şi paznic al ideii”, sau: „Urmaţi-mă prin versuri. Să nu vă pierdeţi firea/ Şi prindeţi armăsarul ce calcă-n faţa voastră!” şi încă: „Eu sunt creat de Dumnezeu să ard...”), de puterea cuvântului („Opritu-m-am să las, ca semn, o carte/ Inelul ce deschide o grenadă”), definitiv înrobit poeziei („Te-aş fi iubit de nu-mi erai stăpână”, sau: „Dar te-am găsit în altă carte;/ Mă-nsor cu tine, Poezie!...”), damnat („totdeauna mă aşez/ la masă/ cu eroii versurilor mele// eu le dau să bea/ iar ei mă ucid...”, deşi, „Vi s-a părut că n-am murit de-ajuns”, sau „Proscris de propriul său talent” şi încă: „Dar, cărţile îmi sunt, de-acum, damnate”) şi teatral („Semănat pe ceruri de-un Argonaut”, sau: „E vremea trubadurilor, băieţi!” şi încă: „iar eu/ în costum de gală/ aştept ploile/ ce nu mă vor ocoli”), aşa cum îi stă bine unui poet „pe viaţă” (n-a spus cineva că nu poţi fi poet dacă nu eşti un pic narcisist?), familiar cu clasicii („Ne rătăcim în gesturi şi mă visez un Dante”), stingher însă printre contemporani („Nu-mi aparţin şi, totuşi, sunt al meu/ Tei rătăcit printre culte paltoane”, sau: „Deşi citiţi, nu mă veţi înţelege”), mereu în căutarea versului care izbăveşte şi consacră („De-ar fi să dau, vieţii, numai un singur vers/ Mi-aş ridica mândria la rang de castelan”). Gesturile sunt ample, cosmice uneori („Şi-njunghiam câteodată luna”, sau: „Cărările mă duc până la soare”), se raportează la Cei de sus („Las, zeilor, coloana de aldine! –/ Amanetând un vers ce se avântă/(...) Adaug nemurire în terţine”), întră în dialog cu Dumnezeu („Dă-mi, Doamne, iarăşi, literă de aur!”, sau: „Azi, Doamne, m-am lovit de Cer”), chiar dacă relaţia cu Acesta este ambiguă („Deşi alung pe Dumnezeu din satul/ În care alţii se închină-ntruna”, pentru că „Cred doar în nemurire şi în sfinţi”). Parcă-l vedem pe poet, drapat eminescian („înfăşurat într-o/ mantie a tristeţii”), desangvinizat, desigur, pentru că „sângele/ cu care scriem aceste poeme/ nu ne aparţine”, împovărat de toată sensibilitatea şi de toată suferinţa lumii („Tristeţea mea nu are margini”), apăsat de sentimentul trecerii („Şi astăzi, ca şi ieri, un mâine mă-nspăimântă”, sau: „Eşti, iar, vânatul timpului trecut”), la un moment dat asociată această trecere cu un tren care merge când spre vest, când spre nord, într-o heracliteană curgere-mişcare. Resemnat adesea („născut din născut/ te vezi înfăşurat/ în scutece de dor, încercând/ să înţelegi/ mersul timpului/ în zborul fluturilor”), marcat de deşertăciune („Pastişa vieţii trece în cuvânt”) şi fatalitate („Demis de viaţă chiar din primul rund”, sau: „Nu ştiu să mor, nici să trăiesc!”), hălăduind ca un trubadur standard („Aş rătăci Vezuviul pentru tine”, sau: „Cum aş putea să nu-ţi visez şi mersul?” şi încă: „Eram pădure, tu erai lumina!”), la vreme de seară, de noapte, de toamnă („Mi-e toamnă în suflet şi în barbă...”), uneori de iarnă, pe sub tei, pe sub balcoane, cu ploaia şi noiembrie alături (o simplă statistică a titlurilor confirmă observaţia: „Rondel trist”, „Rondelul teiului singuratic”, „Rondel de noapte”, „Rondelul drumului pierdut” şi câte altele), „pribeag în ceasul zborului astral”, poetul se salvează adesea în boemă, una de-o formă bine validată („Să bem prieteni! Viaţa e o toană –/ Nimic din ce-i lumesc să nu ne scape”, sau: „Prieteni? – doar la băutură!/ Neîntrecuţi, cu gestul tot mai ciung”; „Rondelul chefliilor” s-ar putea cita în întregime), sau în joc. Un joc de nivel doi, ca să spun aşa, în spiritul termenului, ludic prin sugestie („Încet dar sigur jocul se schimbă-n aşteptare”), sau ludico-poetic, că doar poezia este (şi) un joc, de-a lumile, de-a stările, de-a viaţa (cum este aceasta, dincolo de aparenţe, sau cum ar putea fi, dincolo de constrângeri şi convenţii). Tot la nivelul ludicului aş plasa evidentul apetit pentru oximoroane şi paradoxuri, de la nivelul tehnicii poetice la cel al trăirilor antinomice („Nimic nu-mi aparţine/ Nici trupul îngheţat pân’ la topire”, sau: „Prea vesel sunt pentru a mai spera,/ Dar mult prea trist să mă gândesc la moarte!” şi încă: „Retrag tot ce n-am scris până acuma!”). Poetul devine uneori moralist (menţionez doar „Rondelul egoistului”), mărturiseşte alteori aspiraţia ideii, a cunoaşterii („Să fii ucis de talpa unui gând/ Miraculoasă umbră în mişcare”), al cărei depozitar se consideră („E lumea asta plină de mistere!/ Mai mult nu spun, să nu divulg secrete”), fără a fi înţeles, spuneam şi mai devreme. Are uneori nostalgia copilăriei, alteori îşi invocă părinţii (mai multe poeme au subtitlul „in memoriam”), străbunii – un poem cu acest titlu urmează unuia intitulat „Patria” (din volumul Anna Perenna). Citadin totdeauna, invitându-ne uneori în Cişmigiu, „la noua buturugă”, sau spre „un parc, o pungă cu popcorn, o bere” (a se vedea ţinuta boemă), cu un singur poem („Rondel mioritic”) părăsind oraşul, poetul e mereu în mişcare-căutare-ardere, mai mereu neliniştit şi neîmplinit, în aşteptarea unei iubiri pe care o cântă deja, cu amintirea unei iubiri trecute care îl doare încă („Azi colţii depărtării ne sfâşie”), în întâmpinarea unui tovarăş de boemă. Are adesea prieteni din Marea Comuninate – François Villon se întrezăreşte adesea, ni-l imaginăm uneori pe Esenin alături („Ţi-aş dărui o toamnă frumoasă şi discretă/ Să nu mai cauţi, mâine, un altfel de amor”, sau: „Inima îmi spune că mai pot./ Las în urmă amintiri rebele”), alteori pe Nichita Stănescu („Toamnă – pasăre de apă/ Mă înalţă şi mă scapă/ Şi mă pune în lumină/ Toamna... Nu sunt eu de vină!...) – în prefaţa la Bolnav de timp, George Stanca îi mai amintea şi pe Radu Stanca şi George Ţărnea. Splendidă companie, nu-i aşa?
Nu este rostul acestor rânduri să se întindă prea mult – în suprafaţă sau în adâncime – chiar dacă sunt multe altele de spus despre poezia lui George Tei, de la temele care-l bântuie, o parte enumerate mai devreme, la tehnica prozodică, de la filiaţii şi afinităţi la reuşitele majore (şi nereuşitele locale). Rostul unei prefeţe este să-l determine pe cititor să deschidă cartea, s-o parcurgă, să intre în dialog cu autorul. Să devină tovarăş de simţire şi de drum cu poetul, pentru că o asemenea invitaţie ne face volumul de faţă. Reabilitând versul – ba chiar cuvântul, pentru că adesea cuvintele par a fi unitatea primă, vizibilă, a poemelor lui George Tei. Cuvântul şi Ideea (de multe ori – inevitabil, totdeauna în rondeluri, primul vers enunţă o „teoremă” – că tot îi e dragă poetului matematica –, pe care restul poemului o „demonstrează”, o extinde, o generalizează), iar asta e cu atât mai important (mai dificil, mai riscant literar, dar mai meritoriu, susţine cel care subsemnează) în peisajul poeziei de azi, muzică-cu-cuvinte (scuzaţi căcucufonia) de cele mai multe ori, refuzând explicit ideea (spre disconfortul lui Ion Barbu...), pretinzând cititorului (sintagmă preluată) recuperarea devierilor de la sintaxă şi semantică deopotrivă.
George Tei reabilitează astfel Poezia. Mizează pe Poezie şi câştigă! Vorba lui, să-l urmăm prin versuri, fără a ne pierde cu firea!...


Gheorghe Păun







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu