Armele nucleare ale Israelului.
Propagandă,
descurajare, mit sau realitate
Col. (r). Constantin Moisa
21 Aprilie 2019
Încă de la
înfiinţare, în mai 1948, Statul Israel a fost înconjurat de state arabe, Liban,
Siria, Iordania şi Egipt, a căror politică viza distrugerea acestuia. În aceste
condiţii era clar pentru politicienii evrei, în frunte cu Ben Gurion, prim
ministru al Israelului, că sunt absolut necesare trei condiţii pentru apărarea
cu succes a statului evreu: Israelul trebuie să aibă ca aliat strategic o
putere mondială; trebuie să aibă o armată capabilă să lupte concomitent pe
toate fronturile şi să mute rapid ostilităţile pe teritoriul inamic; să facă
pace cu vecinii arabi. Dacă primele două priorităţi trebuiau realizate imediat,
ultima putea să fie amânată până când vor fi create condiţii favorabile
Israelului. Acesta era contextul în care conducerea politică şi militară a
Israelului a decis demararea programului de realizare, în secret, a armei
nucleare. Ulterior a apărut şi doctrina „ambiguităţii nucleare” conform căreia
nu trebuia nici recunoscută și nici negată posesia armei nucleare, oricine
putând crede ce doreşte.
Shimon
Peres, viitor premier şi preşedinte al Israelului, spunea, în modul său
caracteristic, că „Ben Gurion a crezut că Știinţa ne poate compensa ceea ce
ne-a negat Natura”. În anul 1949, urmare a deciziei luată, la nivelul
conducerii statului, specialişti din cadrul armatei israeliene (I.D.F.) au
efectuat mai multe studii geologice în Deşertul Negev, unde au găsit câteva
surse de uraniu. De asemenea, a fost lansată şi căutarea de specialişti în
domeniul nuclear capabili să lanseze şi să ducă la bun sfârşit programul nuclear
israelian. Convingerea lui Ben Gurion era aceea că „Ceea ce Einstein,
Oppenheimer şi Teller au făcut pentru Statele Unite, cei trei fiind evrei, ar
putea fi făcut şi de oamenii de ştiinţă în Israel, pentru poporul lor”. Un
astfel de om de ştiinţă a fost chimistul Ernst David Bergmann. Născut în
Germania, Bergmann a studiat la Universitatea din Berlin şi a venit în
Palestina în 1934. În 1952 a fost numit preşedinte al Comisiei pentru Energie
Atomică a Israelului (I.A.E.C.) şi este considerat părintele programului
nuclear. Bergmann a fost, de asemenea, şef al Departamentului de Cercetare şi
Infrastructură al Ministerului Apărării (E.M.E.T.), reorganizat în 1958 ca
Autoritatea pentru Dezvoltarea Armamentelor (RAFAEL).
Se pare că
Bergmann nu era totuşi un bun administrator, fapt pentru care sarcina
organizatorică i-a fost încredinţată lui Shimon Peres, care până în 1955 a fost
directorul de facto al programului nuclear. Ben Gurion, Bergmann şi Peres au
conceput împreună direcţia de dezvoltare a programului nuclear israelian în
primii săi ani. În pofida secretului ce învăluia programul nuclear, prima
referire la arsenalul nuclear al Israelului a apărut relativ repede, la 13
decembrie 1960, într-un mic articol din săptămânalul american „Times”, care a
spus că o ţară non-comunistă şi non-N.A.T.O., a făcut o „dezvoltare atomică”.
La data de 16 decembrie 1960, publicația „Daily Express” a dezvăluit că această
ţară este Israel, iar pe 18 decembrie, preşedintele Comisiei pentru Energie
Atomică a S.U.A., John McCone, a apărut la .B.C. în emisiunea „Meet the Press”,
pentru a confirma oficial construcţia unui reactor nuclear în Israel.
Ar fi
nedrept dacă nu am preciza că o contribuţie însemnată la realizarea armei
nucleare israeliene a avut-o cooperarea cu Franţa, cel puţin pentru prima parte
a programului. Această colaborare s-a desfăşurat în baza unui acord secret de
cooperare nucleară semnat în anul 1957, prin care Franţa se angaja să
construiască un reactor nuclear militar tip G1-Marcoule[1], care a şi fost
construit la Dimona cu o masivă asistenţă tehnică franceză, dar după semnarea
protocoalelor de la Sevres[2] între Franţa, Marea Britanie şi Israel. Lucrările
s-au desfăşurat în afara regimului de inspecţie al Agenţiei Internaţionale
pentru Energie Atomică (A.I.E.A.). Pentru ascunderea adevăratului scop al
lucrării, autorităţile israeliene au camuflat construcţia într-o fabrică
textilă, apoi au declarat că atât reactorul nuclear cât şi facilităţile de
cercetare sunt destinate activităţilor specifice de cercetare în domeniul
ştiinţelor nucleare. În anul 1961, generalul de Gaulle decide să oprească cât
mai rapid construcţia reactorului Dimona şi să stopeze toate ajutoarele
franceze privind instalaţia de separare a plutoniului.
Cu sau fără
sprijinul Franţei, Israelul a reuşit ca în anul 1961 să operaționalizeze
reactorul nuclear de la Dimona. Începând cu anul 1963 acesta a atins
capacitatea maximă de funcţionare şi a asigurat Israelului suficient plutoniu
pentru dotarea armatei israeliene cu câteva bombe nucleare. Se estimează că era
posibilă producerea de 3-5 lovituri nucleare/an. Ulterior, au fost realizate
multe alte îmbunătăţiri tehnologice, transformând Israelul într-o putere
nucleară. Această calitate face ca Israelul să aibă un impact major în
echilibrul de forţe din Orientul Mijlociu, dar în acelaşi timp, să stimuleze şi
dorinţa statelor arabe să dobândească arma nucleară. În prezent, spaţiul aerian
aferent facilităţilor nucleare de la Dimona este închis survolului aerian
pentru toate aeronavele, iar în zonă accesul neautorizat este interzis. Aşa cum
era de aşteptat, în decursul timpului facilităţile de la Dimona au fost ţinta
unor acţiuni de cercetare aeriană, de cele mai multe ori aceste încercări
sfârșind tragic pentru curioși.
De asemenea,
trebuie subliniat că eforturile de racolare a oamenilor de ştiinţă, evrei sau
non-evrei, au continuat şi în deceniile următoare, fiind aproape o politică
deschisă a Tel Avivului, la fel ca şi politica de interzicere, prin orice
metode, a dobândirii armelor nucleare de către ţările ce ar putea atenta la
independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Israelului. Metodele
folosite au fost diverse: acţiuni politice, asasinate, atacuri cibernetice, dar
de cele mai multe ori s-a recurs la IDF sau la Mossad, nu numai pentru
eficienţa acestora, dar şi pentru semnalul pe care îl transmiteau în lumea
arabă. Exemple de astfel de acţiuni sunt multe şi literatura de specialitate
le-a consemnat în detalii, totuşi, pentru exemplificare, vom menţiona câteva:
-
distrugerea reactoarelor destinate Irakului (agenţii Mossad au declanşat în
aprilie 1979 explozii la o fabrică din apropierea oraşului Toulon, Franţa,
distrugând miezul celor două reactoare destinate centralei nucleare irakiene);
- atacul
asupra reactorului irakian de la Osirak (Operaţiunea Opera, 7 iunie 1981);
- atacul
asupra reactorului nuclear sirian de la Al Kibar (Operaţia Orchard, în noaptea
de 5 spre 6 septembrie 2007);
- atacul
cibernetic asupra reactoarelor iraniene.
Analizând
date existente din abundenţă în literatura de specialitate, dar şi cea
destinată marelui public, o întrebare apare cu obstinaţie. Oare chiar nimeni nu
a ştiut de programul nuclear israelian? Greu de crezut, cu atât mai mult cu cât
semnale au existat încă de la început. Primele informaţii consolidate despre
Programul Nuclear Israelian, apar încă din anii ’60, din zona serviciilor
secrete canadiene, care descoperiseră că Israelul a cumpărat cel puţin 80 de
tone de uraniu din Argentina. Apoi, urmare a procedurilor specifice, alte
informaţii au fost furnizate de diplomaţii americani şi agenţii C.I.A. din
zonă. Atât americanii cât şi canadienii au avut informaţii oficiale despre
programul nuclear al Tel Aviv-ului (fără să mai menţionăm pe francezi şi
britanici care deja furnizau echipamente nucleare Israelului), dar nimeni nu
s-a alarmat. Conform unor documente secrete din perioada preşedintelui Nixon,
declasificate recent de Washington, conducerea americană era extrem de
îngrijorată de programul nuclear al Israelului, mai mult, existau „dovezi
indirecte care sugerau că o cantitate considerabilă de material fisionabil
folosit în programul nuclear israelian, a fost obţinută ilegal din S.U.A., în
anul 1965” (... „cred că israelienii ne-au înşelat cu acest program sau poate
chiar au furat tehnologie de la noi”).
O dovadă
clară a existenţei programului şi arsenalului nuclear israelian este adusă în
anul 1986, când tehnicianul israelian Mordechai Vanunu a contactat publicaţia
Sunday Times şi a făcut dezvăluiri despre existenţa unui arsenal nuclear în
Israel, la o fabrică din oraşul Dimona, în Deşertul Negev. Documentele
prezentate de Vanunu[3] în susţinerea afirmaţiilor sale au inclus și fotografii
din interiorul reactorului de la Dimona. Pentru aceasta, Vanunu a fost răpit de
serviciile secrete israeliene, judecat şi condamnat la 18 ani de închisoare.
Al treilea
moment prin care este dezvăluit programul nuclear al Israelului îl constituie
declaraţia fostului premier Shimon Peres, care într-un interviu televizat în
1998 a subliniat că pentru a preveni războiul, Israelul a început să dezvolte o
„opţiune nucleară” în anii 1950. Subliniază că centrul programului israelian
este Centrul de Cercetări Nucleare Negev, în apropierea de Dimona.
Primul test
nuclear israelian, a avut loc, se pare, în februarie 1960, sub forma unui
parteneriat franco-israelian bazat pe acordul de cooperare menţionat. Pe timpul
unui test nuclear francez[4], unde a fost detonată bomba nucleară „Gerboise
Bleue”, partea israeliană a avut statut de observator special şi a beneficiat
de toate informaţiile necesare pentru a putea dezvolta apoi propriul program
nuclear. Următorul test a fost subteran şi a avut loc în anul 1963, în Deşertul
Negev, conform unui raport al armatei Germaniei de Vest (R.F.G.). Conform
savantului Taysir Nashif, se pare că la 2 noiembrie 1966 Israelul ar fi
efectuat un alt test tip non-nuclear, cu implozie şi încărcătura nucleară zero,
tot în Deşertul Negev. Al treilea test nuclear, cunoscut ca „Incidentul Vela”,
a avut loc în colaborare cu Republica Sud-Africană (R.S.A.). La 22 septembrie
1979, un satelit de tip Vela al S.U.A. (de detecţie lovituri nucleare) a
detectat în Oceanul Indian, în apropierea Insulelor Edwards din Antartica, un
dublu flash luminos, caracteristic exploziilor nucleare cu puterea de 2-3 Kt.
Confirmarea testului nuclear a fost dată a doua zi, când o staţie de
monitorizare seismică din Filipine a comunicat că a înregistrat şocuri
maritime. Mai multe comisii de experţi (americană, A.I.E.A., dar şi alte echipe) au examinat
incidentul şi au ajuns la concluzia că nave ale Marinei a R.S.A. au navigat din
portul Simonstown, în apropiere de Cape Town, într-o locaţie secretă din
Oceanul Indian, unde au efectuat testul nuclear. În concluziile tuturor
comisiilor care au anchetat incidentul participarea Israelului era dată ca
sigură.
Momente
cruciale în care Israelul a planificat folosirea armei nucleare:
Conform
dezvăluirilor profesorului şi istoricului Avner Cohen în lucrările „Israel and
the Bomb” şi „The Worst-Kept Secret”, publicate în anul 1998, respectiv 2010,
dar şi a datelor din documentarul „Ultimul secret al războiului de şase zile”,
publicat în The New York Times, rezultă faptul că înaintea începerii Războiului
de şase zile, din 1967, Israelul planificase folosirea unei lovituri nucleare
de avertisment. Conform planului, conducerea militară intenţiona să introducă
în Sinai, cu elicopterul, o echipă de paraşutişti care la comanda primului
ministru şi şefului I.D.F., să detoneze de la distanţă o bombă nucleară dispusă
într-o zonă slab populată, ca un avertisment pentru statele beligerante
înconjurătoare. Planificarea acţiunii nu conţinea nicio prognoză privind
urmările exploziei nucleare şi efectele contaminării radioactive. De asemenea,
Israelul a fost la un pas de a utiliza arme nucleare în războiul de Yom Kippur,
din anul 1973.
Documente
declasificate arată că Israelul a fost foarte aproape de a folosi armele sale
nucleare în momentul în care apărarea organizată pe Înălţimile Golan risca să
se prăbuşească. Urma ca sirienii să introducă în luptă o divizie de blindate
dotată cu tancuri T-62, care analizând terenul nu s-ar mai fi oprit până la M.
Mediterană. Se pare că atunci conducerea Israelului a avertizat atât
Washingtonul cât şi Moscova că intenţionează să folosească arma nucleară pentru
a opri ofensiva siriană. Se pare că ameninţarea era suficient de credibilă
fiindcă marile puteri au intervenit, sirienii au oprit ofensiva, Israelul a
reuşit să termine mobilizarea rezervei şi să trimită forţe suficiente în Golan.
Mai departe soarta războiului se cunoaşte.
Sunt câteva
elemente de interes în derularea evenimentelor ce au precedat începerea
Războiului de Yom Kipur. Primul este acela că Israelul avea un agent bine
acoperit la cel mai înalt nivel al conducerii militare sau politice a Egiptului.
Acesta a transmis mesajul de avertizare privind iminenta declanşare a
ostilităţilor dar din diferite motive, datele de începere a războiului nu s-au
confirmat. Mai mult, Israelul a mobilizat rezerva după fiecare avertisment, dar
nu au mai efectuat-o a treia oară, când ţările arabe chiar au declanşat
ostilităţile. Astfel se explică victoriile iniţiale ale atacatorului,
întârzierea în executarea mobilizării rezervei de către I.D.F. şi
restructurările militare care s-au făcut după sfârşitul războiului. Faptul că
ameninţarea era percepută acut la Tel Aviv rezultă şi din propunerea făcută de
Moshe Dayan, ministrul apărării la acea dată, prim-ministrului Golda Meir, de a
utiliza armele nucleare. Dayan nu a intenţionat în mod expres să atace forţele
arabe cu focoase nucleare, ci mai degrabă să demonstreze forţa de care dispune
Israelul. După începerea războiului, când situaţia devenea critică, Golda Meir
şi conducerea I.D.F. au decis să pună în alertă permanentă opt avioane F-4 de
la Baza Aeriană Tel Nof, înarmate cu lovituri nucleare şi un număr de 8
lansatoare de rachete nucleare aflate la baza militară de la Sdot Micha. În
consecinţă, se poate afirma că în 1973
omenirea a fost foarte aproape de un dezastru nuclear.
Israelul a
mai intrat în alertă nucleară maximă pe timpul războaielor din Golf din 1991,
după ce Irakul a atacat Israelul cu rachete Scud. Sistemele mobile de
lansatoare de rachete nucleare Jericho II au intrat în dispozitiv de luptă,
gata pentru lovitura preventivă sau lovitura nucleară de răspuns, în funcţie de
evoluţia conflictului[5]. Având în vedere presiunea exercitată de S.U.A. asupra
Israelului de a nu se implica în război, consider că alarmarea forţelor aeriene
israeliene a avut mai curând un caracter demonstrativ, de descurajare şi de o
mai bună poziţionare pentru obţinerea de avantaje materiale din partea S.U.A.
Încercări de
comercializarea armamentului nuclear
Documente
recent declasificate, dar şi mass-media prezintă o nouă capacitate a
arsenalului nuclear al Israelului, aceea de a asigura necesarul intern şi de a
oferi excedentul la vânzare. Posibil client era, nimeni altul, decât vechiul
partener, Republica Sud Africană cu mult hulitul său regim de apartheid.
Într-un articol publicat în cotidianul „The Guardian”, se prezintă modul în
care oficialii din R.S.A. au cerut armament nuclear şi sunt „interesaţi de
rachetele israeliene Jericho, dar numai în versiunea nucleară”, pe care Tel
Aviv-ul a promis că este dispus să le vândă regimului de la Johanesburg.
Potrivit unui raport declasificat în anul 1975, Pieter W. Botha, ministrul
apărării al R.S.A., a organizat o întâlnire secretă cu Shimon Peres, ministrul
apărării Israelului, la care a fost semnat un acord secret de cooperare
militară în care Botha a solicitat arme nucleare şi Peres a oferit spre vânzare
trei versiuni de focoase în funcţie de preţ (n.a. clasice, chimice sau
nucleare). Probabil că unele considerente de ordin financiar l-au împiedicat pe
Botha să finalizeze afacerea[6]. În concluzie, toate aceste documente
declasificate demonstrează, după ani de speculaţii, că Israelul deţine
într-adevăr arme nucleare.
1. Stocul de
arme nucleare şi mijloacele de întrebuinţare
Stocul
nuclear israelian este o mare enigmă şi evaluările privind numărul loviturilor
nucleare de care dispune sunt prezentate în cifre controversate şi adesea
contradictorii prin diferenţele semnalate. În anul 2008, fostul preşedinte
american, Jimmy Carter, estima că Israelul avea probabil cca. 150 arme nucleare
în stoc, gata de a fi folosite. Şase ani mai târziu, în anul 2014, acesta a
revizuit estimarea, menţionând cca 300 lovituri nucleare în arsenalul IDF.
Pentru aceeaşi perioadă, studiul Rand Corporation evalua numărul loviturilor
nucleare operative ale Israelului la 75-85. Probabil că estimarea cea mai aproape
de adevăr este cea făcută în 2015 de către generalul Colin Powell, potrivit
căreia „Israelul are 200 de lovituri nucleare, toate vizând ţinte din Iran”. Cifrele vehiculate sunt
foarte diferite variind de la 60 la 400 lovituri nucleare; la fel şi în cazul
tipului de muniţie şi vectorilor purtători. Ne oprim aici cu estimările privind
arsenalul nuclear israelian deoarece nu vrem să contribuim şi noi la
perpetuarea confuziei.
Mijloace de
întrebuinţare a muniţiei nucleare.
Strategia
nucleară tradiţională menţionează că o triadă nucleară oferă cel mai bun nivel
de descurajare a unui atac. Cu toate acestea, în realitate, majoritatea
puterilor nucleare, cu excepţia S.U.A. şi a Federaţiei Ruse, nu au bugetul
militar şi capacitatea de a susţine o triadă nucleară completă. De-a lungul
anilor, Israelul a construit sau achiziţionat rachete, submarine şi avioane
capabile să transporte focoase nucleare, dar nu este clar dacă şi cum au fost
modificate pentru acest lucru. Analiştii militari consideră că o eventuală
triadă nucleară a Israelului ar trebui să conţină o serie de componente
obligatorii: forţe aeriene strategice; sistemul de rachete nucleare; submarine
cu armament nuclear la bord, forţe terestre şi alte mijloace cu destinaţie specială.
Forţele
Aeriene Israeliene (F.A.I.) au ca misiuni de bază angajarea luptei cu inamicul
în faza iniţială a războiului, obținerea și păstrarea supremaţiei aeriene
astfel încât mobilizarea rezervei să se desfăşoare în siguranţă şi crearea
astefel a condiţiilor favorabile pentru preluarea luptei de către trupele de
uscat. Complexitatea acestor misiuni a determinat conducerea politico-militară
a Israelului să acorde o atenţie specială dezvoltării şi dotării aviaţiei
militare. În înzestrarea F.A.I. se află avioane de luptă F-15 I şi F-16 I Sufa
şi mai nou F-35, capabile să lanseze rachete nucleare tactice şi strategice la
distanţe mari, eventual folosind avioanele de realimentare în aer de tip Boeing
707 modificat, aflate în dotarea flotei aeriene. Se estimează că IDF are
destinate 3 escadrile de F-15 I şi F-16 I pentru executarea loviturilor
nucleare. În plus, în decembrie 2017, pe baza acordurilor cu S.U.A., Israelul a
declarat operaţională prima escadrilă F-35 I (la care va aduce modificări cu
eforturi proprii, conform acordului cu partenerul american). Escadrila 140 VB
Golden Eagle, este dislocată la Baza Aeriană Nevatim, la Sud-Est de Beer Sheva.
Sistemele de
rachete balistice/strategice nucleare: acestea sunt componente ale F.A.I. şi
alături de aviaţie, constituie prima forţă nucleară israeliană şi forţa de bază
a triadei nucleare. Rachetele Jericho II şi Jericho III din categoriile IRBM şi
ICBM au raze de acțiune de 3.500 km şi respectiv de 5.500 până la 11.500 km. Se
consideră că acestea oferă o opţiune clară pentru lovitura nucleară preventivă,
dar şi pentru a doua lovitură, lovitura de răspuns, asigurând o acoperire
regională totală. Rachetele balistice cu capacitate nucleară din Israel sunt
considerate a fi dispuse atât de adânc în subteran încât ar putea supravieţui
unui atac nuclear inamic. Racheta Jericho III, denumită şi YA-4, a fost testată
prima dată în ianuarie 2008 la Baza Aeriană şi Centrul de Testare de la
Palmachim de lângă Tel Aviv (aceasta este bază şi pentru rachetele spaţiale
israeliene Shavit 1, 2 şi 3, cu care sunt lansaţi sateliţii de recunoaştere şi
cu alte destinaţii speciale). Jericho III este o rachetă balistică
intercontinentală, intrată în serviciul IDF în 2011, ce poate transporta o
lovitură nucleară de până la 400 Kt sau 3-4 lovituri nucleare de putere mai
mică, estimate la 20 Kt. fiecare, fiind astfel un I.C.B.M. cu încărcături
multiple dirijabile independent/M.I.R.V. dotat cu focoase nucleare.
Rachetele
Jericho II şi III sunt dislocate în prezent în zona Zacharia, la Hirbat
Zacharia, 45 km Sud-Vest de Tel Aviv şi staţionate în peşteri subterane şi
silozuri speciale. Imaginile de satelit declasificate, dezvăluie aproximativ
100 de amplasamente de rachete, împărţite relativ uniform între rachetele
clasice şi cele nucleare. Rachetele Jericho II vor fi retrase din serviciu până
în anul 2026, urmând a fi înlocuite cu cele din seria Jericho III şi cele ce
vor urma. Subliniez că în iunie 2017 a fost dezvăluită existenţa unei noi baze
aeriene, cea de la Sdot Micha sau Sdot Ha’ela, care se adaugă astfel celor 10
baze aeriene israeliene cunoscute. Aceasta nu figurează pe hărţile Israelului
şi se pare că este destinată şi celor 3 divizioane de rachete Jericho. Se pare că localizarea ei ar fi în apropierea
Bazei Aeriene de la Tel Nov.
Forţele
Navale Israeliene (F.N.I.) au capacitatea nucleară necesară de a executa mai
ales lovitura de răspuns, deci un al doilea atac, folosind rachete de croazieră
cu capacitate nucleară, dar şi alte tipuri de rachete nucleare de tip navă-sol,
care pot fi lansate de submarinele din clasa Dolphin. FNI are în dotare o flotă
de cinci submarine moderne din clasa Dolphin, construite în Germania şi are
contractate încă trei submarine, planificate pentru anii următori. Diferite
rapoarte indică faptul că aceste submarine sunt echipate cu noile rachete de
croazieră Popeye Turbo, care pot transporta focoase nucleare şi convenţionale
cu precizie extrem de mare. Adaptarea submarinelor pentru muniţie nucleară a
fost făcută în şantierele navale israeliene. Flota 7 Submarine de Atac operează
din Baza Navală Haifa şi este considerată parte a capacităţilor nucleare ale
Israelului.
Forţele
Terestre Israeliene (FTI) destinate pentru lovire şi transport la ţintă a
armelor nucleare, includ sisteme de rachete, piese de artilerie şi foarte
probabil, unele unităţi din Forţele de Operaţii Speciale. Tunul autopropulsat
M107 este o piesă de artilerie de 175 mm, cu bătaie lungă, de cca. 40 km, care
se pare că a fost extinsă prin folosirea unor proiectile speciale. M107
excelează prin mobilitate și putere de foc, dar este deficitar la protecția
echipajului. La scurt timp după războiul din 1973, Israelul ar fi asamblat
primele proiectile nucleare pentru piesele de artilerie de 175 mm şi 203 mm
autopropulsate. Numai două tipuri de muniţie de 175 mm au fost fabricate pentru
tunul autopropulsat M107, cel clasic şi cel tip proiectil nuclear, cu putere de
15 Kt.
Obuzierul
M110 este o piesă de artilerie autopropulsată de 203 mm cu bătaie de peste 30
km, ce foloseşte atât proiectile nou-dezvoltate de tip cluster, cât şi
proiectile nucleare şi chimice. Urmează ca rachetele sol-sol din dotarea IDF să
fie resubordonate conform unei noi doctrine de folosire în luptă. Conducerea
IDF a luat hotărârea (ianuarie 2018) să înfiinţeze, în cadrul FTI, Comandamentul
şi Corpul de Rachete Terestre, destinate planificării şi executării loviturilor
cu rachete sol-sol. În termen de 2 ani Industriile Militare din Israel (IMI),
vor furniza rachete sol-sol cu bătaie de 150 kilometri şi capacitatea de a
distruge orice ţintă în maxim cinci minute, sistem la care ulterior vor fi
conectate şi rachete care acoperă toată adâncimea Libanului şi pot lovi adânc
în Siria, respectiv la distanţe de 300-500 km.
Alte
capacităţi nucleare: Surse multiple din rândul think tank-urilor, precum şi
analişti politico-militari, au raportat că Israelul are şi alte câteva
capacităţi de arme nucleare speciale. Savantul Seymour Hersh a susţinut că
Israelul şi-a dezvoltat încă din anii ’80 capacitatea de a miniaturiza focoase
nucleare astfel încât să încapă într-o valiză.
III.
Doctrina nuclearăşi strategia naţională
Israelul
este printre puţinele ţări care a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare
a armelor nucleare (N.P.T.), în pofida presiunii internaţionale de a face acest
lucru, declarând că aceasta ar fi contrar intereselor sale de securitate
naţională. Urmând acelaşi principiu, conducerea I.D.F. a elaborat propria
strategie nucleară care nu a fost aprobată de guvern şi nici nu a fost făcută
public. În cadrul I.D.F. această strategie este cunoscută sub denumirea de
„coridorul cel lung”. Aşa cum este şi firesc, prea multe date nu avem despre
prevederile strategiei israeliene de utilizare a arsenalului nuclear, dar
pornind de la estimarea că aceasta trebuie circumscrisă strategiei generale de
apărare a ţării şi că modelul cel mai apropiat de strategie nucleară trebuie să
fie cel american (S.U.A. garantează supravieţuirea statului israelian), putem
trage unele concluzii. Astfel putem presupune că Israelul va lua în considerare
dezarmarea sa nucleară numai după ce toate ţările ce sunt în război oficial cu
acesta ar semna tratatele de pace şi toate ţările vecine ar abandona nu doar
programele lor nucleare ci şi arsenalele biologice şi chimice. Israelul
consideră armele sale nucleare ca o garanţie de existenţă naţională într-un
mediu extrem de ostil. De asemenea, dimensiunea geografică a ţării este
importantă şi aceasta se caracterizează prin lipsa de adâncime strategică (un
avion subsonic poate traversa cei 72 de kilometri de la Râul Iordan până la
Marea Mediterană în doar 4 minute). În consecinţă, strategia sa se bazează pe
premisa că lupta trebuie mutată cât mai repede pe teritoriul inamic şi că
Israelul nu îşi poate permite să piardă nici un singur război.
Un alt
principiu care trebuie susţinut de strategia nucleară este acela al acţiunilor
preventive, în sensul în care pentru a evita surprinderea, Israelul trebuie să
acţioneze preventiv, adică să lovească primul potenţialul inamic. Potrivit
istoricului Avner Cohen, Israelul a formulat pentru prima dată o politică
oficială privind utilizarea armelor nucleare în 1966, care se referea la patru
„linii roşii” care ar putea conduce la un răspuns nuclear:
- o
pătrundere militară reuşită în zonele populate din apropierea graniţelor[7];
-
distrugerea forţelor aeriene israeliene;
- expunerea
oraşelor israeliene la atacuri aeriene masive şi devastatoare sau la posibile
atacuri chimice sau biologice;
- utilizarea
armelor nucleare împotriva teritoriului israelian.
De asemenea,
luând în consideraţie perseverenţa liderilor israelieni de a rămâne fideli
ambiguităţii nucleare, putem concluziona că există speranţa că armele nucleare
pot descuraja și fără utilizarea acestora. Poate că aici îşi are originea
exagerarea potenţialului militar israelian, atât clasic cât şi nuclear.
CONCLUZII
1. Fără
îndoială, Israelul poate lua hotărârea politică şi are capacitatea militară de
a executa atât atacul nuclear preventiv cât şi contralovitura nucleară. De
asemenea, are posibilitatea de a declanşa represalii masive în situaţia în care
percepe o ameninţare gravă ce poate pune în pericol existenţa statului.
Întrebarea
este dacă este de ajuns?
Ben Gurion a
avut dreptate când a formulat cele trei condiţii obligatorii pentru existenţa
Israelului. Primele două s-au realizat: SUA este într-o alianţă strategică cu
Israelul și îi garantează şi bunăstarea şi securitatea; IDF este un adevărat
„zid de oţel” peste care greu se poate trece; pacea cu vecinii s-a realizat
parţial şi eforturi se fac în continuare, dar încredere nu există, poate doar
interese iar acestea se schimbă rapid în lumea arabă.
Situaţia
aceasta a funcţionat în favoarea Israelului până acum şi probabil va mai
funcţiona şi de acum înainte. Însă relaţiile internaţionale se schimbă,
alianţele se fac şi se desfac, lumea arabă se transformă, se trezeşte, devine
conştientă de propria putere, îşi caută un lider care încă nu a apărut, deși
Turcia se pregăteşte pentru acest rol şi, în sfârşit, interesele marilor puteri
sunt dinamice. În concluzie şi pentru Israel va fi din ce în ce mai greu să se
poziţioneze în viitor pe locul câştigătorului.
2. Aducerea
armelor nucleare în Orientul Mijlociu, una dintre cele mai complicate zone
geostrategice ale lumii, credem că a fost o greşeală. Siria este un caz tipic
pentru Orientul Mijlociu: un conflict local între şiiţi şi sunniţi, a atras
imediat vecinii, după care s-au implicat puterile regionale şi nelipsitele mari
puteri. O situaţie care a provocat un dezastru umanitar, un fenomen global
(imigraţia masivă fie ea provocată, stimulată sau generată de„ starea de conflict
continuu), a readus Rusia în jocul de putere regional, arma chimică a făcut
victime, a schimbat unele alianţe şi le ameninţă pe altele şi lista poate
continua. Noi credem că războiul civil din Liban a fost un avertisment, Siria
este o ameninţare, urmează cumva Iranul şi oare cum va arăta bilanţul la
sfârşit?
Bibliografie selectivă:
-
https://fas.org/nuke/guide/israel/nuke/ - Israel Nuclear Weapons
-
https://en.wikipedia.org/wiki/Sdot_Micha_Airbase date Sdot Micha Airbase
- https://en.wikipedia.org/wiki/Palmachim_Airbase,
date Palmachim Air Base
-
https://www.haaretz.com/israel-news/.premium-how-israel-misled-the-u-s-about-its-nuclear-program-1.5438686
- articol How Israel Misled the U.S. About Its Nuclear Program, in 21 aprilie 2016
- https://nationalinterest.org/blog/buzz/israels-nuclear-weapons-5-things-you-need-know-27382
- articol Israel's Nuclear Weapons: 5 Things You Need to Know din 31 iulie 2018 July 31
-
https://www.theguardian.com/world/2010/may/23/israel-south-africa-nuclear-weapons
- articol How Israel offered to sell
South Africa nuclear weapons din 24 mai
2010
-
https://archive.nytimes.com/www.nytimes.com/books/first/c/cohen-israel.html -
articol Israel and the Bomb, de Aven Cohen
-
http://www.ziare.com/cultura/documentar/prizonier-in-tara-lui-david-omul-care-a-dezvaluit-secretele-nucleare-ale-israelului-documentar-1309945
- articol Omul care a dezvăluit secretele nucleare ale Israelului, Laurentiu
Dologa, iunie 2014
-
http://www.ziare.com/international/israel/planul-apocaliptic-al-israelului-ar-putea-darama-pilonii-lumii-documentar-1308895
- articol Planul apocaliptic al Israelului: Ar putea dărâma pilonii lumii, de
Laurentiu Dologa, Sâmbătă, 5 iulie 2014
Notă: Text republicat cu acordul
General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de
orizonturi”, Anul III, nr.7/aprilie 2019[8]
Aranjament grafic - I.M.
---------------------------------------------------
[1] Modelul reactorului G1, a intrat
în funcţiune în anul 1955, deci Franţa a oferit tehnologia sa avansată pentru acea
vreme.
[2] Protocoalele/Acordurile de
la Sèvres (cunoscute şi drept Complotul de la Sèvres) sunt un acord
secret în şapte puncte, un acord tripartit
între Israel, Franţa şi M. Britanie ca răspuns şi reacţii la naţionalizarea
Canalului Suez de către conducătorul egiptean Nasser în 26 iulie 1956.
[3] Mordechai Vanunu, un inginer la
centrul de cercetare de la Negev, a avut o contribuţie însemnată la programul
nuclear, ajungând să cunoasca temeinic secretele sale. A dezvăluit întregii
lumi secretele arsenalului nuclear al Israelului. În 1985, Vanunu face câteva
zeci de poze ale complexului nuclear, iar în anul următor încearcă să vândă
povestea ziarului londonez Sunday Times. Precauţi, editorii ziarului au luat
legătura cu câţiva experti care au confirmat versiunea sa, dar pentru că Sunday
Times a întarziat cu publicarea dezvăluirilor sale, Vanunu a luat legatura cu
Sunday Mirror. Se crede ca proprietarul acestuia avea legaturi cu Mossad,
reuşind să dea de ştire guvernului israelian. Pentru a evita mânia
autorităţilor britanice, s-a reuşit ademenirea lui la Roma şi în urma unei
operaţii specifice este capturat de Mossad. Transportat pe coasta Italiei, este
urcat într-o navă militara şi dus în Israel. Răpirea a avut loc pe 6 octombrie
1986, la o zi după ce Sunday Times a publicat dezvăluirile lui Vanunu. Deşi se
cunoştea într-o anumită măsură că Israelul avea arme nucleare, nimeni nu ar fi
bănuit că arsenalul său era atât de extins. Dupa un proces secret, Vanunu este
condamnat pentru trădare şi întemniţat 18 ani. S-a luat în considerare pentru
el şi pedeapsa cu moartea, dar s-a decis să nu se meargă aşa departe. Din cei
18 ani petrecuţi în inchisoare, 11 ani i-a petrecut în izolare. Eliberat în
2004, a declarat că, în ciuda a tot ceea ce s-a încercat, nu s-a reuşit
înfrângerea spiritului său. Într-un interogatoriu dat ulterior publicităţii, el
s-a apărat spunând: „nu sunt un trădător sau un spion, eu doar am vrut ca lumea
să ştie ceea ce se întamplă”.
[4] La 13 februarie 1960 a avut loc
în Sahara algeriană primul test nuclear francez prin detonarea bombei cunoscută
sub numele de „Gerboise Bleue”. Preşedintele Hollande, avea să declare că norul
radioactiv a ajuns pe coasta spaniolă si a acoperit jumatate din Sicilia, cu
valori ale radioactivităţii care au depăşit limitele în multe locuri.
[5] În prima zi, Irakul a lansat 7
rachete SCUD împotriva oraşelor Tel Aviv şi Haifa (doar două au lovit de fapt
Tel Aviv şi una Haifa). Această alertă s-a întins pe toată durata războiului,
de 43 de zile. Pe parcursul războiului, Irakul a lansat aproximativ 40 de
rachete în 17 atacuri separate în Israel. Au existat puţine pierderi: două
persoane au fost ucise direct, 11 indirect, iar multe structuri deteriórate.
[6] Este de subliniat că RSA avea un
program nuclear propriu încă din anii 50. Documente oficiale arată că între
1981 şi 1989, oamenii de ştiinţă din sudul Africii au fabricat şase arme
nucleare. Cea de-a şaptea a fost în etapele finale ale producţiei. Au fost
construite două locaţii de testare nucleară de tip puţ care au fost finalizate
în 1976 şi 1977. Un puţ test a fost de
385 de metri adâncime iar celălalt de 216 de metri. În 1990, după ce s-a decis
transferarea regimului la majoritatea neagră, guvernul şi-a închis instalaţia
de uraniu îmbogăţit, a distrus cele şapte arme nucleare şi a plasat toate
cantităţile de deşeuri materiale şi nucleare în exces sub supravegherea
A.I.E.A. Armele nucleare dezvoltate de Africa de Sud erau de tip „pistol”. Este
o tehnologie foarte învechită, au afirmat afro-sud-africanii într-o declaraţie.
Bombele mai avansate pe care le au puterile nucleare sunt de tipul „implozie”.
Potrivit presei din străinătate, Israelul a avut focoase cu cea mai avansată
tehnologie din lume. Bomba de tip implosion poate fi lansată dintr-o rachetă
sau un tun. O armă nucleară de tip explozie/fisiune este lansată doar de o
aeronavă.
[7] „Linia verde” sau graniţa înainte
de 1967 cunoscută şi ca frontiera Armistiţiului din 1949, reprezintă linia de
demarcare stabilită în acordurile de armistiţiu din 1949 dintre armatele
Israelului şi cele ale vecinilor săi (Egipt, Iordania, Liban şi Siria) după
războiul arabo-israelian din 1948. A servit ca frontiere de facto ale Statului
Israel din 1949 până la Războiul de Şase Zile din 1967. Numele provine de la
cerneala verde folosită pentru a desena linia de pe hartă în timp ce se
desfăşurau discuţiile de armistiţiu. După Războiul de Șase Zile, teritoriile
capturate de Israel dincolo de Linia Verde au ajuns să fie desemnate drept
Ierusalimul de Est, Cisiordania, Fâşia Gaza, Înălțimile Golan (Golan Heights)
şi Peninsula Sinai (Peninsula Sinai a fost returnată de Egipt ca parte a
Tratatului de Pace din 1979)
[8]
https://www.scribd.com/document/404551281/dincolo-de-orizonturi-7-2019?secret_password=WnRGsgnt9jKb2v9IPHfq#fullscreen&from_embed
https://www.art-emis.ro/analize/armele-nucleare-ale-israelului-propaganda-descurajare-mit-sau-realitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu