CRUCEA NEAMULUI ÎNTRU ÎNVIEREA
DOMNULUI
Gheorghe Constantin Nistoroiu
„Crucea e simbolul suferinţelor, al
îndatoririlor noastre
faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de
noi înşine.”
(Părintele IUSTIN PÂRVU)
„Cei care mărturisim Învierea lui Hristos
mărturisim totodată
şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi,
la plinirea vremii.”
(BOGDAN MUNTEANU)
Crucea Neamului Daco-Român este purtătoarea
Destiunului său, de la Facere până la Refacere, de la Zidire până la Întocmire,
de la Naştere până la Înviere.
Neam binecuvântat împletit dintru
început cu ruga şi cuvântul, cu arma şi adevărul, cu binele şi bejenia, cu
credinţa şi curajul, cu dragostea şi dorul, cu tăcerea şi grăirea, cu doina şi
legenda, cu apa şi focul, cu menirea şi împlinirea, cu năvălirile şi
izbăvirile, cu frângeri şi înălţări, cu suspinări şi mărturisiri, cu răsărituri
şi azururi, cu lanţuri şi libertăţi, cu suferinţă şi jertfă, cu cruce şi
înviere.
Neamul Dacoromân şi-a pecetluit Destinul veşnic prin smerenia
şi sacrificiul Mamei, prin mâna ziditoare a Dascălului, prin binecuvântarea
Duhovnicului, prin harul creaţiei de Geniu, prin apoteoza bravului Erou, prin sângele
mucenicesc al Martirului, prin înţelepciunea dreptului Conducător, prin
suferinţa şi jertfa Ţăranului, prin dragostea nemărginită a Sfântului, prin
splendoarea dumnezeiască a Limbii române, prin serafica vibraţie a divinei
Liturghii cosmice.
Calea Crucii podidită cu adevăr şi
asuprime, cu bucurie şi biciuire, cu credinţă şi cruzime, cu demnitate şi
denigrare, cu sânge şi sudoare, cu suliţă şi piroane, cu trestie şi teroare, cu
oţet şi fiere, cu trudă şi tortură, cu rugă şi ruguri, cu pălmuiri şi loviri, cu
scuipări şi batjocoriri, cu cătuşe şi lanţuri, cu frângeri şi răstigniri a
înrolat copii şi elevi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, călugări şi
monahii, preoţi şi fecioare pe Drumul
Calvarului Românesc al Creştinilor Ortodocşi din Golgota temniţelor comuniste care au străbătut “Mlaştina disperării”, “Pădurea cu fiare” şi
“Muntele Suferinţei”, până sus de
tot, la Aura Învierii întru ÎNVIEREA Mântuitorului HRISTOS.
Purtarea permanentă a Crucii înteţeşte izvorul dreptei
credinţe, al apei celei vii, făcându-l mai adânc, mai curat, mai răcoritor, mai
doritor, mai lămuritor, mai întăritor, îndemnându-ţi sufletul să ţâşnească mai
năvalnic înspre cerul de lumină şi adevăr.
În bezna
iadului temniţelor comuniste, unde totul încremena, doar CRUCEA lumina, făcând să înmugurească în roua lacrimilor
suferinţei, trandafirul sufletului.
Iubirea de
Patrie şi Dragostea de Dumnezeu deveniseră temeiurile fundamantele pentru
Golgota Neamului, astfel că într-un timp destul de scurt, Ţara era un
Penitenciar naţional: un sfert din popor: deţinuţi politici şi religioşi în
lagăre şi puşcării, restul în Temniţa cea mare, mai puţin trădătorii,
vânzătorii, iudele, anele şi caiafele.
La scurt timp
după căderea de la guvernare a mişcării
simiste a trădătorului de Neam şi de Dumnezeu, Horia Sima, din 23 Ianuarie
1941, Mişcarea naţionalistă creştin ortodoxă, codrenistă în mare parte a intrat
în temniţele comuniste. Doar în câteva luni, Aiudul depăşea 2000 de deţinuţi creştini. Teroarea
care se ridica deasupra terorilor era FRIGUL. “Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie,
de umilinţă, cea de frig n-a scos-o
nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţi şti cât îţi scade rezistenţa
frigul!... Noi am stat 10 ani de zile
fără foc.” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la
Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59,
Martie-2019)
În ciuda
tuturor relelor, în pofida terorilor satanice, dincolo de orice închipuire
peste care trona tentacolele infernului, pulsa credinţa, pulsa adevărul, se
aprindea ruga, suspina dorul, dogorea iubirea, lumina erudiţia, înmugurea
cântarea, înflorea creaţia.
“Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au
creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe
au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte
un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte...” (Monahul Atanasie, op. cit.)
Crucea Suferinţei împlinită prin jertfa
dragostei creştine capătă frumuseţea tainei divine care ia chipul fiinţării
dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru.
Crucea Destinului Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea sorţii creştinilor aleşi!
Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia, dragostea şi dăruirea Sa,
prin participarea Duhului Sfânt şi
prin bunăvoinţa Tatălui ceresc întru
Iubire.
Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru este sensul renaşterii noastre spirituale, arvuna înfierii noastre întru
Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa aleşilor întru Înviere.
Inspirată şi profetică a fost
expresia poetei mistice Zorica Laţcu-Maica
Teodosia, când a spus că pe Cruce n-a pătimit doar Fiul, ci şi Mama Sa,
Fecioara Maria.
Fără Fecioara Maria, omenirea ar fi fost vitregită de Maica Domnului, iar fără Maica Domnului
nu l-am fi avut pe Fiul întrupat,
n-am fi avut Răstignirea, nici Învierea Domnului, nici învierea
noastră cea spre fiinţă, nici Izvorul aleselor Mlădiţe.
Cu adâncă recunoştiinţă voi
prezenta madalionul patrioatei Eroine Maria
Puia.
Frumoasa, curajoasa şi demna fiică a Cetăţii Blajului era bucuria
familiei cu 5 copii.
Maria a întrat în istorie la vârsta de 30 de ani, pe când era
dactilografă a Mitropoliei Blajului, la biroul judiciar, în anul 1914, an în
care Radu Cosmin a scris celebra poezie: VREM ARDEALUL. Poezia începe cu o mustrare lirică adusă regelui Carol I, care în
loc să pregătească armata pentru eliberarea Ardealului, a scos-o în stradă
pentru înlăturarea manifestanţilor care au aprins spiritul fraternităţii cu cei
oprimaţi.
„...Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la
ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii
să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în
pieptul tinerimei idealul/ Celor ce strigau în noapte: <<Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!>>...
Poezia fusese destinată să
ajungă armă, scut, imn şi drapel, astfel că s-a transmis ardelenilor printr-un
mecanic de locomotivă ce ajungea la frontiera din Predeal. Poezia a ajuns la
Blaj şi trebuia multiplicată. Riscul era destul de mare, ca şi supravegherea
maghiarilor. Maria Puia a îmbrăţişat poezia şi a multiplicat-o în sute de
exemplare. Unul a ajuns la o iudă, Ioan Pop, care a şi denunţat-o. Eroina
noastră a fost arestată şi închisă în penitenciarul Alba Iulia, unde a fost
maltratată, torturată diabolic de rudele sălbaticului Attila. Avea 30 de ani şi
destul timp să se bucure de Dacia reîntregită, de familie, de copii, de
prieteni, de Biserică, de Ardeal. De teamă să nu scape vreun nume în timpul
torturilor, să pătimească şi alţii, Maria a ales drumul cel mai scurt: şi-a pus
capăt zilelor. Maria n-a avut tăria şi inspiraţia Elisabetei Rizea, marea Eroină argeşeană care a pătimit 12 ani, în
două etape, rugându-se la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, să nu mă laşi. Ţine-mă să
nu scap vreun nume! Şi Maica Domnului a ascultat-o, a izbăvit-o, a
învins duşmanii atei şi a îmbătrânit frumos.
Maria Puia, românca frumoasă,
tânără şi curajoasă a lăsat o scrisoare de iertare mamei, fraţilor,
prietenilor, Ardealului, României, motivându-şi gestul suprem astfel:
„Am socotit că e mai bine să
mor eu singură decât alţii o sută.”
„Iubită mamă, fraţi şi surori!...
Un ultim adio vă zic...Mă doare inima, dar
ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia <<Vrem
Ardealul>> şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiincă am dat-o lui
Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această
fericită moarte... Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt româncă, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea
roşie.” (Dacoromânia, nr.
77, Alba Iulia-2015, p.50)
Curajul Mariei Puia ne
aminteşte de cel al martirei oltence Ecaterina
Teodoroiu.
Aşadar, prin Cruce, creştinul mărturisitor-jertfitor
poartă iubirea de Neam prin adorarea adusă lui Dumnezeu şi supravenerarea
Maicii Domnului, mare cinstire aşa cum a preţuit-o profetul Mihail Eminescu în Rugăciunea sa divină, implorare
salvatoare pentru multe cohorte de creştini prigoniţi, persecutaţi şi întemniţaţi.
Rugăciunile înflăcărate cu
sudori de lacrimi şi de sânge ale creştinilor din temniţele regale şi cele
comuniste au devenit Rugul aprins al
Maicii Domnului către Fiul ei cel
iubit, salvând miile, zecile şi sutele de mii de cete ale pătimitorilor
ortodocşi din iadul gulagului românesc concentraţionar.
Faţă de stupizenia şi mârşăvia
lui Roman Horia Patapievici, denigratorul consacrat al lui Eminescu şi implicit
al Neamului, marea mărturisitoare şi eseistă mistică creştină Aspazia Oţel Petrescu a luat atitudine
printr-un articol de mare rafinament, privind creştinismul Profetului: „Şi am demonstrat nu numai că este un om
religios, ci că a fost apostol. Am
explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a absolvit o
mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-a salvat din deznădejde
prin: Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul
ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram
într-un val care mă bântuia, că trebuia să mă mântui de el, şi i-am cerut
Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu, să mă mântuie,
ceea ce s-a şi întâmplat.” (Aspazia Oţel Petrescu-Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Iustin Pârvu,
Petru Vodă, p. 165)
Crucea reface viaţa, comuniunea, dragostea întru Dumnezeu,
semenii noştri şi continuu trebuie să o preamărim, asemeni Apostolului Andrei: „Mărită fii, o cruce, sfinţită de trupul lui
Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele!”
(Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p.
71)
Crucea trebuie să o venerăm ca marele duhovnic părintele rus Ioan
de Kronstadt:
„O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor
lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce ! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai
împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile
noastre ! Slavă şi mulţumită Ţie în veci ! Slavă Crucii Tale şi
atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit
pentru noi, Hristoase!” (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia,
Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)
Crucea pecetluieşte Patimile şi Moartea lui Iisus consfiinţindu-le în Lumina Învierii.
Mântuitorul S-a substituit cu voia Sa, a Duhului Sfânt şi
a Tatălui, doar o singură dată omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în
faţa lui Dumnezeu, apoi ne vine rândul fiecăruia la Judecata de Apoi, în Rândul cetei sale, întru sine şi neam.
Biruitorul Iisus Hristos-Nika
nu este numai Judecata Crucii Răstignirii pentru întreaga omenire, ci şi Împărat
al Vieţii, care odrăsleşte Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor
ortodocşi:doritori,mărturisitori, dăruitori, iertători, jertfitori, iubitori,
pătimitori.
Lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos uneşte cerurile
cu pământul, celula şi chilia, temniţa şi troiţa, zorii libertăţii şi amurgul
însângerat al pătimirii, înflorind întru frumuseţe, Frumosul neasemuitei
bucurii hristice, a creştinului dacoromân adevărat, lămurit prin apă şi foc, prin
jertfă şi iubire, oriunde şi oricând.
Unul dintre marii noştri pătimitori
creştini, fiu al Bacăului şi al Ţării creştine, Petru Baciu îşi amintea de un astfel de moment, Monument al Învierii, întâlnit graţie
jertfei camaradului oltean Alexandru Ştefănescu la Canalul morţii:
„Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat
sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în
anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele
Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat
şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar
vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei
şi Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic
de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de
Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în
catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel
întuneric tainic şi înfricoşetor, îngerii milostivi culegeau spovedania celor
ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la
ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru
iertare.” (Petru Baciu, Răstigniri
ascunse, vol. II, Ed. Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti-2009, p.
213)
“Hristos a
înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va
creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste
lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne
sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig
sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua
oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să
ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos
a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii
lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/
să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va
cuprinde toată ţara, mâine!” (Andrei Ciurunga, Hristos a înviat!).
Peste giulgiul
aprins de lumină, Dorul Cerului albastru şi-al Pământului verde şi-au pus dea
pururea Pecetea purpurie a Iubirii lor.
Suferinţa şi
tristeţea trăitorilor şi mărturisitorilor se contopesc divin lăcrimând sublim în
splendoarea Slavei, Dragostei şi Învierii Mântuitorului Hristos.
Întreaga Creaţie a lui Dumnezeu (cea mai rămas
din ea), alături de creaţia mistică ortodoxă creştină îmbracă frumuseţea regală
a Imperialei şi dumnezeeştii Învieri.
Totul se
înfrumuseţează în Neam, iar Crucea răsună de Imnul Bucuriei tuturor!
- HRISTOS
A ÎNVIAT !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu