duminică, 21 aprilie 2019

Constantin Moisa - Armele nucleare ale Israelului




Armele nucleare ale Israelului.
Propagandă, descurajare, mit sau realitate
Col. (r). Constantin Moisa
21 Aprilie 2019

Încă de la înfiinţare, în mai 1948, Statul Israel a fost înconjurat de state arabe, Liban, Siria, Iordania şi Egipt, a căror politică viza distrugerea acestuia. În aceste condiţii era clar pentru politicienii evrei, în frunte cu Ben Gurion, prim ministru al Israelului, că sunt absolut necesare trei condiţii pentru apărarea cu succes a statului evreu: Israelul trebuie să aibă ca aliat strategic o putere mondială; trebuie să aibă o armată capabilă să lupte concomitent pe toate fronturile şi să mute rapid ostilităţile pe teritoriul inamic; să facă pace cu vecinii arabi. Dacă primele două priorităţi trebuiau realizate imediat, ultima putea să fie amânată până când vor fi create condiţii favorabile Israelului. Acesta era contextul în care conducerea politică şi militară a Israelului a decis demararea programului de realizare, în secret, a armei nucleare. Ulterior a apărut şi doctrina „ambiguităţii nucleare” conform căreia nu trebuia nici recunoscută și nici negată posesia armei nucleare, oricine putând crede ce doreşte.

Shimon Peres, viitor premier şi preşedinte al Israelului, spunea, în modul său caracteristic, că „Ben Gurion a crezut că Știinţa ne poate compensa ceea ce ne-a negat Natura”. În anul 1949, urmare a deciziei luată, la nivelul conducerii statului, specialişti din cadrul armatei israeliene (I.D.F.) au efectuat mai multe studii geologice în Deşertul Negev, unde au găsit câteva surse de uraniu. De asemenea, a fost lansată şi căutarea de specialişti în domeniul nuclear capabili să lanseze şi să ducă la bun sfârşit programul nuclear israelian. Convingerea lui Ben Gurion era aceea că „Ceea ce Einstein, Oppenheimer şi Teller au făcut pentru Statele Unite, cei trei fiind evrei, ar putea fi făcut şi de oamenii de ştiinţă în Israel, pentru poporul lor”. Un astfel de om de ştiinţă a fost chimistul Ernst David Bergmann. Născut în Germania, Bergmann a studiat la Universitatea din Berlin şi a venit în Palestina în 1934. În 1952 a fost numit preşedinte al Comisiei pentru Energie Atomică a Israelului (I.A.E.C.) şi este considerat părintele programului nuclear. Bergmann a fost, de asemenea, şef al Departamentului de Cercetare şi Infrastructură al Ministerului Apărării (E.M.E.T.), reorganizat în 1958 ca Autoritatea pentru Dezvoltarea Armamentelor (RAFAEL).

Se pare că Bergmann nu era totuşi un bun administrator, fapt pentru care sarcina organizatorică i-a fost încredinţată lui Shimon Peres, care până în 1955 a fost directorul de facto al programului nuclear. Ben Gurion, Bergmann şi Peres au conceput împreună direcţia de dezvoltare a programului nuclear israelian în primii săi ani. În pofida secretului ce învăluia programul nuclear, prima referire la arsenalul nuclear al Israelului a apărut relativ repede, la 13 decembrie 1960, într-un mic articol din săptămânalul american „Times”, care a spus că o ţară non-comunistă şi non-N.A.T.O., a făcut o „dezvoltare atomică”. La data de 16 decembrie 1960, publicația „Daily Express” a dezvăluit că această ţară este Israel, iar pe 18 decembrie, preşedintele Comisiei pentru Energie Atomică a S.U.A., John McCone, a apărut la .B.C. în emisiunea „Meet the Press”, pentru a confirma oficial construcţia unui reactor nuclear în Israel.

Ar fi nedrept dacă nu am preciza că o contribuţie însemnată la realizarea armei nucleare israeliene a avut-o cooperarea cu Franţa, cel puţin pentru prima parte a programului. Această colaborare s-a desfăşurat în baza unui acord secret de cooperare nucleară semnat în anul 1957, prin care Franţa se angaja să construiască un reactor nuclear militar tip G1-Marcoule[1], care a şi fost construit la Dimona cu o masivă asistenţă tehnică franceză, dar după semnarea protocoalelor de la Sevres[2] între Franţa, Marea Britanie şi Israel. Lucrările s-au desfăşurat în afara regimului de inspecţie al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (A.I.E.A.). Pentru ascunderea adevăratului scop al lucrării, autorităţile israeliene au camuflat construcţia într-o fabrică textilă, apoi au declarat că atât reactorul nuclear cât şi facilităţile de cercetare sunt destinate activităţilor specifice de cercetare în domeniul ştiinţelor nucleare. În anul 1961, generalul de Gaulle decide să oprească cât mai rapid construcţia reactorului Dimona şi să stopeze toate ajutoarele franceze privind instalaţia de separare a plutoniului.

Cu sau fără sprijinul Franţei, Israelul a reuşit ca în anul 1961 să operaționalizeze reactorul nuclear de la Dimona. Începând cu anul 1963 acesta a atins capacitatea maximă de funcţionare şi a asigurat Israelului suficient plutoniu pentru dotarea armatei israeliene cu câteva bombe nucleare. Se estimează că era posibilă producerea de 3-5 lovituri nucleare/an. Ulterior, au fost realizate multe alte îmbunătăţiri tehnologice, transformând Israelul într-o putere nucleară. Această calitate face ca Israelul să aibă un impact major în echilibrul de forţe din Orientul Mijlociu, dar în acelaşi timp, să stimuleze şi dorinţa statelor arabe să dobândească arma nucleară. În prezent, spaţiul aerian aferent facilităţilor nucleare de la Dimona este închis survolului aerian pentru toate aeronavele, iar în zonă accesul neautorizat este interzis. Aşa cum era de aşteptat, în decursul timpului facilităţile de la Dimona au fost ţinta unor acţiuni de cercetare aeriană, de cele mai multe ori aceste încercări sfârșind tragic pentru curioși.

De asemenea, trebuie subliniat că eforturile de racolare a oamenilor de ştiinţă, evrei sau non-evrei, au continuat şi în deceniile următoare, fiind aproape o politică deschisă a Tel Avivului, la fel ca şi politica de interzicere, prin orice metode, a dobândirii armelor nucleare de către ţările ce ar putea atenta la independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Israelului. Metodele folosite au fost diverse: acţiuni politice, asasinate, atacuri cibernetice, dar de cele mai multe ori s-a recurs la IDF sau la Mossad, nu numai pentru eficienţa acestora, dar şi pentru semnalul pe care îl transmiteau în lumea arabă. Exemple de astfel de acţiuni sunt multe şi literatura de specialitate le-a consemnat în detalii, totuşi, pentru exemplificare, vom menţiona câteva:
- distrugerea reactoarelor destinate Irakului (agenţii Mossad au declanşat în aprilie 1979 explozii la o fabrică din apropierea oraşului Toulon, Franţa, distrugând miezul celor două reactoare destinate centralei nucleare irakiene);
- atacul asupra reactorului irakian de la Osirak (Operaţiunea Opera, 7 iunie 1981);
- atacul asupra reactorului nuclear sirian de la Al Kibar (Operaţia Orchard, în noaptea de 5 spre 6 septembrie 2007);
- atacul cibernetic asupra reactoarelor iraniene.
Analizând date existente din abundenţă în literatura de specialitate, dar şi cea destinată marelui public, o întrebare apare cu obstinaţie. Oare chiar nimeni nu a ştiut de programul nuclear israelian? Greu de crezut, cu atât mai mult cu cât semnale au existat încă de la început. Primele informaţii consolidate despre Programul Nuclear Israelian, apar încă din anii ’60, din zona serviciilor secrete canadiene, care descoperiseră că Israelul a cumpărat cel puţin 80 de tone de uraniu din Argentina. Apoi, urmare a procedurilor specifice, alte informaţii au fost furnizate de diplomaţii americani şi agenţii C.I.A. din zonă. Atât americanii cât şi canadienii au avut informaţii oficiale despre programul nuclear al Tel Aviv-ului (fără să mai menţionăm pe francezi şi britanici care deja furnizau echipamente nucleare Israelului), dar nimeni nu s-a alarmat. Conform unor documente secrete din perioada preşedintelui Nixon, declasificate recent de Washington, conducerea americană era extrem de îngrijorată de programul nuclear al Israelului, mai mult, existau „dovezi indirecte care sugerau că o cantitate considerabilă de material fisionabil folosit în programul nuclear israelian, a fost obţinută ilegal din S.U.A., în anul 1965” (... „cred că israelienii ne-au înşelat cu acest program sau poate chiar au furat tehnologie de la noi”).

O dovadă clară a existenţei programului şi arsenalului nuclear israelian este adusă în anul 1986, când tehnicianul israelian Mordechai Vanunu a contactat publicaţia Sunday Times şi a făcut dezvăluiri despre existenţa unui arsenal nuclear în Israel, la o fabrică din oraşul Dimona, în Deşertul Negev. Documentele prezentate de Vanunu[3] în susţinerea afirmaţiilor sale au inclus și fotografii din interiorul reactorului de la Dimona. Pentru aceasta, Vanunu a fost răpit de serviciile secrete israeliene, judecat şi condamnat la 18 ani de închisoare.

Al treilea moment prin care este dezvăluit programul nuclear al Israelului îl constituie declaraţia fostului premier Shimon Peres, care într-un interviu televizat în 1998 a subliniat că pentru a preveni războiul, Israelul a început să dezvolte o „opţiune nucleară” în anii 1950. Subliniază că centrul programului israelian este Centrul de Cercetări Nucleare Negev, în apropierea de Dimona.

Primul test nuclear israelian, a avut loc, se pare, în februarie 1960, sub forma unui parteneriat franco-israelian bazat pe acordul de cooperare menţionat. Pe timpul unui test nuclear francez[4], unde a fost detonată bomba nucleară „Gerboise Bleue”, partea israeliană a avut statut de observator special şi a beneficiat de toate informaţiile necesare pentru a putea dezvolta apoi propriul program nuclear. Următorul test a fost subteran şi a avut loc în anul 1963, în Deşertul Negev, conform unui raport al armatei Germaniei de Vest (R.F.G.). Conform savantului Taysir Nashif, se pare că la 2 noiembrie 1966 Israelul ar fi efectuat un alt test tip non-nuclear, cu implozie şi încărcătura nucleară zero, tot în Deşertul Negev. Al treilea test nuclear, cunoscut ca „Incidentul Vela”, a avut loc în colaborare cu Republica Sud-Africană (R.S.A.). La 22 septembrie 1979, un satelit de tip Vela al S.U.A. (de detecţie lovituri nucleare) a detectat în Oceanul Indian, în apropierea Insulelor Edwards din Antartica, un dublu flash luminos, caracteristic exploziilor nucleare cu puterea de 2-3 Kt. Confirmarea testului nuclear a fost dată a doua zi, când o staţie de monitorizare seismică din Filipine a comunicat că a înregistrat şocuri maritime. Mai multe comisii de experţi (americană,  A.I.E.A., dar şi alte echipe) au examinat incidentul şi au ajuns la concluzia că nave ale Marinei a R.S.A. au navigat din portul Simonstown, în apropiere de Cape Town, într-o locaţie secretă din Oceanul Indian, unde au efectuat testul nuclear. În concluziile tuturor comisiilor care au anchetat incidentul participarea Israelului era dată ca sigură.

Momente cruciale în care Israelul a planificat folosirea armei nucleare:

Conform dezvăluirilor profesorului şi istoricului Avner Cohen în lucrările „Israel and the Bomb” şi „The Worst-Kept Secret”, publicate în anul 1998, respectiv 2010, dar şi a datelor din documentarul „Ultimul secret al războiului de şase zile”, publicat în The New York Times, rezultă faptul că înaintea începerii Războiului de şase zile, din 1967, Israelul planificase folosirea unei lovituri nucleare de avertisment. Conform planului, conducerea militară intenţiona să introducă în Sinai, cu elicopterul, o echipă de paraşutişti care la comanda primului ministru şi şefului I.D.F., să detoneze de la distanţă o bombă nucleară dispusă într-o zonă slab populată, ca un avertisment pentru statele beligerante înconjurătoare. Planificarea acţiunii nu conţinea nicio prognoză privind urmările exploziei nucleare şi efectele contaminării radioactive. De asemenea, Israelul a fost la un pas de a utiliza arme nucleare în războiul de Yom Kippur, din anul 1973.

Documente declasificate arată că Israelul a fost foarte aproape de a folosi armele sale nucleare în momentul în care apărarea organizată pe Înălţimile Golan risca să se prăbuşească. Urma ca sirienii să introducă în luptă o divizie de blindate dotată cu tancuri T-62, care analizând terenul nu s-ar mai fi oprit până la M. Mediterană. Se pare că atunci conducerea Israelului a avertizat atât Washingtonul cât şi Moscova că intenţionează să folosească arma nucleară pentru a opri ofensiva siriană. Se pare că ameninţarea era suficient de credibilă fiindcă marile puteri au intervenit, sirienii au oprit ofensiva, Israelul a reuşit să termine mobilizarea rezervei şi să trimită forţe suficiente în Golan. Mai departe soarta războiului se cunoaşte.

Sunt câteva elemente de interes în derularea evenimentelor ce au precedat începerea Războiului de Yom Kipur. Primul este acela că Israelul avea un agent bine acoperit la cel mai înalt nivel al conducerii militare sau politice a Egiptului. Acesta a transmis mesajul de avertizare privind iminenta declanşare a ostilităţilor dar din diferite motive, datele de începere a războiului nu s-au confirmat. Mai mult, Israelul a mobilizat rezerva după fiecare avertisment, dar nu au mai efectuat-o a treia oară, când ţările arabe chiar au declanşat ostilităţile. Astfel se explică victoriile iniţiale ale atacatorului, întârzierea în executarea mobilizării rezervei de către I.D.F. şi restructurările militare care s-au făcut după sfârşitul războiului. Faptul că ameninţarea era percepută acut la Tel Aviv rezultă şi din propunerea făcută de Moshe Dayan, ministrul apărării la acea dată, prim-ministrului Golda Meir, de a utiliza armele nucleare. Dayan nu a intenţionat în mod expres să atace forţele arabe cu focoase nucleare, ci mai degrabă să demonstreze forţa de care dispune Israelul. După începerea războiului, când situaţia devenea critică, Golda Meir şi conducerea I.D.F. au decis să pună în alertă permanentă opt avioane F-4 de la Baza Aeriană Tel Nof, înarmate cu lovituri nucleare şi un număr de 8 lansatoare de rachete nucleare aflate la baza militară de la Sdot Micha. În consecinţă, se poate afirma  că în 1973 omenirea a fost foarte aproape de un dezastru nuclear.

Israelul a mai intrat în alertă nucleară maximă pe timpul războaielor din Golf din 1991, după ce Irakul a atacat Israelul cu rachete Scud. Sistemele mobile de lansatoare de rachete nucleare Jericho II au intrat în dispozitiv de luptă, gata pentru lovitura preventivă sau lovitura nucleară de răspuns, în funcţie de evoluţia conflictului[5]. Având în vedere presiunea exercitată de S.U.A. asupra Israelului de a nu se implica în război, consider că alarmarea forţelor aeriene israeliene a avut mai curând un caracter demonstrativ, de descurajare şi de o mai bună poziţionare pentru obţinerea de avantaje materiale din partea S.U.A.

Încercări de comercializarea armamentului nuclear

Documente recent declasificate, dar şi mass-media prezintă o nouă capacitate a arsenalului nuclear al Israelului, aceea de a asigura necesarul intern şi de a oferi excedentul la vânzare. Posibil client era, nimeni altul, decât vechiul partener, Republica Sud Africană cu mult hulitul său regim de apartheid. Într-un articol publicat în cotidianul „The Guardian”, se prezintă modul în care oficialii din R.S.A. au cerut armament nuclear şi sunt „interesaţi de rachetele israeliene Jericho, dar numai în versiunea nucleară”, pe care Tel Aviv-ul a promis că este dispus să le vândă regimului de la Johanesburg. Potrivit unui raport declasificat în anul 1975, Pieter W. Botha, ministrul apărării al R.S.A., a organizat o întâlnire secretă cu Shimon Peres, ministrul apărării Israelului, la care a fost semnat un acord secret de cooperare militară în care Botha a solicitat arme nucleare şi Peres a oferit spre vânzare trei versiuni de focoase în funcţie de preţ (n.a. clasice, chimice sau nucleare). Probabil că unele considerente de ordin financiar l-au împiedicat pe Botha să finalizeze afacerea[6]. În concluzie, toate aceste documente declasificate demonstrează, după ani de speculaţii, că Israelul deţine într-adevăr arme nucleare.

1. Stocul de arme nucleare şi mijloacele de întrebuinţare

Stocul nuclear israelian este o mare enigmă şi evaluările privind numărul loviturilor nucleare de care dispune sunt prezentate în cifre controversate şi adesea contradictorii prin diferenţele semnalate. În anul 2008, fostul preşedinte american, Jimmy Carter, estima că Israelul avea probabil cca. 150 arme nucleare în stoc, gata de a fi folosite. Şase ani mai târziu, în anul 2014, acesta a revizuit estimarea, menţionând cca 300 lovituri nucleare în arsenalul IDF. Pentru aceeaşi perioadă, studiul Rand Corporation evalua numărul loviturilor nucleare operative ale Israelului la 75-85. Probabil că estimarea cea mai aproape de adevăr este cea făcută în 2015 de către generalul Colin Powell, potrivit căreia „Israelul are 200 de lovituri nucleare, toate vizând  ţinte din Iran”. Cifrele vehiculate sunt foarte diferite variind de la 60 la 400 lovituri nucleare; la fel şi în cazul tipului de muniţie şi vectorilor purtători. Ne oprim aici cu estimările privind arsenalul nuclear israelian deoarece nu vrem să contribuim şi noi la perpetuarea confuziei.

Mijloace de întrebuinţare a muniţiei nucleare.

Strategia nucleară tradiţională menţionează că o triadă nucleară oferă cel mai bun nivel de descurajare a unui atac. Cu toate acestea, în realitate, majoritatea puterilor nucleare, cu excepţia S.U.A. şi a Federaţiei Ruse, nu au bugetul militar şi capacitatea de a susţine o triadă nucleară completă. De-a lungul anilor, Israelul a construit sau achiziţionat rachete, submarine şi avioane capabile să transporte focoase nucleare, dar nu este clar dacă şi cum au fost modificate pentru acest lucru. Analiştii militari consideră că o eventuală triadă nucleară a Israelului ar trebui să conţină o serie de componente obligatorii: forţe aeriene strategice; sistemul de rachete nucleare; submarine cu armament nuclear la bord, forţe terestre şi alte mijloace cu destinaţie specială.

Forţele Aeriene Israeliene (F.A.I.) au ca misiuni de bază angajarea luptei cu inamicul în faza iniţială a războiului, obținerea și păstrarea supremaţiei aeriene astfel încât mobilizarea rezervei să se desfăşoare în siguranţă şi crearea astefel a condiţiilor favorabile pentru preluarea luptei de către trupele de uscat. Complexitatea acestor misiuni a determinat conducerea politico-militară a Israelului să acorde o atenţie specială dezvoltării şi dotării aviaţiei militare. În înzestrarea F.A.I. se află avioane de luptă F-15 I şi F-16 I Sufa şi mai nou F-35, capabile să lanseze rachete nucleare tactice şi strategice la distanţe mari, eventual folosind avioanele de realimentare în aer de tip Boeing 707 modificat, aflate în dotarea flotei aeriene. Se estimează că IDF are destinate 3 escadrile de F-15 I şi F-16 I pentru executarea loviturilor nucleare. În plus, în decembrie 2017, pe baza acordurilor cu S.U.A., Israelul a declarat operaţională prima escadrilă F-35 I (la care va aduce modificări cu eforturi proprii, conform acordului cu partenerul american). Escadrila 140 VB Golden Eagle, este dislocată la Baza Aeriană Nevatim, la Sud-Est de Beer Sheva.

Sistemele de rachete balistice/strategice nucleare: acestea sunt componente ale F.A.I. şi alături de aviaţie, constituie prima forţă nucleară israeliană şi forţa de bază a triadei nucleare. Rachetele Jericho II şi Jericho III din categoriile IRBM şi ICBM au raze de acțiune de 3.500 km şi respectiv de 5.500 până la 11.500 km. Se consideră că acestea oferă o opţiune clară pentru lovitura nucleară preventivă, dar şi pentru a doua lovitură, lovitura de răspuns, asigurând o acoperire regională totală. Rachetele balistice cu capacitate nucleară din Israel sunt considerate a fi dispuse atât de adânc în subteran încât ar putea supravieţui unui atac nuclear inamic. Racheta Jericho III, denumită şi YA-4, a fost testată prima dată în ianuarie 2008 la Baza Aeriană şi Centrul de Testare de la Palmachim de lângă Tel Aviv (aceasta este bază şi pentru rachetele spaţiale israeliene Shavit 1, 2 şi 3, cu care sunt lansaţi sateliţii de recunoaştere şi cu alte destinaţii speciale). Jericho III este o rachetă balistică intercontinentală, intrată în serviciul IDF în 2011, ce poate transporta o lovitură nucleară de până la 400 Kt sau 3-4 lovituri nucleare de putere mai mică, estimate la 20 Kt. fiecare, fiind astfel un I.C.B.M. cu încărcături multiple dirijabile independent/M.I.R.V. dotat cu focoase nucleare.

Rachetele Jericho II şi III sunt dislocate în prezent în zona Zacharia, la Hirbat Zacharia, 45 km Sud-Vest de Tel Aviv şi staţionate în peşteri subterane şi silozuri speciale. Imaginile de satelit declasificate, dezvăluie aproximativ 100 de amplasamente de rachete, împărţite relativ uniform între rachetele clasice şi cele nucleare. Rachetele Jericho II vor fi retrase din serviciu până în anul 2026, urmând a fi înlocuite cu cele din seria Jericho III şi cele ce vor urma. Subliniez că în iunie 2017 a fost dezvăluită existenţa unei noi baze aeriene, cea de la Sdot Micha sau Sdot Ha’ela, care se adaugă astfel celor 10 baze aeriene israeliene cunoscute. Aceasta nu figurează pe hărţile Israelului şi se pare că este destinată şi celor 3 divizioane de rachete Jericho.  Se pare că localizarea ei ar fi în apropierea Bazei Aeriene de la Tel Nov.

Forţele Navale Israeliene (F.N.I.) au capacitatea nucleară necesară de a executa mai ales lovitura de răspuns, deci un al doilea atac, folosind rachete de croazieră cu capacitate nucleară, dar şi alte tipuri de rachete nucleare de tip navă-sol, care pot fi lansate de submarinele din clasa Dolphin. FNI are în dotare o flotă de cinci submarine moderne din clasa Dolphin, construite în Germania şi are contractate încă trei submarine, planificate pentru anii următori. Diferite rapoarte indică faptul că aceste submarine sunt echipate cu noile rachete de croazieră Popeye Turbo, care pot transporta focoase nucleare şi convenţionale cu precizie extrem de mare. Adaptarea submarinelor pentru muniţie nucleară a fost făcută în şantierele navale israeliene. Flota 7 Submarine de Atac operează din Baza Navală Haifa şi este considerată parte a capacităţilor nucleare ale Israelului.

Forţele Terestre Israeliene (FTI) destinate pentru lovire şi transport la ţintă a armelor nucleare, includ sisteme de rachete, piese de artilerie şi foarte probabil, unele unităţi din Forţele de Operaţii Speciale. Tunul autopropulsat M107 este o piesă de artilerie de 175 mm, cu bătaie lungă, de cca. 40 km, care se pare că a fost extinsă prin folosirea unor proiectile speciale. M107 excelează prin mobilitate și putere de foc, dar este deficitar la protecția echipajului. La scurt timp după războiul din 1973, Israelul ar fi asamblat primele proiectile nucleare pentru piesele de artilerie de 175 mm şi 203 mm autopropulsate. Numai două tipuri de muniţie de 175 mm au fost fabricate pentru tunul autopropulsat M107, cel clasic şi cel tip proiectil nuclear, cu putere de 15 Kt.

Obuzierul M110 este o piesă de artilerie autopropulsată de 203 mm cu bătaie de peste 30 km, ce foloseşte atât proiectile nou-dezvoltate de tip cluster, cât şi proiectile nucleare şi chimice. Urmează ca rachetele sol-sol din dotarea IDF să fie resubordonate conform unei noi doctrine de folosire în luptă. Conducerea IDF a luat hotărârea (ianuarie 2018) să înfiinţeze, în cadrul FTI, Comandamentul şi Corpul de Rachete Terestre, destinate planificării şi executării loviturilor cu rachete sol-sol. În termen de 2 ani Industriile Militare din Israel (IMI), vor furniza rachete sol-sol cu bătaie de 150 kilometri şi capacitatea de a distruge orice ţintă în maxim cinci minute, sistem la care ulterior vor fi conectate şi rachete care acoperă toată adâncimea Libanului şi pot lovi adânc în Siria, respectiv la distanţe de 300-500 km.

Alte capacităţi nucleare: Surse multiple din rândul think tank-urilor, precum şi analişti politico-militari, au raportat că Israelul are şi alte câteva capacităţi de arme nucleare speciale. Savantul Seymour Hersh a susţinut că Israelul şi-a dezvoltat încă din anii ’80 capacitatea de a miniaturiza focoase nucleare astfel încât să încapă într-o valiză.

III. Doctrina nuclearăşi strategia naţională

Israelul este printre puţinele ţări care a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (N.P.T.), în pofida presiunii internaţionale de a face acest lucru, declarând că aceasta ar fi contrar intereselor sale de securitate naţională. Urmând acelaşi principiu, conducerea I.D.F. a elaborat propria strategie nucleară care nu a fost aprobată de guvern şi nici nu a fost făcută public. În cadrul I.D.F. această strategie este cunoscută sub denumirea de „coridorul cel lung”. Aşa cum este şi firesc, prea multe date nu avem despre prevederile strategiei israeliene de utilizare a arsenalului nuclear, dar pornind de la estimarea că aceasta trebuie circumscrisă strategiei generale de apărare a ţării şi că modelul cel mai apropiat de strategie nucleară trebuie să fie cel american (S.U.A. garantează supravieţuirea statului israelian), putem trage unele concluzii. Astfel putem presupune că Israelul va lua în considerare dezarmarea sa nucleară numai după ce toate ţările ce sunt în război oficial cu acesta ar semna tratatele de pace şi toate ţările vecine ar abandona nu doar programele lor nucleare ci şi arsenalele biologice şi chimice. Israelul consideră armele sale nucleare ca o garanţie de existenţă naţională într-un mediu extrem de ostil. De asemenea, dimensiunea geografică a ţării este importantă şi aceasta se caracterizează prin lipsa de adâncime strategică (un avion subsonic poate traversa cei 72 de kilometri de la Râul Iordan până la Marea Mediterană în doar 4 minute). În consecinţă, strategia sa se bazează pe premisa că lupta trebuie mutată cât mai repede pe teritoriul inamic şi că Israelul nu îşi poate permite să piardă nici un singur război.

Un alt principiu care trebuie susţinut de strategia nucleară este acela al acţiunilor preventive, în sensul în care pentru a evita surprinderea, Israelul trebuie să acţioneze preventiv, adică să lovească primul potenţialul inamic. Potrivit istoricului Avner Cohen, Israelul a formulat pentru prima dată o politică oficială privind utilizarea armelor nucleare în 1966, care se referea la patru „linii roşii” care ar putea conduce la un răspuns nuclear:
- o pătrundere militară reuşită în zonele populate din apropierea graniţelor[7];
- distrugerea forţelor aeriene israeliene;
- expunerea oraşelor israeliene la atacuri aeriene masive şi devastatoare sau la posibile atacuri chimice sau biologice;
- utilizarea armelor nucleare împotriva teritoriului israelian.
De asemenea, luând în consideraţie perseverenţa liderilor israelieni de a rămâne fideli ambiguităţii nucleare, putem concluziona că există speranţa că armele nucleare pot descuraja și fără utilizarea acestora. Poate că aici îşi are originea exagerarea potenţialului militar israelian, atât clasic cât şi nuclear.

CONCLUZII

1. Fără îndoială, Israelul poate lua hotărârea politică şi are capacitatea militară de a executa atât atacul nuclear preventiv cât şi contralovitura nucleară. De asemenea, are posibilitatea de a declanşa represalii masive în situaţia în care percepe o ameninţare gravă ce poate pune în pericol existenţa statului.
Întrebarea este dacă este de ajuns?
Ben Gurion a avut dreptate când a formulat cele trei condiţii obligatorii pentru existenţa Israelului. Primele două s-au realizat: SUA este într-o alianţă strategică cu Israelul și îi garantează şi bunăstarea şi securitatea; IDF este un adevărat „zid de oţel” peste care greu se poate trece; pacea cu vecinii s-a realizat parţial şi eforturi se fac în continuare, dar încredere nu există, poate doar interese iar acestea se schimbă rapid în lumea arabă.
Situaţia aceasta a funcţionat în favoarea Israelului până acum şi probabil va mai funcţiona şi de acum înainte. Însă relaţiile internaţionale se schimbă, alianţele se fac şi se desfac, lumea arabă se transformă, se trezeşte, devine conştientă de propria putere, îşi caută un lider care încă nu a apărut, deși Turcia se pregăteşte pentru acest rol şi, în sfârşit, interesele marilor puteri sunt dinamice. În concluzie şi pentru Israel va fi din ce în ce mai greu să se poziţioneze în viitor pe locul câştigătorului.
2. Aducerea armelor nucleare în Orientul Mijlociu, una dintre cele mai complicate zone geostrategice ale lumii, credem că a fost o greşeală. Siria este un caz tipic pentru Orientul Mijlociu: un conflict local între şiiţi şi sunniţi, a atras imediat vecinii, după care s-au implicat puterile regionale şi nelipsitele mari puteri. O situaţie care a provocat un dezastru umanitar, un fenomen global (imigraţia masivă fie ea provocată, stimulată sau generată de„ starea de conflict continuu), a readus Rusia în jocul de putere regional, arma chimică a făcut victime, a schimbat unele alianţe şi le ameninţă pe altele şi lista poate continua. Noi credem că războiul civil din Liban a fost un avertisment, Siria este o ameninţare, urmează cumva Iranul şi oare cum va arăta bilanţul la sfârşit?

Bibliografie selectivă:

- https://fas.org/nuke/guide/israel/nuke/ - Israel Nuclear Weapons
- https://en.wikipedia.org/wiki/Sdot_Micha_Airbase date Sdot Micha Airbase
- https://en.wikipedia.org/wiki/Palmachim_Airbase, date Palmachim Air Base
- https://www.haaretz.com/israel-news/.premium-how-israel-misled-the-u-s-about-its-nuclear-program-1.5438686 - articol How Israel Misled the U.S. About Its Nuclear Program, in  21 aprilie 2016
- https://nationalinterest.org/blog/buzz/israels-nuclear-weapons-5-things-you-need-know-27382 - articol Israel's Nuclear Weapons: 5 Things You Need to Know  din 31 iulie 2018 July 31
- https://www.theguardian.com/world/2010/may/23/israel-south-africa-nuclear-weapons - articol How  Israel offered to sell South Africa nuclear weapons din  24 mai 2010
- https://archive.nytimes.com/www.nytimes.com/books/first/c/cohen-israel.html - articol Israel and the Bomb, de Aven Cohen
- http://www.ziare.com/cultura/documentar/prizonier-in-tara-lui-david-omul-care-a-dezvaluit-secretele-nucleare-ale-israelului-documentar-1309945 - articol Omul care a dezvăluit secretele nucleare ale Israelului, Laurentiu Dologa, iunie 2014
- http://www.ziare.com/international/israel/planul-apocaliptic-al-israelului-ar-putea-darama-pilonii-lumii-documentar-1308895 - articol Planul apocaliptic al Israelului: Ar putea dărâma pilonii lumii, de Laurentiu Dologa, Sâmbătă, 5 iulie 2014

Notă: Text republicat cu acordul General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de orizonturi”, Anul III, nr.7/aprilie 2019[8] 

Aranjament grafic - I.M.

---------------------------------------------------
[1] Modelul reactorului G1, a intrat în funcţiune în anul 1955, deci Franţa a oferit tehnologia sa avansată pentru acea vreme.
[2] Protocoalele/Acordurile de la  Sèvres (cunoscute şi drept  Complotul de la Sèvres) sunt un acord secret  în şapte puncte, un acord tripartit între Israel, Franţa şi M. Britanie ca răspuns şi reacţii la naţionalizarea Canalului Suez de către conducătorul egiptean Nasser în 26 iulie 1956.
[3] Mordechai Vanunu, un inginer la centrul de cercetare de la Negev, a avut o contribuţie însemnată la programul nuclear, ajungând să cunoasca temeinic secretele sale. A dezvăluit întregii lumi secretele arsenalului nuclear al Israelului. În 1985, Vanunu face câteva zeci de poze ale complexului nuclear, iar în anul următor încearcă să vândă povestea ziarului londonez Sunday Times. Precauţi, editorii ziarului au luat legătura cu câţiva experti care au confirmat versiunea sa, dar pentru că Sunday Times a întarziat cu publicarea dezvăluirilor sale, Vanunu a luat legatura cu Sunday Mirror. Se crede ca proprietarul acestuia avea legaturi cu Mossad, reuşind să dea de ştire guvernului israelian. Pentru a evita mânia autorităţilor britanice, s-a reuşit ademenirea lui la Roma şi în urma unei operaţii specifice este capturat de Mossad. Transportat pe coasta Italiei, este urcat într-o navă militara şi dus în Israel. Răpirea a avut loc pe 6 octombrie 1986, la o zi după ce Sunday Times a publicat dezvăluirile lui Vanunu. Deşi se cunoştea într-o anumită măsură că Israelul avea arme nucleare, nimeni nu ar fi bănuit că arsenalul său era atât de extins. Dupa un proces secret, Vanunu este condamnat pentru trădare şi întemniţat 18 ani. S-a luat în considerare pentru el şi pedeapsa cu moartea, dar s-a decis să nu se meargă aşa departe. Din cei 18 ani petrecuţi în inchisoare, 11 ani i-a petrecut în izolare. Eliberat în 2004, a declarat că, în ciuda a tot ceea ce s-a încercat, nu s-a reuşit înfrângerea spiritului său. Într-un interogatoriu dat ulterior publicităţii, el s-a apărat spunând: „nu sunt un trădător sau un spion, eu doar am vrut ca lumea să ştie ceea ce se întamplă”.
[4] La 13 februarie 1960 a avut loc în Sahara algeriană primul test nuclear francez prin detonarea bombei cunoscută sub numele de „Gerboise Bleue”. Preşedintele Hollande, avea să declare că norul radioactiv a ajuns pe coasta spaniolă si a acoperit jumatate din Sicilia, cu valori ale radioactivităţii care au depăşit limitele în multe locuri.
[5] În prima zi, Irakul a lansat 7 rachete SCUD împotriva oraşelor Tel Aviv şi Haifa (doar două au lovit de fapt Tel Aviv şi una Haifa). Această alertă s-a întins pe toată durata războiului, de 43 de zile. Pe parcursul războiului, Irakul a lansat aproximativ 40 de rachete în 17 atacuri separate în Israel. Au existat puţine pierderi: două persoane au fost ucise direct, 11 indirect, iar multe structuri deteriórate.
[6] Este de subliniat că RSA avea un program nuclear propriu încă din anii 50. Documente oficiale arată că între 1981 şi 1989, oamenii de ştiinţă din sudul Africii au fabricat şase arme nucleare. Cea de-a şaptea a fost în etapele finale ale producţiei. Au fost construite două locaţii de testare nucleară de tip puţ care au fost finalizate în 1976 şi 1977. Un puţ test  a fost de 385 de metri adâncime iar celălalt de 216 de metri. În 1990, după ce s-a decis transferarea regimului la majoritatea neagră, guvernul şi-a închis instalaţia de uraniu îmbogăţit, a distrus cele şapte arme nucleare şi a plasat toate cantităţile de deşeuri materiale şi nucleare în exces sub supravegherea A.I.E.A. Armele nucleare dezvoltate de Africa de Sud erau de tip „pistol”. Este o tehnologie foarte învechită, au afirmat afro-sud-africanii într-o declaraţie. Bombele mai avansate pe care le au puterile nucleare sunt de tipul „implozie”. Potrivit presei din străinătate, Israelul a avut focoase cu cea mai avansată tehnologie din lume. Bomba de tip implosion poate fi lansată dintr-o rachetă sau un tun. O armă nucleară de tip explozie/fisiune este lansată doar de o aeronavă.
[7] „Linia verde” sau graniţa înainte de 1967 cunoscută şi ca frontiera Armistiţiului din 1949, reprezintă linia de demarcare stabilită în acordurile de armistiţiu din 1949 dintre armatele Israelului şi cele ale vecinilor săi (Egipt, Iordania, Liban şi Siria) după războiul arabo-israelian din 1948. A servit ca frontiere de facto ale Statului Israel din 1949 până la Războiul de Şase Zile din 1967. Numele provine de la cerneala verde folosită pentru a desena linia de pe hartă în timp ce se desfăşurau discuţiile de armistiţiu. După Războiul de Șase Zile, teritoriile capturate de Israel dincolo de Linia Verde au ajuns să fie desemnate drept Ierusalimul de Est, Cisiordania, Fâşia Gaza, Înălțimile Golan (Golan Heights) şi Peninsula Sinai (Peninsula Sinai a fost returnată de Egipt ca parte a Tratatului de Pace din 1979)
[8] https://www.scribd.com/document/404551281/dincolo-de-orizonturi-7-2019?secret_password=WnRGsgnt9jKb2v9IPHfq#fullscreen&from_embed
https://www.art-emis.ro/analize/armele-nucleare-ale-israelului-propaganda-descurajare-mit-sau-realitate









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu