George Anca - VASILE VĂDUVA ȘI EU

VASILE VĂDUVA

Fata tatii

Fata tatii, să mă ierți

C-ai să crești – și n-am să fiu

Decât umbră-ntre coperți

Și de-acolo n-am să știu

De ți-e bine, de te doare

Când vei crește fată mare...

Ochiul meu n-o să te vadă

Prin pământul pus pe-o ladă,

Nici urechea-mi n-o s-auză

Glasul tău de buburuză,

Când vei râde, când vei plânge,

Lumea-n chingi când te va strânge...

Fata tatii, tu să ierți

Umbra mea dintre coperți,

Dacă biata n-o să poată

Să îți fie loc de tată

Și de-ot fi în tine ploi

Lângă raft să nu rămâi -

Căci eu n-am să pot din foi

Să mă-ntind să te mângâi,

Fata tati... să mă ierți

Că-s doar umbră-ntre coperți.

Acolo jos

Acolo jos, printre răcoare,

Ții minte Tudor George când

Nemaiturnându-ne-n pahare

Gagica dintre galantare?

Ci tot mai beam un rând în gând...

Miasmele de cărnuri fripte

Lung sfârâite pe grătar -

Smulse din porci, precum din cripte

Ferfenițite foi de scripte -

Și-n veci mirosul de mărar...

În hrubă-nchiși la „Singapore”

(Ții minte harmonistul orb?)

Corăbii, doamne, fără prore...

Deasupra timp cu alte ore

Ne-ar tot fi supt prin ciur de sorb...

Sub talpa lumii, hai sub talpă

De bună voie capul pus

Și-oricine vrea: poftim de-l scalpă

Prin frestruici cădea de sus...

Și n-aș fi vrut

Și n-aș fi vrut să fiu chiar drumul...

Ci m-aș fi vrut doar unu-n șir -

Țigan nomad ascuns în fumul

Căruțelor cu coviltir...

Și m-aș fi vrut măcar o roată

Rotindu-mă spre nesfârșit,

Măcar o talpă sângerată

Pe orice drum părăginit,

Măcar un ochi, măcar o mână,

Măcar un semn de bun rămas

Spre cei ce pot să mai rămână

Măcar un câine de pripas...

Ci mi-e sortit să fiu chiar drumul -

De-a pururi roți și tălpi în jur

Acoperi-mă-vor cu fumul

vieții ca un coviltir...

Ci devin colb... ci devin drumul ...

Dar mai respir... și mai respir...

Clopotul

Clopotul din turn prelins

Spre subțire, dinadins

Bate-(iată cum încearcă)n

Ochiu-mi zăvorât cu cearcăn.

Roșu stins, petale șui

Se preling din bangul lui

Și un deșt în patru muchii

Nituit pe sub cu muchii -

Și-acel os de sfânt prea ros

Clopotului pe din dos,

Tot mai mic, mai fără rang,

Ascunzându-se de bang...

Fetele

Fetele, bobletele,

Se duc pe-ndeletele

Și le-astupă urmele

Ploile și brumele...

Meru alții scrume-le!

Mă aleargă vârstele

Repezi ca lăcustele

Și pe-ascuns tristețile

Mă bat cu săgețile...

Sufletul se-ntunecă –

Stea de dor nu-l lunecă,

De tăceri să-l mântuie

Zarea nu-l mai bântuie...

Dragostea și zările

Alții le țin scările...

Față

Față-a mea de măscărici

Hai la groapa cu furnici -

Ba-i aici, ba nu-i aici

Fața mea de măscărici...

Jumătate râzi și plângi

Nemișcarea celei stângi,

Care – cine să mai știe

De e moartă, de e vie...

Față-a mea de măscărici

Hai la groapa cu furnici:

Și acolo pe-nserate

Nă-i mai fi – cred că se poate

Împărțită-n jumătate,

Cum îmi ești parșivo-aici,

Față-a mea de măscărici!

Hai la groapa cu furnici...

George  Anca

VASILE, SEMENI CU FELLINI

            Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

            Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să aj ung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

            Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor.  “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

            L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

*

            De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

            Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

            - Publicaţi poezia aceasta.

            - Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

            - Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

            - Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

            - N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

            - Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

            - Nu e de publicat...

           - Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

            Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

            Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

            Am refuzat să miros parfumul la care  m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

            Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

            Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

            Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

*

            Întrebasem la telefon toate cinematografele: niciun film italian. Unul cu Fernandel, scris de Jean Giono.

      Mirosul dulceag din interiorul policlinicii roşii m-a încălzit. L-am rugat pe doctor să prescrie

un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu. - O cunosc. - Vă este pacientă. - E de la Piteşti.  - - Nu, mehedinţeancă. - Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză. - Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă. - Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea. - V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei. - Ştiu unde să ne pună.- Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios. - 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu. - Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune. - Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească. - Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”. - Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski. - Doar e romancier, citea mult.

            La un moment dat, a început să plângă, asemnei criticului. Vocea îi semăna cu a lui Milcu.

            Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva? - Bună, maestre, ce faci? Sunt Anca. - A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi. - Şi când primeşti? - Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli. - Fără, maestre. Numai bine.

            L-am trezit pe Grigore Popa. M-a luat cu plecarea. Eu cu boala prietenului meu. Profesorul X, medic, n-a scăpat. Poate fiind mai tânăr, mai rezistent. - Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia? - Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor. - Şi doctoratul? - Tăiaţi totdeauna nodul gordian. - Când o să ai 60 de ani şi tu...

            Când au intrat Ion Ladea cu unul, Manole Florescu, am mai descoperit un util prin Vasile – medicul ăsta pediatru funcţiona chiar în judeţul Neamţ – dacă avea parafa, scria pe loc – aşa, a rămas pe luni să-mi confirme că am fost la el la Tămăşeni.

            A mai venit o franţuzoaică, măritată cândva cu verişorul doamnei Popa. Bătrâna Isolde. Doamna Leon, mai târziu. M-am jucat cu Ionuţ – descoperit de curând ca mare pictor copil – şi cu

soră-sa Maria de-a caii, apă-foc şi alte jocuri.

            Ion Ladea m-a luat în altă cameră să-mi rezume subiectul unui roman sau scenariu în colaborare “cu mine”. Acolo a monologat sec – am uitat multe – mai multe vieţi; ceva ne împiedică să ne amintim alte existenţe, unii îşi amintesc. Europa va fi cucerită de negri, europenii se vor muta în Africa Neagră, că sunt obişnuiţi să lucreze mereu câte ceva.

            I-am mărturisit că vorbele lui sunt de ascultat dar nu le trăieşte, că eu simt acea prezenţă, a morţii prietenului, că am dormit în păduri şi, dacă are impresia că e la fel de tare – a zis că e. Acea privire ascunsă, îndemnul. S-a opus. Din nou moartea. Ca a mea. - Tu n-ai pe faţă umbra morţii.

*

            Este bolnav de leucemie. - Lasă-l în pace.

            Înainte băusem bere cu Hristos Ziatas, acum doctoranzii medici aduseseră tot bere şi miroseam ca în seara aceea. M-am abătut pe la doamnele de la relaţii. - Aş vrea să miros acel parfum. - Ia uite, domnule. - Al cui e magnetofonul? - Al lui Luri.

            Murmurul jazzului îndepărta parfumul. Dar aseară miroseam a bere. Eşti tare să lucrăm în doi, vorba mortului. - Doamne fereşte, nu putem face un roman în doi inşi, am încercat amândoi să imprimăm unul, cu un hoţ de geniu cu care am speriat multă lume, de la procurorul ţării până la înlăcrimarea unor artişti. El era tare şi refuza tandemul. Acum eu mă simt tare şi tu să fii şi mai tare.

            Manole făcuse teză de licenţă “Bolile de copii şi influenţa factorilor cosmici”. Ochelarii cu multe dioptrii, faţa mică, părul bogat şaten, trupul slăbănog, vorba piţigăiată şi tăioasă, discursul despre destinul norocos al unui om născut în 1941 la ora 12 într-o zi, chiar de doamna Popa – îmi pare că plângea în aşteptarea revelaţiei astrologului. Ladea îmi spusese că băiatul acela e închis. Trigoanele îl arătau destul de bine. Începuse să bănuiască din ispitirile celorlalţi – a susţinut repede că nu există zodii bune sau zodii rele, ci numai configuraţii bune sau rele. Când doamna Isolde, obosită de româneasca ei conjugală, într-un cămin în care soţul ei, decanul, ar fi fost vârât până în gât în poluare şi în câinele lor – chiar aşa s-a exprimat, nu mai ştiu dacă în română sau în franceză, şi lumea îi făcea conversaţie, ea îi saluta pe copii în limba doamnei De Gaule, când doamna Isolde a refuzat berea, astrologul a insistat cu un: Certainement?

            După jocurile cu Maria şi Ionuţ, ne-am pregătit de plecare, eu şi Manole. Am sărutat copiii şi am ieşit împreună. Manole mi-a destăinuit povestea a trei cazuri de leucemie vindecate. O femeie era condamnată de medici. A mers acasă, a căpătat şi o sarcină - moarte sigură -, dar a născut şi trăiesc şi ea şi copilul. Cui i-a spus n-a crezut că avusese leucemie, un singur medic, da. Ceilalţi doi s-au vindecat luând leacuri unul de la un cioban, altul prin rugăciune. Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

            Crede în dumnezeu? - Crede. - Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”. Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa - pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios. - În Bucureşti sunt vreo doi-trei. - Îi pot afla la patriarhie? - Patriarhia e o organizaţie politică. - Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

            Mâine voi merge la Cernica, la călugări. Fi-vor credincioşi? Dar eu care le voi vorbi? N-am bani. Se vor ruga? Voi lua la mine cartea scrisă de Vasile, “Roagă-te pentru mine” şi le voi da-o şi îi voi îndemna să se roage ei, care cunosc căile, eu nu mă simt curat, mă scald în util şi făcut, mă port la cealaltă extremă, vitalistă, cu faţa neumbrită, anume pentru a-l atrage din nou în lumea nedreaptă şi frumoasă a păcatelor, să ispăşim mai încolo, tot ca unul, tot ca acum. Când am spus “vorba mortului” era vorba mea în acelaşi timp cu a lui, deveneam doi – unul tare, şi Ladea venea să-şi plece amintirea familiei asupra noastră.

            Astă-seară filmul poliţist îl va vedea şi el, de n-ar fi cu spitale (şi era cu spitale, cu medici, cu vene, cu moarte).

            I-am spus bătrânei că vom merge la policlinică. M-a servit mai tandră. Mi-a schimbat lenjeria de pat şi m-am simţit în spital.

            Am mers la baie. Mi-era ruşine să mă dezbrac. Eu mă voi simţi bine în apa caldă şi prietenul meu moare, poate. Pielea mi-era ca lenjeria nouă. Teama de a-mi evoca femei, în timp ce apa îmi stimulează potenţa sexuală vană, aproape onanistă, se ţinea de-o parte. Eram nenorocit “confort doi”  şi asta prea mult. Utilul morţii prietenului împărţea şi o victorie asupra mea. Privirea noematică mă prăvălise în trăirile unor viitoare rătăciri.

            I.A. (Ioan Alexandru?), povestea Ion Ladea... Tot ce spuneţi voi sunt tâmpenii. Dumnezeu vorbeşte, poetul îi dă replici... Poiet bătrân... Destinul, 1941.

            A, destinul, să vă spun despre Raul Volcinski. - Volcinski, zise doamna Letiţia. - Volcinski, spuseră ceilalţi. Cum el, pus de oficialităţi să se sdreseze studenţilor turbulenţi, i-a aţâţat la revoltă şi au rezistat trei zile, apoi, în închisoare, a lovit paznicii şi portarul ieşind vreo zece metri şi urlând împotriva ruşilor şi pentru România, chiar venind, târziu, la fostul coleg de grupă la Academia Comercială, ca la un om mare, să-l reabiliteze – le-am povestit scenele cu Petrişor -, parcă era o soartă mai violentă şi mai plină de evenimente, comparabilă totuşi cu a lui Cravcenko, în versiunea de la Alexandria a lui Vasile. De ce nu-l suferea, la sfârşit, Vasile pe Cravcenko, şi acestuia îi părea nespus de rău, de aceea lupta lui Volcinsli mi se arăta neînţeleasă de toţi oamenii – şi de mine.

            Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”. Am închis-o – şi aşa nu era nevoie să mă îndrăgostesc de nimeni şi să fac dragoste în numele lui – aici chiar ne sincronizasem. Biserică mare, încap moaştele frumos înfăşate sub geam ale lui Calinic. Am aprins două lumânări urmărind figuri de călugări.

            În cimitir am ajuns târziu, după ce nu mai avusesem încotro. Priveliştea mi-a stat la căpătâi altădată. Seara, în tramvai, am şi notat cu tristeţe, pe o foaie, fără să-mi mai recunosc nostalgia de acum şi din totdeauna.:

duh regăsitule pe balta

mănăstirească mai adăpostit

ca-n tinereţea-mi melancolică

împrejmuit de gardurile betonate

podul acoperişul cerul te închid

şi negrelor sutane nu dai luciu

le părădeşti printre pescari

şi automobilişti în haină de piele

lespezi încălzite de flori la candele

în stuful palid turmă peste vechi

umbre de lunatic vânător

m-aş deşira să-ţi plumbui marginea în rugăciune

ci mă opreşte gardul

aş luneca pe scară pân' la streşini

ca altădată doară acoperişul

pedepsitor îmi stă deasupra

şi n-aş avea nici jos nici sus unde zbura

n-oi mai pluti şi-acum în barcă

pe faţa fără boltă

ci printre moaşte şi rudenii

în vecernia lui Ioan Gură de Aur

            Am în suflet atmosfera stufului înconjurat de apă, a apei încercuite de păduri ca nişte morminte ale norilor şi cerul. După mulţi ani, vraiştea cu adevărat tomnatecă o regăsesc milimetric pusă la punct. Garduri şi instalaţii, ploile nu mai diluează uleiul din trupul sfinţilor pictaţi şi nu mai duc pe creştete gunoi de bufniţe – m-am citat astfel şi pe mine, fiindcă am tipărit cam în acelaşi timp cu Vasile. Am asistat la reprezentaţia preotului călugăr în faţa unor femei modest îmbrăcate şi docile. Le spunea într-un limbaj liniar şi plin de dezacorduri despre vechimea bisericii, despre

minunile Sfântului Nicolae şi se mira, iar eu îl mai pândeam să-i dau de veste că a venit vremea să se roage pentru Vasile. Am ieşit, pe veranda lungă a unui corp de case un călugăr bătrân se odihnea. Mă îndreptam spre el, dar un adolescent cu priviri îngrozite, pe nepusă masă mă întrebă: - Nu vă supăraţi, unde e ştrandul? - ? - Ştrandul. Încolo. Dar vara... - Da, vara. Ce carte aveţi? - ... -Nu e de aici? - Nu, i-am răspuns, ascunzând cartea şi apucând-o către călugăr – el, după mine, în spate – m-am întors şi dus a fost. În biserică, la vecernie, nenorocul lui, mi se face un semn din spate, mă întorc surprins, dar nu mai putea da înapoi: - Vă rog frumos, unde sunt moaştele Sfântului Calinic?

            M-am întors fără un cuvânt. O babă i le-a arătat în dreapta.

            Acum văd că antipaticul adolescent îmi semăna mult la vremea primelor drumuri la Cernica. Îl cunoşteam de pe atunci pe Vasile şi el se purta cu mine cum mă purtam eu cu adolescentul. Pe drept.

            În cimitir am sfârşit de citit. Şedeam mai mult în picioare, căci pe o piatră îngheţasem. Admiram literatura lui Vasile. Plănuiam să scriu depre ea. O gustam mai mult ca oricând, proporţional cu aprofundarea semnificaţiei la care ţine atât de mult. Cunoaşte secretul unităţii.

            În biserică, la “roagă-te pentru noi, sfinte părinte Ioane Gură de Aur”, am început să mă liniştesc  - rugile sunt pentru noi toţi şi vii şi morţi - “fără deosebire” - cum sună o vorbă la modă. Mă decisesem, în mijlocul efortului de a memora fragmente de rugă, să compun eu una. Însă nu aveam unde să mă rog – tot la pădure (nirvana) m-am gândit. Nu mai era ca astă-vară. Înalţi rugăciunea, dar cu un dor real de mântuire.

            După slujbă, îl lăsam pe Vasile să se stingă, numai că nu mă bucuram – deşi mă suspectez şi de asta: nu-i vreau moartea, dar după o surdă durere în faţa destinului, sar la o bucurie şi o invidie de nebun, chiar dacă văd clar că moartea lui e altfel decât morţile imaginate şi că-mi rămân mie cele izvorâte din ficţiunea lui. Călugăr credincios n-am mai îndrăznit să caut. Eu trebuie să mă rog, cât oi fi de nimicnic.

            Am sunat la Diaconi şi, sus, între două cărţi de Troţki, moştenite cu casa de la Nebun, şi cartea lui Vasile, am schimbat în două minute vorbe iscoditoare despre popii credincioşi.

            - Să-l trimitem la Haiduc.

            Niciun răspuns.

            Am câştigat două partide de şah şi am pierdut una. Se întâmplă să am rezultatul pe care îl avea Vasile asupra mea. Dar, mai înainte, toţi aveau acelaşi rezultat în luptele cu mine. Se duce Vasile, vin eu.

            “Gândesc” aşa spre a-mi menţine repeziciunea în mişcări. După atâta neplâns, azi, în cimitir, numai simţind că mie nu are cine să-mi pună după moarte lumânare sau flori, amintindu-mi că nu am trecut pe la taica sau Miorica şi pe dreptate mi s-o întâmpla la fel, m-au podidit lacrimi scurte. M-am plâns pe mine, nu pe prietenul meu.

            “După ce mi se pune sânge, a doua zi sunt bleg”. La fel şi eu cu peisajul mănăstiresc, altul, deşi de acelaşi grup sangvin cu cel respirat de ani, abia mai aveam putere să văd cu ipocrizie titlul scris de Vasile pe copertă: “Roagă-te pentru mine”.

*

            Văzând războiul mai adânc decât soldaţii şi răniţii de război, s-a retras într-o stare nerecunoscută pentru vasta ambiguitate a altei rugăciuni decât pentru pâinea cea de o fiinţă, fiinţa cea de o pâine. Chimie vorba, gândul şi tăcerea. Dăi, doamne, viaţa, dă-i un an şi fiindcă poţi dă-i mai mult, cât poţi, doamne.

            Noaptea, astrologul îmi prescrie ca unui copil – este pediatru – să uit în “restul timpului” şi să mă concentrez numai treizeci de minute. Mă introduce, cu asta, în hipnoza de la distanţă. Comuna lui e cea mai populată din Neamţ, oamenii fiind catolici cu peste şase copii – mulţi mor să le ajungă îngeri.

            Ne despărţim lângă autobuzul care mă va duce la aplicaţii, numai să iau o puşcă străveche, cu bufnet fără pereche. - Noi cine suntem? - Sunteţi inamicul. - De ce noi? - Fiindcă sunteţi mai puţini.

            La Diaconi, lume – arheologi. Tache Zega cântă. Sun degeaba. Îl acompaniez odată cu pianul. Îl aud: “Sună cineva disperat”. Mi se deschide. “Ora 25” nu era în bibliotecă. Alte cărţi. Intru şi fac gălăgie arheologilor. Cântec macedonean. O târgovişteancă, Sivia, cu maşina jos, un arhitect şi noi cu Tache. Ne retragem să ascultăm Bach, placa şi gramofonul Nebunului. Era pictor totodată. O fobie insuportabilă erau mâinile, mai ales ciungii şi orbii – din cauza viorii, pianului şi a picturii. Am văzut patru tablouri. Vor să-i deschidă expoziţie la Constanţa, tablouri cu marea. S-ar putea să se consacre postum un geniu: Constantin Mihăilescu. Carneţelele de vise, apoi, sunt cumplită proză onirică dar filtrând o epocă printr-o observaţie şi trăire hiperumane.

            Lui Paul i-a murit tatăl. Am aflat de la Manta. Ăsta crede că poate rezolva “problema”, boala lui Vasile. Să-i spun nişte amănunte şi să-l lăsăm să-l vadă. Să-l vadă e de acord şi dr. Pandrea, în drum de plecare spre Paris.

            Când să meditez, Patanjali?

            Suferiţi de alergie? - Da. - Tot la mâini? - Nu, în altă parte.

            Nansi a revenit azi. Fusesem seara la Vasile. Venise şi Dumitru Alexandru, îndoliat după un frate, cu un guturai şi o mare poftă de demonstraţii politice, medicale şi literare. Domniţa, de o tristeţe delirantă. Le-am dus azi molan negru. Erau veseli. Am râs mult. Mitică n-o mai slăbea cu miracolul. Vasile se scufunda în lumea fişelor duble, a medicamentelor scumpe.

            Manta vrea să-l vadă chiar fără ştirea lui pe Vasile.

            Şi orele acelea care s-au dăruit în afara timpului deţinuţilor. Vasile a insistat să împărţim bucăţelele de şuncă, pâinea, brânzoaica. - De altfel noi am fost în intimitate. Iaurtul nu-l putem împărţi. - Nici chiar atâta intimitate.

            Manta voia numai să-l vadă ca din întâmplare. Vasile şi aşa crede că figurile noi l-ar obosi.

            Surâsul dintotdeauna al lui Sandu Văduva. - L-ai văzut pe Vasile? - Nu.

            Mâine merg la Alba Iulia.

            Vasile se internase în timpul zilei. Fraza din Melville: Sfinte Dumnezeule, ajută-mă să nu sfârşesc niciodată ceva. Vara, pe stradă, i-a luat foc cămaşa lui Plopşor. De 40 de ani, Vladimir Dumitrescu şi dl Nestor nu vorbesc. Au fost în Texas. Texasul e departe. Iei avionul până la Paris. Sau Bruxelles. De acolo îl iei până la Londra. Apoi îl iei până la New York. Şi de acolo mai iei un avion ca să ajungi în Texas.

            Spitalul? - Aici e cârciumă. Aici îţi dă ţuică fiartă.

            O jumătate de oră, am spus. Mai puţin, a răspuns. Dacă nu strănut şi nu am boli. - Sunt foarte sănătos.

            Mă gândeam, 15 – 10 – 5 minute. Domniţa şi Alda ieşeau. Am râs toţi trei ca la toate întâlnirile. Ţopăiam în halatul cel alb asemeni camerei sale – îi închisesem geamul. Era el răcit şi avea leucitopenia... După consemn, Domniţa îi povestise că azi a dus formularele de pensionare. Se lăuda că are toate bolile, ar ajunge pentru 15 pensii. - I-ai da înapoi via ăluia din Alba Iulia.

            Odată, când mă oprise să plec: - Eu stau, am şi un subiect. - Nu, să vorbim aşa, fără subiecte.

            Alba Iulia nu e o cetate. Îmi pare străină? Într-un sat băuse vin de la omul acela care fusese nedreptăţit, el neşezând niciodată printre moşieri, ci printre struguri.

            Sunt Parentalia / Pârvan – Coloana nesfârşită / Brâncuşi. Brâncuşi – Paciurea, preferat al doilea în “Marele singuratic” / Marin Preda.

            - Eram bagabont. Umblam derbedei într-o şleahtă. Şi mergeam în Parcul Libertăţii. Mă uitam la giganţi. N-aveam nici un pic de cultură, dar ne uitam la ei.

            - Şi eu i-am prins. Era şi o femeie culcată pe pietre.

            L-a contrazis pe Melville. Dorea să sfârşească ceva. Luase trei romane proprii cu el. Se pregătea să comande coperţi lui Nansi.

      Se interesa de faţa lui Cristos de pe bobul de grâu. Trebuie să-i duc unul. Dacă or fi având şi alte neamuri.

Am ajuns la o filosofie. Nu înaltă, de nivel marxist. Că, într-adevăr, războaiele civile duc de

râpă ţara.

            Eşti tristă, ai voce gravă. - Sunt bine. - Vasile iar s-a internat. Mazileasca se află în Bucureşti. Zicea că nu termină până pe întâi. Tu termini? - Nici eu.

-         Bună. Maestre. - Bună, Gigi. - Ce faci? - Bine. Stai să văd dacă e vreunul nou. - Ce? - Mi s-au adus medicamente, am vrut să văd dacă e vreunul nou. - E? - Nu e. - Cum a mers perfuzia? - Bine. - Ai o gravitate în glas? - Nu. - N-am găsit povestea aceea în septembrie, şi “Fraţii Chirei” au apărut în octombrie. Eşti sigur că înainte a fost? - Înainte. Când a apărut “Fraţii Chirei”? - Prin 20 octombrie. - Atunci, prin 20 septembrie. - Bine, o să caut. Ai avut timp să te uiţi pe Pârvan? - Da. E măreţ. Unul din cei mai mari şi înălţători. Şi scrie frumos. Am citit “Laus Traiani”. - Sunt fericit, maestre. Cu vizitele cum stai? - Mâine o să aflu, doctorul mi-a spus că o să-mi dea şi învoiri în oraş. - Noapte bună, maestre. - Noapte bună.

            Eu visez pe alţii, nu pe mine, ca Mihăilescu. Poate nu am fobii. - Crezi în scrierea unor vise adevărate? - Nu mai sunt vise, dacă se scriu.

            Am găsit, pe la prânz, “carnetul sentimental”, creionul “Tractoriştii” din 23 septembrie 1971 în care narează a fi fost împreună cu mine în fantastic, în câmp.

            Umorul întâlnirilor noastre, convenit cu măestrie, mi-a slăbit concentrarea. Trecând pe lângă un bătrân cerşetor, îi spuneam în gând “Ar trebui să-ţi dau. Ar fi creştineşte. Ar ajuta.” Îl lăsasem în urmă, incapabil, ca şi el, de a înălţa ruga până la Dumnezeu. Cum ne-ar fi lovit ura subită pentru ceea ce unul pierde, altul are, pentru ceea ce având îl dai altuia sau, cu jind nepotolit, primesc eu de la altul. Vederea, îmi spuneam, pe sine să se vadă lumină dumnezeiască. Scandalagiii şi sălbaticii, biata femeie care a coborât şi ea ochii puteau privi etern la Autoservirea din staţia Sebastian.

            Să-l văd pe Vasile. Da, doamnă, gândurile se risipesc în univers şi le putem lovi. În povestea din câmp vedea cum mergeam amândoi şi priveam aceeaşi imagine şi ne agăţam de aceeaşi aripă de tablă.

            Ce bine e să ai un tată. Lui Şora îi făcusem legătura, la acelaşi telefon, cu fiica pe care a “crescut-o”. Îi seamănă şi aşa, toţi ai lui sunt mops-mongoloizi. Eu i-am moştenit lui taică-meu râsul. Am părul creţ, ca unchiul mort în război.

            Două ore le-am petrecut cu tata la Gambrinus. Vorbea şi despre Rousseau. Se schimbase. Între 40 şi 50 de ani, se încăpăţâna să arate cu un deceniu mai tânăr, iar acum, brusc, arăta cu zece ani mai bătrân. - Am un prieten bolnav, are leucemie. - Nu e bun diagnosticul. Am un coleg, Aburel, frate cu un profesor mare. L-a operat chiar fratele. I-a diagnosticat ciroză şi, tăindu-l, s-a văzut că are ceva pe ficat, dar nu ciroză. - Când l-a operat? - Acum două săptămâni. Pe gestionara aia grasă o ştii. De opt ani toată lumea spune că are leucemie.

            Un taur tânăr era cu tatăl său pe câmp. Primul dispare un timp şi se întoarce gâfâind: am găsit o cireadă de vaci, zic să dăm o fugă şi să ne ocupăm de două-trei dintre ele. - Eu zic să mergem încet şi să ne ocupăm de toate. Fabulă spusă de un american la întâlnirea bibliotecarilor.

            Doctorul Manole vrea, printr-o scrisoare, date noi despre Vasile spre a stabili poziţia astrelor la naştere şi destinul posibil. Mai ales ora naşterii “te rog mult trimite-mi-o urgent”. În post-scriptum: “Am făcut tema lui V.V. Pentru ora 3 a.m. Pare (în acest caz) să fie predispus la îngrăşare şi la o oarecare comoditate şi indolenţă, dar mă surprinde să facă afecţiunea care i s-a diagnosticat. Mă întreb dacă nu e vorba de altceva care seamănă aparent şi este ceva banal şi trecător în realitate. Dacă s-a născut mai târziu (pe la 4-5 a.m., este slab, probabil brun (brun?), foarte ambiţios, proprio sensu. Atunci s-ar putea ca diagnosticul să nu fie greşit, dar în acelaşi timp vitalitatea proprie să înfrângă toate relele şi să treacă şi peste aceasta (cum îi stă bine unui Berbec ce se află, în acest caz.). Îmi trebuie neapărat ora sau alte date din care să deduc.

            Centralista: - Nu răspunde. - Vreau să vorbesc cu medicul de gardă. Bună seara. Domnul Vasile Văduva nu răspunde la 15, este învoit? - Cred că da, dar să întreb pe doamna soră. - V-aş mulţumi mult. - Un moment. Da, e învoit. - Mâine îl găsesc? - Da.

            Moartea să fie o simplă învoire şi apoi gata. Linişte orfică, de după cânt. Mâncam cartofi cu aceeaşi stare de ieri când ochii îmi păreau supranaturali şi privirea o treaptă divină. Apa, care dintotdeauna mă transpusese, în timpul înghiţirii, mai ales în copilărie şi adolescenţă, mă purta în sfere fericite. După privire, mai mare e gustul.

            La sfârşitul post-scriptum-ului, doctorul adăugase: “Iartă-mi frazeologia de clasa a şaptea. Sper să mă înţelegi”. Acum deschid caietul lui Mihăilescu. Nu-i înţeleg bine scrisul:

            “se făcea că făceam o plimbae într-o regiune muntoasă. M-am găsit urcând cu F. Miss un teren sfărâmicios. Era foarte cald şi mult praf. La un moment dat a trebuit să urc nişte povârnişuri foarte repezi, observ că sunt în faţa unui perete înalt de cca 30 m şi chiar aplecat în partea de sus. De ce l-or fi scobit aşa lucrătorii, gândesc eu. În locul lui F. Miss apare un băiat de ţăran zdrenţăros. Urc câţiva paşi. E imposibil. Observ că într-o parte era peretele mai mic şi parcă făcea şi nişte trepte. Să o iau pe acolo, zic, ca să urc până la culmea cea înaltă (care era la fel cu cele pe care le mai visasem şi altădată, din teren sfărâm.) În timp ce mergeam spre partea aceea, îmi vine în timp că ce ne facem dacă plouă, băiatul neavând pe el decât o haină de aba zdrenţuită.

În acet timp începe să plouă.

Aceasta însă parcă îmi imaginam.

            Treceam pe lângă o căsuţă. Îmi imaginez că dacă plouă aş bate şi aş intra.

            Dar dacă or fi hoţi, gazda ne-ar curăţa? Îmi imaginez că ar veni tiptil spre spatele meu cu un cuţitaş şi eu aş sta la pândă şi l-aş prinde.

Cu aceasta m-am deşteptat din vis.”

            Nu gustul mi-e azi templul, cum nici ieri privirea, ele m-au strecurat la poalele muntelui din visul său tuberculos, în faţa filelor greu mirositoare, de peste 30 de ani, dar eu sunt treaz, ca Vasile, a doua seară: Totuşi nu vreau să-i dau dreptate lui Melville cu “Doamne, ajută-mă să nu isprăvesc nimic”. Încerc să desenez, ceea ce n-am încercat niciodată. Ceai. Duh de tuberculoză. Mă închipuiam ieri curăţându-le cu limba, ori mâncându-le aceste carnete bolnave, nemaivenind din lumea aceasta. Am desenat iadul, gustul. Capete de tauri, raci, feţe feline. Se aude flautul. Mă voi spăla, mă voi îmbăia, să mă curăţ de aburul tuberculozei, de Aburel, profesorul, de gustul peretelui rece. Voi bea ceaiul când o să îmi vină în minte Vasile.

            N-am folosit aproape niciodată cuvântul “observ”. Mai citisem două vise ale inginerului, pe tonul ăsta. Toate încep cu “se făcea”, dar ajung la “observ”. Când spui, deci, simplu , “observ”, presupui poate întotdeauna un “se făcea” şi mai bine nu-l mai foloseşti. De aceea nu-l “observă” pe Dumnezeu şi de aceea observă pentru că nu observă decât ce poate observa a doua oară în vis.

            “Se făcea că sunt în odăiţele de la G. (cameră, antre şi bucătărie), toate foarte curate, proaspăt văruite şi parcă venise în viz. m.: nu mai puteam de bucurie şi nu mai ştiam ce atenţii să-i fac.

            (La un moment dat parcă venise şi sora mai mică şi vrând să es din odaie observ pe jos o jucărie: era o capră albă care însă se mişca ca şi naturală).

            În faţa odăilor se făcuse un coridor lung ca cel de la J. (sau G. de la casa veche) şi parcă m voia să plece la capătul coridorului pe o portiţă şi eu o sărutam mereu însă cu sugestie căutând a avea în minte figuri bune.

            În continuare parcă eram f. necăjit însă acum se făcea că sunt la Cilic. Iată că zăresc pe o magazie stând două pisicuţe. Atunci iau o pisicuţă şi o strâng la piept cum făceam când eram mic (piticuţu lu nenicu).

            Parcă pisica zice că îi plac poveşti frumoase cu sfinţi şi eu îi promit că o să-i spun.

            Apoi intru înăuntru şi se făcea că sunt iarăşi în odaia mea de liceean.

            Am început să-i dau peste bot pisicuţei... însă cam tare, şi iată că din pisicuţă se transformă într-o fetişcană nostimă, care parcă admite că am ajutat-o să nu-i fugă caii de la trăsură şi că sunt “f. drăguţ” şi eu nu mai puteam de bucurie de aceste laude.”

            Regretam că am uitat la birou cărţile de Baudelaire şi Poe cu doctrinele. Bine că se duc frunzişurile, apar bisericile la vedere. Am sunat la Vasile. Era învoit 2-3 zile acasă.

            De ce mângâi pisica, de ce îmi luasem un fel de rămas bun de la canar când m-am culcat? Nu m-a enervat mustăciosul spunându-mi că am mereu un aer diafan, nici muncitoarea de la multiplicare, că sunt cel mai copil dintre copii, nici agentul care mă privea prin ochelarii întunecoşi alături, câteva clipe, de doamna “general”. Mirosul de ţuică amestecată cu vomă îl iertam când ţiganca insinua “tăticule”. Biletul de loto dăruit de tatăl meu ieri tocmai asta îmi adusese: vânzătorul povestea ceva şi eu nu m-am întors să-l urmăresc, doar târziu i-am văzut cârlionţii sub bască şi mustaţa roşie râzând (seara:) de parcă toate biletele nevândute, dacă sunt şi câştigătoare, ale lui ar fi putut să fie. Nici accidentele zilnice de la Chirigiu, din cauza stopului. Dar toate astea sunt mai mult

bucurii, egoiste dar bucurii de a nu fi dureri ale sufletului meu, ci oferte străine, întâmplătoare, permanente de durere din afară.

            Durerea mea pe care o cred a prietenului meu, doar el spunea: “Când mă gândesc la mine, mă cuprinde o adâncă milă”. Mă învaţă să mor. Eu nu-l învăţ nimic. “Trecerea de la cunoaşterea morală a raţiunii comune la cunoaşterea filosofică”, voinţa bună din “Întemeierea metafizicii moravurilor”, a lui Kant: “Chiar dacă, printr-o împotrivire deosebită a soartei sau printr-o înzestrare sărăcăcioasă a unei naturi vitrege, acestei voinţe i-ar lipsi cu totul capacitatea de a-şi realiza intenţia, dacă în ciuda celor mai mari străduinţe ale ei, ea n-ar putea totuşi împlini nimic şi nu ar rămâne decât voinţa bună (fireşte, nu ca o simplă dorinţă, ci ca o folosire a tuturor mijloacelor în măsura în care sunt în puterea noastră), ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră preţioasă, ca ceva ce are în sine deplina sa valoare.” Îmi visez prietenul, printre litere, când ajung la datoria de a-ţi conserva viaţa. Un om de la oraş, care nu s-a dus niciodată la ţară, vorbeşte pentru mine - “dacă nenorociri şi o supărare fără nădejde au înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă, dacă nenorocitul, tare la suflet, mai mult indignat de soarta lui decât umil şi abătut, îşi doreşte moartea, dar totuşi îşi conservă viaţa fără a o iubi, nu din înclinaţie sau frică, ci din datorie, atunci maxima lui are un conţinut moral”.

            A adus un inginer în patul celălalt. Vasile prea vorbea însă calm. Inginer a fost şi Mihăilescu. Aseară a văzut şi el filmul. Iar aluzii. “Mortul” nu mai avea decât două săptămâni, fiind bolnav de leucemie. Misterioase cruzimi peste puritatea amintirii şi prevederii. Mă apasă datoriile faţă de miniştri şi ale miniştrilor faţă de mine. Funcţionarii îşi dosariază propria lor providenţă.

            I-am dus “Getica” într-o servietă, împreună cu un carnet şi scrisoarea doctorului (meserie suspectă). Discuţie de ore. Mâncase heringi, îşi reproşa. Mai scrie, dacă poţi, synopsis-ul pentru 10.000 de lei. După dialogul Pârvan şi “filosofi despre poeţi”, “Frontul Mărăşeşti”, litera mare, i-am citit scrisoarea. Va afla ora. Se întreba dacă mama sa o mai ştie. - La cinci copii, crezi că o mai ţine minte?

            I-am povestit întâlnirea cu tatăl meu şi a desprins două parabole: a banilor şi a tăcerii. Sunt un singuratic, zice Vasile, că nu vrea dictafon, îi place să scrie. Mă laud cu transcrierea viselor lui C. Mihăilescu, i le povestesc, mă consideră un editor bun. - Ce zici de afară, că ninge? - Îmi place mult. Iarna nu miroase. Iubesc nordurile. Nu ştiu dacă aş rezista fizic. Dar e mai curat. - Şi lumea vorbeşte mai frumos. Ce albe or fi acum pădurile, biserica-n ruină, spionul, sonetul de mesteceni.

            Ţăranii dorm pe spate. - Eu sunt ţăran şi dorm pe o parte. - Ai fost ţăran. Italia. “Să-mi scrii o epistolă. Italia e o ţară. Acolo a fost şi Badea Cârţan. Nu în Bulgaria sau în alte părţi”. Mă voi întoarce la “Călinescu”. E primul plan ordonat pe care-l aud. Să iei o leafă mare spre a fi un cititor. Peste tot se mănâncă între ei, dar acolo mai rar, la o săptămână, ca pe o clătită.”

            La plecare, Domniţa mă invita la masă. “O să mănânce şi Vasile cu poftă.” Am refuzat-o spunându-i că mi-am luat la revedere şi că am impresia că el voia să se odihnească. Supa mirosea bine. Alda venise să mă îmbrăţişeze. Afară nu mai ningea. Aerul era fantastic. Am apucat-o pe străzi.

            La ambasada chineză, în fotomontaj, dezgroparea unor morminte. O femeie de acum 2100 de ani, acoperită de un lichid roşietic, înfăşurată în 20 de pânze de mătase de la cap spre picioare în 9 rânduri de eşarfe. Era şi fotografia ei, culcată. Să fi avut vreo cincizeci de ani. Am regretat că nu fusese mai tânără. Nu m-am felicitat pentru perversiunea de a dori moartea de tinere a unor femei pentru a le întâlni trupurile după mii de ani. Am privit-o recules, pocăit. Am mai văzut o fotografie a marelui zid şi a mai multor munţi.

            Am străbătut oraşul. “Omagiu la prima zăpadă”. Muzeul. Expresionism. Marea Nordului la Ostende, Stânci la Biaritz. Portretul englez, plictisitor, înghesuială mare, mai ceva ca la expresionism. Hogart, Raynolds. Am intrat la galeriile de artă universală – mai mult italiană, se potrivea cu plecarea mea, dar şi puţină spaniolă, germană, mai ales flamandă, rembrandtiană.

            Nansi îşi anunţă sosirea pe mâine. Seara, înainte de film, după două ore de mărturisire a lui Mihai Şora – cine a scrie în româneşte despre a fi. Extraordinar ce puţin epic se află în idei trăite şi vorbite. Întâmplarea de a fi ales din Aristotel pasajul cutare, de a-l fi citat pe Nicolaus de Cusa, de a fi păstrat şi intermediul lui a avea, a fi – a face, întâmplarea-labirint, întâmplarea-cădere, întâmplarea-nonşalanţă, întâmplarea-libertate, şansă, scepticism personal, romantism, logică muzicală, atmosferă.

            23.3./24.3. 1945. “Se făcea că trec peste o potecă îngustă (peste calea Vic. Aici lângă Teatrul Naţional) şi noroioasă cu pietre împrejur şi că mama f. supărată pe mine dădea cu pietre în mine. Deodată ia o piatră mare şi o asvârle în pieptul meu.”

            5.12.1972. Eram în curtea de la Găeşti (unde am copilărit). Proprietarul mi-a spus, când a intrat cineva pe poartă: “Uite-l, e general”. Văzându-i uniforma, pe măsură ce se apropia, vedeam că e fiul generalului. Vorbea de aviaţie. Nu era încă pilot, ci “mândru”, un fel de ajutor.

            Arcuda, vila lui Ion Ladea, măştile, picturile mamei sale asasinate, statuile învietoare de eroi, mâna lui Blaga. Discurs despre răutate. Muzică italiană. Vin negru. Am luat două romane poliţiste pentru Vasile. Îl liniştisem în legătură cu pensia, citindu-i punctele legii. “Dragă Gigi, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Acum ştiu că n-am fost nedreptăţit. Nu voiam să pierd, nu sunt numai banii mei, ci şi ai familiei, am aflat că rămân fiicei mele”.

            Ieri, pe vremea asta, băusem vin şi l-am văzut o oră pe Vasile, azi am băut cu Iuga şi cu Suciu vodcă – i-am povestit – şi l-am văzut un minut pe Vasile. Prin tine, în viaţa mea a intrat spitalul Sahia, nume de biserică. - Pe cine căutaţi? - Pe maestrul Vasile Văduva. - Aici nu avem maeştri, avem bolnavi. - Vasile nu e bolnav. - E vărul meu.

            Cici îl tratase de pneumonie în primăvară. “Îi cunosc fiziologia atât de bine...” Vorbea ca o fiinţă de sticlă care priveşte prin corpul său celelalte fiinţe tragice. “Nu mă interesează că a spus înainte Nietszche sau Baconski ce gândesc eu acum”. Anume, când avea 17 ani, spusese: - Mă simt resemnată. - Cum aşa, de ce? - Din raţiune.

Evoluţia nu se ştie. Verdictul e acelaşi.

            Mi-a arătat Domniţa fişa. Am leucemie acută. Gradul doi. N-am fost nedreptăţit. Dacă eu, Doamne fereşte, mor într-o lună, o să-i rămână Aldei. Mi s-a adus un medicament nou, din America. M-au minţit toţi. Acum, după ce am aflat, toţi vin la mine cu nasul în jos. Se simt cu musca pe căciulă şi sora, şi doctoriţa, şi doctorul. Aşa a venit şi doctorul ieri, “Tovarăşe Văduva, îi dispăruse zâmbetul lui de totdeauna. Domnule, nu tovarăşe, Văduva, zice, în ţară mai sunt doi hematologi mari, vă dau adresele lor, telefoanele, puteţi să vă adresaţi lor dacă nu mai aveţi încredere în mine.” Mi-a plăcut nobleţea lui. Mi-a recăpătat respectul. I-am dat o carte lui şi doctoriţei. N-am ce să-i scriu; el e un medic. O să-i dedic o nuvelă, da, e un om mare. Ţi-am spus că e însurat cu o Sturza. Am vorbit mai mult ca tine, vezi?

            Am şi Idei şi forme istorice. - Nu, nu aici, nu pot citi Pârvan. L-am citit acasă, da. Laus Traiani l-am citit de trei ori. Getica, am încercat, folosind indexul, cum ai zis, la Zalmoxis, nu m-a cucerit. Memoriale, da. Mi-a dat telefon Ungheanu. L-a citit, sigur. I-am spus că Pârvan scrie dumnezeeşte. A încuviinţat, nu-l crede scriitor, ci preot. - Eu nu-ţi fac alt program decât să te cunun după ce se termină postul. Şi să te duc la Arcuda, ca la adevăraţii Arnoteni. - La adevăraţii Arnoteni sunt şi curve. - Aducem. Dar n-o să le simţi dorul. E prea frumos. - Sunt tablouri de valoare? - De mare valoare. Şi statui.

            Bătrâna proprietăreasă din Detroit – are 80 de ani – văzându-le în poze pe Nansi şi pe doamna Diaconu îmbrăcate în pantaloni, a remarcat: “Acum se poartă şi pe acolo (sau la noi, înţelegând în România, proprio dire) ca pe aici (dacă nu cumva “pe la noi”, în America).

            Moartea indianului. Lui Vasile Văduva. Ediţia I, Bucureşti 197... A nu fi un testament-bocet la moartea prietenului, ci o incantaţie izvorâtă din toate trăirile mele spre a-i sugera viaţa şi învierea. Oameni-păsări, morţi-magicieni. Nemuritorul indian îmi va ierta speranţa de a-l fi îndreptat spre el.

            Îi plăcuse romanul, mai voia. Şi un pachet de Kent - “din cauză că stau în pat am ajuns ca o babă – mi-am dorit ţigări mai bune”. - Cum te simţi? - Medicamentul ăla se pare că e bun. - Îmi pare foarte bine. - Dar mie!

            Roşu de fard pe coperta ediţiilor mai vechi de aventuri. Femeia infernală de Agatha Christi, O dramă sub Napoleon de Conan Doyle, Trei zile de mister. Dansa. Din colecţia cumnatului, alesese un roman de Graham Green, om serios.. “Am vrut să scriu un roman poliţist. Îmi trebuiau bani.” M-a îmbiat cu o portocală. - Eu nu mănânc struguri şi portocale. - Mănânci mere şi bei apă. - Şi, pe urmă, am fost la Diaconi. Aveau numai o porţie de fasole şi cartofi.- Ce legătură? - Că am refuzat, am antrenament. - Nu, că portocala mea nu e întreagă, numai jumătate.

            A monologat despre medicul Gh. Rădulescu, ca despre un mit al distincţiei aristocratice, ştiinţei medicale şi demnităţii omeneşti. Înalt, bine, ca un american de 50 de ani, ca Nixon, “dar ăsta e şi deştept, e un mare medic”. Nu şi-a înşelat decât de două ori nevasta, accidental. Are sânge nobil în vine, nu de şofer la Lahovary. Putea să-şi ia un Mercedes, dar şi-a cumpărat Dacia. Îl impresionase mai mult ca orice pe Vasile când în cabinetul său a deschis un sertar să-şi ia ţigări şi a văzut “Virginia” fără filtru. A fost copleşit. Fumase şi el. Dar nu asta este totul. Nu-şi putea numi sentimentul pentru el, vorbea de iubire, găsind banal – i-am sugerat respectul, gândindu-mă însă la motivul real pentru care îmi telefonase. Primise vizita doctoriţei Cici şi discutaseră despre întâlnirea din seara zilei de Sfântul Nicolae. Voia să ştie mai multe despre ea şi eu i-am schiţat romanul, cum se uitase un minut la mine, neştiind de unde să mă ia, că în copilărie aveam figură de tont dar acum aş arăta bine, însă nu mă vedea, n-avea ochelarii. Vasile s-a ridicat, a traversat rezerva, mi-a dat mâna, “Salut, nu am auzit demult o replică asemănătoare, ştiam eu ceva”. Aici a început elogiul lui Rădulescu, adevărat nobil, nu snob. Am apărat-o pe doamna Cici cu destul succes. Medicamentul său, Citosar, praful străveziu din sticluţa minusculă, i-a strălucit, concurându-i surâsul – 1000 de lei în valută. A scos prospectul. “Şi doamna Cici mi-a cerut un prospect. Ştii engleză?” Şi iarăşi mi-am spus să aflu adevăratul motiv pentru care mă căutase. Cunoştea textul, voia, ca şi cu legea pensiilor şi cu altele, să confrunte, mie dându-mi nemărturisitul sentiment, nici acesta, că am ultimul cuvânt. Textul – o pagină de ziar sau de “Tribuna României”. Necunoaşterea limbii, dorinţa confruntării, plinătatea evocărilor de mai înainte au transformat buchiseala noastră într-o scenă de epopee tragică. Mă simţeam dus, prin graiul unei limbi necunoascute, în zone sublime, reproşându-mi-le. Vasile săgeta în nuanţele inventate stângaci voluptatea iminentelor chinuri şi sfârşituri cu superstiţie fericită de a mă fi ascultat pe mine în cuvântul căruia îşi putea permite să nu creadă nimic şi credea pentru a se imuniza. Se înserase. Aşa-zisa traducere s-a prelungit enorm. Începusem să intru într-o transă hipnotizat de vorbe asemeni celor din cânturile lui Ezra Pound. I-am luat textul să i-l traduc acasă şi să i-l duc mâine.

            Apoi am vorbit despre pictură şi cronica mea plastică - “te-ar întoarce spre antichitate”. S-a oferit să-mi obţină spaţiu pentru ea la ziarul său, unde îi va lua locul Domniţa, ceea ce îl bucura imens. Am pledat, în aceeaşi transă, cauza mea picturală, dreptul de a scrie despre Pallady, plătit cu exersarea pe alte tablouri. Îi evocam vizitele mele la Adrian Maniu, în casa căptuşită cu tablouri de Rodica, soră-sa, nemaicomentate, fapte de magie, hrănirea păsărilor, cărţile de joc cu un desen uniform pe dos, cu unul mic pe faţă. Maniu umbla numai cu Demian, duh de pictură. Era surd dar pictura îl ajuta. “Ai văzut ce le-a zis-o puştiul”, a spus într-o seară cu public despre mine cuiva. Un tablou, portretul. Mă înfierbântasem. Ţigările şi le dorise “ca o babă”, spunea Vasile. Pe doamna Cici era dispus s-o treacă în galeria iubirii, “deşi soldatul ăla nu-mi place”, dar m-a iscodit: “Ce zicea de vitalitatea noastră?” “Da, într-o aluzie la tine, era de părere că artiştii iubim viaţa mai mult ca oricine şi că asta contează (singurul loc în care n-am tradus corect). În fine, prin plasarea proiectului de cronică plastică pe un drum găsit şi aranjat de el se plătea parcă de o prietenie destul de veche şi, şi mai mult, adevărată, pură. Mă înfirbântasem vorbind despre poezia mută a picturii, când au intrat Domniţa şi Alda. Alda nu vorbea – îi spusese Domniţa să nu vorbească mult. Nici nu îndrăznea să-şi privească tatăl. Avea o jacheţică nouă, roşie.

            I-am salutat şi am ieşit, după două ore de fericire nelămurită. Fredonam ceva care mă face acum să mă gândesc la foşnetul norilor de ţărână de deasupra drumurilor când bate vântul cel mai tare din toată viaţa mea.

Până adineauri am scos cu Nansi cuvinte să traducem “Citosar”.

            Ieri mai erau Domniţa şi tatăl lui Vasile. Duminica viitoare o serbează pe Alda. De revelion, unde petrecem? întreabă tatăl. “La primăvară o să merg acolo” - în satul unde s-a născut, Stângăceaua, spune Vasile. Se va prezenta în faţa comisiei din nou la 29 noiembrie 1974, peste doi ani, îşi informează Domniţa socrul. “Noi, pensionarii” (el şi tatăl său). Despre mine, “el a fost ziarist, eu sunt fost ziarist.” Am vorbit despre fluiere, tatăl vrea să-şi facă şi o vioară din prun uscat. “Şi mie mi s-au pus zece kilograme de sânge. Mi-a spus sora că o fi de la fete tinere şi eu i-am răspuns că e păcatul lor” (tatăl). O scrumieră. “El nu e decât aparent dezordonat” (de mine).

            Trăsuri. Brăila. “N-am fost, mamă?” “Nu. Cu cine-ai fost? Eu stau în spital şi tu te plimbi cu trăsura...”. Cărarea plumbului pentru “Tiparul studenţesc” în trăsură. Şapte inşi păzeau un cal şchiop. “Şi banca e o putere”. Scrumieră.

            Când plecam, din curtea spitalului i-am strigat: - Pe mama ta o cheamă Elisabeta, ca pe maică-mea. - A, am aflat. M-am născut între 10 şi 12 ziua. - Mi-ai spus, am comunicat.

            În povestirea “Gologanul”, aveam de gând să scriu şi despre stomacul deplasat al mamei sale Elisabeta, ca o roată, ca o sferă, ca o minge de rugby, ca un gologan fără valoare din ce în ce. Şi atunci m-a apucat criza.

            Ieri, la spital, portarul nu m-a lăsat să intru. Până la urmă a dat telefon la surori “să vină în hol să-şi ia scrumiera şi...” Dormea. I-am lăsat scrumiera la poartă. “Ţi-am dat telefon să aflu cum ai venit în chip de Moş Crăciun în timp ce dormeam şi mi-ai lăsat scrumiera.” “Nu am fost eu, ci sora”.

            Doctorul Neagu îl sunase pe Vasile, să-l caut. Aurel Iordache, din Găeşti, ne invita marţea viitoare, în calitate de scriitori, să-i spun dacă mă duc sau nu.

            Răspunzându-i la telefon lui Ştefan Stoian, zice Vasile: “Am o şedinţă de lucru cu scriitorii Alexandru Văduva şi Gheorghe Anca”. În schimb, unei femei, ceva mai târziu, i-a spus că este decât cu mine, pe care a avut plăcerea să mă cunoască – nu ştiu cu cine vorbea - “citesc, joc table, mănânc medicamente. N-am murit”. Comenta cu Sandu că nu se pot memora replicile mele, care ar fi bune într-un roman, “un personaj ca el care să apară din când” – i-am spus că eu sunt Croitorul din Faulkner, cum şi el declarase ritos, cu câteva zile în urmă, “noi suntem un clan, ca Snopşii, pe ce punem mâna nu mai lăsăm” - era vorba de angajarea Domniţei la ziar, în locul lui. - Replicile lui Pituţ mi le aduc aminte. “Am auzit că ţi-ai luat maşină.” “E, maşină, o vechitură, un hârb”. Nu mi-l imaginez conducând. Şi-a luat maşină ca să se ducă la el în Bihor să ia cartofi, varză, că aici s-au scumpit, nu să se ducă la Athene Palace. Sandu, când cu povestea replicilor: “Cum să nu le ţii minte, că aştepţi o săptămână până dă o replică”. - Dar pe Sorescu ţi-l imaginezi? - Da, e oltean. Mi-l imaginez conducând şi un avion. - Păunescu are şi şofer, a scris şi imnul (i-am promis că i-l voi citi la telefon azi).

            A avut succes scrumiera lui Nansi – acasă a aflat că e a fabricii din Sighişoara. Povestea cu “e ciobită” nu se adeverea, dar poate că chiar s-a ciobit, fiindcă Domniţa a plecat cu sacoşa foarte încărcată, înghesuind multe lucruri. Începuse să fie neliniştit la acest gând. Îmi aranjase să public un serial de articole de plastică. M-a ispitit cu ce subiecte vreau să ofer. Mă descumpănisem – păi, un tablou de aici, unul din Italia, Pallady (Avakian), despre porţelanul nostru de proastă calitate, casa Ladea, Pătraşcu, naivi. Am comentat incoerenţa mea şi relaţia cu Ungheanu şi cu alţii. Era reuşita publicării articolelor de plastică pentru Vasile o încercare a mea din care va fi văzând – ca să zic aşa – dacă eu sunt serios. Am făcut haz şi oarecum am revenit la scrumieră.

            În “Tribuna României”, semnături cu iniţială, pentru străini! Z.N. Din Noua Zeelandă. Putea să inventeze un nume, cum am inventat eu în Teleorman, putea să-i zică Zaharia Nastratin.

Chenarele supranumerare la ilustraţiile lui Demian după Sadoveanu.

            “Un jurnal al acestei spitalizări”, când spunea aşa, m-a cuprins o ameţeală că el totuşi ar fi nemuritor. Sandu: în genul “Cu sânge rece”, nu, ziceam eu.

            M-am gândit la etimologia privirii -

Prin muzică te-am auzit, duh sfânt,

deasupra capetelor sfinte

şi-ngenunchiat-am pe pământ

pe creştetele de părinte -

şopteşte mai părut ce-i sfânt

pe creştetele stinse de părinte

să mă trezesc de la pământ

când vinul strigă şi mă minte.

Apoi de muzică m-am depărtat.

Erai mai palid astăseară. Şi întunecat.

            Ce avea Alda tocmai în ziua celei de a cincea aniversări? Vărsat pentru copii, am uitat. Cred că ai observat că i-am sărutat mână. Ştiu că nu suplinea cu nimic bucuria ta neîmplinită din grijă. Să mă ierţi că am dat atâta din gură în casa aceea plină deodată de femei atât de slăbite – şi Domniţa, şi mama ta, Elisabeta, şi surorile tale şi Sorina şi sărbătorita. Să mă ierţi că eram cel mai gras, mai ales în pantalonii de mai multe ori cârpiţi (consilierii, ştii), dar mai bine mi-e şi neiertat. Pusesei pe canapea o hârtie de sac şi stăteai, n-am dat mâna. Vorbeam senini despre una, despre alta. M-ai îmbiat cu lichior şi două sandvişuri. Ţi-am spus toţi setoşi: “Să-ţi trăiască”. Ci tu rămânând oarecum statuar, să ştii. Eu trăgeam cu expoziţiile, cu marele tău îndemn şi efectul lui, tu te fereai să ţi le descriu pe toate, mă credeai că privirea e mai sus de toate, dar nu acceptai să-ţi demonstrez. Îţi mulţumesc pentru cât ai demonstrat-o tu întotdeauna şi şi astă-seară, mulţumindu-te să priveşti la toate acele fiinţe feminine, fără tresăriri vizibile; ţi-a spus Alda, când ai anunţat că vrei să pleci: “Stai să te mai văd şi eu”. Şi ea, auzi.

            M-a cuprins o mare bucurie când mi-ai propus să te conduc pe jos, să-ţi faci plimbarea, mă simţeam un fel de cal înaripat. Opririle nu mă îngrijorau. Bucuria ta îmi ajuta să mă recunosc. Ţii minte că puţin după ce te-ai întors spre peşteră şi ne-ai povestit petrecerea noastră cândva la subsol, apoi te-ai uitat după o femeie să vezi cine mai umblă prin oraşul ăsta, un bec fluorescent normal ardea numai pe jumătate şi cobora peste noi chiar o lumină roşie. Când am început să-ţi istorisesc, nu, că eu nimeresc 700 de seri din o mie tocmai când se aprind becurile şi au culoarea neonului, dar am lăsat şi mi s-a părut că ai fi ascultat. Curând ai spus că eu am colindat ţara în lung şi-n lat, ai spus-o de două ori (îţi aduceai aminte Apusenii, eu – pădurile) şi să colaborez la “România pitorească” - i-ai bătut pe şefii ei şi la table şi în dialog. Cu lecturile coborâsem pe scară. Nu te interesau, fusesei entuziasmat “atunci”, dar acum nu mai erai. Nu suportasei traducerea la “Pe patul de moarte”. Îţi apăruseră urâte dezacordurile, “Nu ştiu cum or fi sunând în americană, dar mie...” nu-ţi plăceau.

            Ce seară frumoasă. Ceaţa se împuţinase. Îţi trăsesei gulerul până la nivelul ochilor, unit cu căciula în spate, aveai şi vată în urechi – ah, când ţi-am spus de durerea mea de trei nopţi la o ureche şi de tratament, închipuieşte-ţi că – şi doar ţi-am pomenit de văduva colonelului – nici nu mi-a trecut prin cap să ţi-o descriu în chip şi fel. Ai simţit miros de cârciumă şi era peste intersecţie. Ţi s-or fi ascuţit toate simţurile. Socoteai cu mândrie, cumva, că azi împlineai două luni de când te-ai internat, în 17 octombrie 1972. Ai venit tot singur. Cu tramvaiul. Aproape ţi-a fost milă de ceasul meu când ţi-ai adus aminte că noaptea stă şi acum, că se lăsase întunericul, el stătuse şi tu ai zis să nu-l mai pornesc, uite-aşa. O, noaptea asta singur în minister, de permanenţă, cu trei pendule lângă mine, ministru, îl pot scuti. M-ai măgulit regretând că nu merge centrala spitalului, căci altfel mi-ai arăta tu, chiar dacă ai zis-o din delicateţe.

            După ce ne-am dat mâinile, cu mănuşi, aplecându-ne unul în faţa celuilalt cu câte un “să trăiţi” şi privirile deloc ironice, mai mult repictate în fiinţa noastră de mişcările trăirilor, am mers repede, destul de repede, am şi fugit, dar numai uneori respiraţiile erau aceleaşi cu cele din timpul plimbării. Parcă aş fi respirat şi fără tine. Lăudasem aerul, noaptea. Eu am privit şi luna. Nu ţi-am făcut nicio invitaţie. Am ajuns, totuşi, înainte de începerea concertului. N-am ajuns şi locul, însă şi în catedrală e un lux, cei din picioare fiind de 2-3 ori mai mulţi astăseară (şi am mai văzut). Peste o mie jumate erau. Ascultând Oratoriul de Crăciun, sufletul mi s-a înălţat îndeajuns pentru a-mi aminti de privire şi mi-am întâlnit-o cu o alta. Cred că la întâmplare. Muzica se dramatiza, dar privirea îşi urma contemplaţia de sine. S-au interpus capete, parcă dinadins. S-au dat apoi la o parte. Privirile se întâlneau. Era naşterea. Şi creatorul umplea bolţile catedralei. A durat mult fericirea privirii, chipul privit se roşise, părul blond vibra. Un fel de soră mai mare ne eclipsa din când în când. Apoi, când începuseră colindele, am plecat subit, cu gesturi intolerante. N-am regretat nimic şi-mi observam privirea dacă procedează la fel. Nu se mai întâlnea cu nimeni. Curând l-am văzut pe domnul Diaconu şi el a venit spre mine. Doamna Diaconu avea să cânte în concertul de Bach. Am mai observat pe pedagogul nedreptăţit în “Era socialistă”, care venise cu zile în urmă la mine, să acţionăm. O coincidenţă nefericită a făcut ca, după ce se aşezase parcă anume (nu ne-am salutat) în faţa mea, să-i văd profilul chel tocmai când corul insista latineşte pe “Umilitate”. S-a întâmplat ca şi cu plecarea fetelor că atunci când auzeam “Gloria”, nu descopeream vizual decât în glumă pe

profesorul de latină. După concert, ne-am întreţinut puţin cu doamna Franga, “Să-ţi trăiască. Ce voce. O auzim în fiecare an!”

            Lui Diaconu i-am luat două partide de şah.

            La revedere.

            Vasile mi-a cerut “Învierea” de Tolstoi. M-am gândit la învierea lui. Vrea cărţi serioase. “Ce altceva te-ar bucura?” S-a tânguit cu o tăcere. Spitalul are bibliotecă. În ea se găsesc clasici. “Mi-am dat telefoanele, căci după masă mi se pune sânge” Ieri se plânsese că nu se găsise sânge proaspăt, dar că tot i se pusese. I-am mulţumit pentru recomandare. A fost de părere să mi se mulţumească de la ziar, pentru colaborare. S-a angajat să mă recomande şi lui Toma George Maiorescu, “tovarăş de suferinţă”. “O, se fac uşor, după albume”. “Mai adaug că muzeul se află pe o stradă cu tei”. I-a plăcut cum minţeam. El le zisese “comori universale în muzeele româneşti”, eu “analogii universale”. Furia plasticii. Frigul fulguit m-a sorbit afară. M-am adăpostit în muzeu.

            Ieri nu m-am dus să-l văd. M-a aşteptat. Îşi anunţaseră vizita şi Ivan şi n-a venit şi Hossu şi n-a venit şi Stoian şi n-a venit. Avusese zi de vizite şi tocmai se gândea ce va face cu atâţia vizitatori. “Dar am fost bărbat. Nu m-am întristat. Am stat cu fratele meu Sandu.” Cum, şi el nu a fost printre vizitatori? Cred că n-a fost nici Sandu, Doamne iartă-mă. Tovarăşii m-au ţinut aseară până la şase fără un sfert. Atunci aş fi putut să ajung, dar mi-era teamă că n-o să-mi mai dea drumul şi n-am mai ajuns, iar în cartierul meu telefonul era stricat.

            Carantină din cauza gripei. Că-l văd scris într-o notă, la portar şi sufăr. Spune că se îmbracă şi vine el la poartă, să aştept să-şi ia şuba. Apare. Ieri i-a fost rău, astăzi nu-i mai este. “Vin să-ţi văd figura înfloritoare”. Mă întreabă printre gardul proaspăt vopsit dacă am vorbit cu Toma – nu – să vorbesc. - Cum merge jurnalul? - Nu merge. - Nu eşti un tip de jurnal. - Nu sunt (mult umor), nu fac nimic toată ziua, acum soileam. Mă pomenesc faţă în faţă cu el, fără gard între noi: “Să fug?” Ne luăm la revedere strângându-ne mâna, cu zâmbete de prieteni adevăraţi. Aud un “domnu' Văduva”, femeia îl mustră, către mine: “Dumneata eşti de vină, că ştii ce e în oraş”. “Nu ştiu, zău, am stat tot timpul în muzeu.”

            Etajul al doilea al muzeului era închis. Portret-autoportret, peisaj veneţian-napolitan, “viaţă”. El Greco, Spania. Alergasem la radio – în drum cumpărasem Kent pentru Vasile, de la minister, şi spusesem sărbători fericite la biblioteca italiană. Imprimasem două texte, despre un marocan, Fatmy el Fatemy – pe totdeauna pierdut – şi despre Artind (cu imprimare), apoi ascultasem, pe bandă, o lecţie despre transcendenţa artei. Acasă, am găsit fotografii de la Alba Iulia.

            După ce, îndoindu-mă mai dinainte, durerea (din lectura cărţii despre Patanjali) mi-a apărut într-atâta absolută, iar India – o alta, am aruncat, cam fără voie, cartea şi serile mi le-am petrecut, trei, în vinuri de trei culori, din trei locuri, de trei sărbători, fără durere. Vinul negru, într-o duminică, ultima, s-a revărsat în toată casa din fundul curţii, mascat uneori de trupurile agitate ale ţiganilor care-şi bat ţigăncile. Al doilea vin, bălai, la etajul şapte în “Negoiul”, secătuiţi de tifos. Al treilea, strident transparent, Nansi, filosoful, ceolalţi că maestre. Nu le mai spun că în timpul zilei am vorbit cu Vasile şi îl durea capul. I-a dat Chivu telefon, zăpada e bună, vineri află dacă îi dă drumul acasă, că i-au pus sânge pentru asta. “Chiar te las, nu mai pot, iartă-mă”.

            Cu o zi înainte (sau două, nu, una, după vinul negru, doar l-am întrebat dacă mai are voie să bea – nu, nici un fel de alcool) discutasem proza lui Vasile Voiculescu. Se pripise, recunoştea, afirmând că e mai bun decât Eliade. Are geniul limbii, îl atinge uneori pe Creangă, dar nici o povestire nu e de frumuseţea nuvelei “La ţigănci”. În jurul limbii, seniorul Vladimir Străinu,  editorul Arisitide Popescu, “dacă eşti editor serios, când te duci la un muribund, ai contractul în buzunar şi, eventual, un avans bun, nu-i ceri prezentări”.

            Ceaiul îmi dă elanuri. Tăieturi din ziare – sisteme umane extraterestre, 16 pasgeri în avion părăsit, seism în Managua, foto Apollo 17. Faţa de aici a pădurilor vrăjind sănătatea lui Vasile. “Sfântul Vasile să vă fie binefăcător şi să vă aducă fericire”. Leopardi: “Tutto e male. Cioe tutto quelo che e, e male, che ciascuna cosa che esiste e un male; ciascuna cosa esiste per fin di male; l'esistenza e un male e ordinata al male: il fine dell'universo e il male; l'ordine e lo stato, le leggi, l'andamento naturale dell'universo non sono altroche male, ne diretti ad altro che al male... Questo sistema non ardieripero estenderlo a dire che l'universo esistente e il peggiore degli universi

possibili, sostituendo cosi all'ottimismo il pessimismo, chi piu conoscere i limiti delle possibita...”

Grindineze creştete

paparude veştede

numai floarea bate-mă

părinteşte patimă

Dealu de cu paştele

înroşească-şi coastele

numai floarea vindece

glasul fără cântece

Vede spuma sângele

mărilor ajunge-le

cu uleiul lemnului

plutitorul Domnului

Rugăciunea valurilor

liniştirea cerurilor

Suflete alină-te

Trupul tot de strigăte

Urlătoare vântură

pădurea de scândură

mistreţilor colţii le

înstelează bolţile

Zidul gol de aere

calde îl încaiere

neîntraripatele

adormindu-l fratele

Te cheamă Vasilie

nou născut aprilie

fagii cu făgiţele

înverzesc Domniţele

Se usucă porţile

vopsite cu sorţile

intră-n ace soarele

să coasă odoarele

Toartei arse ţinere

şi miresei ginere

în miresme tinere

dulci în zi de vinere

Ea în iad alunecă

să te ia de mânecă

sus la aşternuturile

unde-au fost săruturile

Numai floarea bate-mă

din ceruri cu lacrimă

luminează harului

noaptea roata carului

Ochii-n zarea zorilor

văzuţi ursitorilor

sare greier holdele

să-şi adune soldele

Noaptea roata carului

se învârte harului

într-un cerc de lacrimă

numai floarea bate-mă

            Încă odată în iad, după marijuana. Un ochi verde, visez şi parfumul, izbesc trofee, cingătoarea negrului argint în care albeşte mortul ochi al lumii ninse. O mână pe cetate, alta în vârful otrăvit al respiraţiei, berbecii-greieri de război. Mi-ar porunci să urlu la fantomele de ogari, dar eu mă cutremur gândindu-mă la ocean şi mă tulbură o iarbă ca a zvăpăiatei marijuane – moartea nu tocmai atunci, mai bine începeam cu ea, apoi restul, copilăria la sfârşit, aproape niciodată. Dacă timpul n-ar fi altceva decât un cântar al începuturilor, încă ai şti unde să-l pui.

            Peisajul abureşte, bodega se hâţână. În colţurile ascunse ale micilor odăi, de negăsit se maschează firile oneste. Corpul nu se deosebeşte de suflet. S-ar putea chiar ca sufletul omului să existe în afara trupului, ca umbra. Ori trupul, umbra sufletului, să existe o singură dată cât durează o respiraţie apoi să nu mai existe fiindcă există în expiraţie şi sufletul singur se va regăsi construindu-şi altă carne respiratorie.

            Arăta bine, se purta vesel. Alda, Domniţa (s-a angajat la ziar în locul lui, dar la scrisori). I-am spus că voi scrie o scrisoare la Tokyo şi, cine ştie... “Matale nu crezi că eşti cam găinar?” Când să bat în retragere, Alda: “Vezi că tăticul e bolnav şi n-are voie să fie enervat”. “Dar tu crezi că se enervează când vede un găinar?” Aştept să-şi înceapă rubrica la ziar.

            Mi-a înapoiat “Getica”. A păstrat “Memoriale”. Îl va fişa, fiindcă a devenit foarte român. I-am arătat “Idei şi forme istorice” în ediţia din 1920 – mirându-se de frumuseţea tipăriturii. Vasile Pârvan era şi director de editură. Astfel de cărţi cred că erau rare şi atunci, ca pentru scris rugăciuni. I-a plăcut titlui articolului meu “Arta romană în ţara geţilor nemuritori”. Am comentat, ca o aluzie, pe nemuritori. Da, Herodot şi Socrate le-au spus aşa. Acum, de Herodot n-am nevoie, de Socrate, încă. Dar...

            Se hotărâse să facă greva medicamentelor. Te saturi de viaţa asta... am cinci luni de spital... mă lasă şi creierul. Cu argumente.

            Nu şi duminică, dacă Alda s-a întrecut, din câte o ştiam, iar Domniţa zice că aşa se întâmplă mereu când vine acasă şi de-aia nu-l lasă doctorii. Deodată Alda spune: “O, de ce nu mi-ai dat mie repede un telefon. Veneam fulger. O prindeam. Că eu sunt o zână. Am putere să transform.” Şi Vasile o provoca în legătură cu taxiul, cu tramvaiul, cu muşcatul urechii, că n-are voie una, alta şi ea că cheamă miliţienii, iar dacă se înfuria, “Îi transform pe miliţieni într-o pădure şi o iau la goană până în Giuleşti.” Ea îi mai spunea şi în şoaptă multe poveşti şi impresii, până la urmă iertând-o pe educatoare că e prea grasă. “Frumosule!”

            Desigur Vasile va scrie o capodoperă din toată comedia pe care a creat-o ca un pom ce-şi premeditează poamele şi pe fiică-sa.

            De nu va fi oprit şi în literatură episodul, să fi fost, fericit şi ajuns, luminat şi pierdut, în pădurea mea de astă-vară? Îi place să vadă lume, nu spre a-şi asigura atmosfera scrisului, pe atmosfera şansei? Îi aud evocând falşi Arnoteni cu puţine curve împărţite în văzul tuturor pe rând în

silă, alcool, infidelitate elementară. El asistă la streaptease-ul memoriei lor afumate. Ştefan umplea camera cu nebuni şi Vasile se ţinea cu mâna de burtă să nu-l apuce splina.

            “Andrei Rubliov”, de Tarkovski, metalugia clopotului, Pantocratorul, Maica sa şi Sfinţii, cei doi italieni, la care voi călători.

            Noica – să nu mă limpezesc. Dragoş Vrânceanu – prima impresie este extraordinară că o ai o singură dată. Cicerone Theodorescu – e birou de schimb şi la subsolul ministerului. Brunea_Fox – să nu te calce autobuzul sau să nu calci în vreo groapă mai veche din coliseu, “îmi pun vată în urechi, dar – o concesie, am lăsat pentru tine o ureche liberă şi rău am făcut căci altfel n-o mai auzeam pe aia cu pădurile”.

            La “Sahia”, bat în uşă. Vasile îmi dă un tifon dublu să-mi astup gura şi nasul. Avea 400 de leucocite. “Nu mai pleci, domnule, în Italia, să-mi trimiţi o vedere?” Contractase jurnalul de spital cu Păunescu şi avea să continue la ziar revista revistelor. Jurnalul, un tun, va fi tradus în toate limbile. Medicii nu prea vor, una a spus să nu-i mânii pe zei. Doamna Andreiţă voise să-l vrăjească, să-i schimbe ursita cu trei păpuşi. A crezut-o că e în stare, dar n-a mai vrut să şi-o schimbe, l-ar fi supărat pe Dumnezeu. N-a vrut să şi-o schimbe pentru că îl lega la ochi, vrăjea trei păpuşi – una el, una Domniţa şi unul “străinul” sau “străina”, şi s-a gândit cine-o fi străinul, a întrebat-o, şi ori că nu ştia, ori că n-a vrut să-i răspundă, n-a vrut să-i dea boala unuia pe care nu-l cunoaşte.

            L-ar scrie dintr-o răsuflare, totul e pregătit. Pentru revistă însă se cere o formă, iar el ar vrea să creeze mai mult decât un jurnal simplu, să povestească şi romanele pe care ar fi vrut să le scrie şi astfel să rămână. Orele din zi cât a stat cu acul în venă la perfuzii a gândit, şi ar scrie tot ce a gândit. “Ai totul în memorie, în cap?” “Am totul în suflet, mai adânc decât în cap.” Dacă ar ajunge la 300 de pagini ar putea muri oricând, nemaiineresându-l lungimea. I-am zis că numai creatorii sunt în legătură cu zeii şi că poate exista o faţă binevoitoare a lor pentru astfel de fapte. Rămânea de văzut ce va spune şi medicul său, care, mai demult i-a replicat: s-au mai scris astfel de cărţi. Îl cred yogin fiindcă nu e mort?

            Pereţii aplecaţi. Pe masă, marijuana. Noi doi schimbăm chibritul la o panţarolă, mototolind în ghete careurile tablei de şah.

            Ţi-am citit post-scriptum-ul. - Nu e publicat integral. Scrie “din lipsă de spaţiu”, ceea ce implică ziarul, nu pe mine, era, probabil din lipsă de spaţiu, mai jos, când scriu de E. Simion, spuneam un titlu pe care “nu mi-l amintesc în clipa de faţă”, ei au tăiat “în clipa de faţă” şi va spune lumea de mine că sunt Vasile Uitucu. Eu lucrez la cuvânt. M-a întrebat cum arată în pagină, nu-l văzuse. Un chenar spiralat, am început, un titlu mare “Omagiu inteligenţei”, în cursive “revista revistelor”, pe o fontă de culoare. “Pe ce?” Pe o fontă cenuşie, nu pe alb. “Da' mulţi termeni tehnici mai ştii, domnule?” De ce să nu ştiu? “Păi n-ai avut revistele matale.” Nu, dar în viitor... “Am ţinut o zi pe noptieră cartea ta de vizită, s-o vadă lumea”. E, şi pe urmă scrie mare “de Vasile Văduva”. Frumos ai scris despre matematician. “E foarte inteligent”. L-am xeroxat şi l-am difuzat în ediţie de lux. “Cum?” Dacă scrii despre învăţământ? “Eu nu scriu despre învăţământ. A, cum că ele este şi profesor”. Şi spuneţi de calculatoare, că nu strică învăţământul. “Da.”

            Durutul scrâşnet al fiarei mumificate în deşteptăciune. Sufletul în josul candelei de la reproducerea lui “tata” - zicea Alda către Dostoievski. Gib i-l transmisese. Faulkner i-a deschis globii ochilor lăsându-i visul la cartea lui Melville, cred că la carte, dacă nu cumva la oceane. Romanele lui nescrise scormoneau şi astfel lumile, iar acum, în timpul numărat al agoniei sale de leucemic în fază acută a bolii romanele cu toţi autorii altor romane, pe care-i asmuţea în taină asupra adversarilor săi de stradă, se vor transforma în episoade ale existenţei sale într-o “situaţie limită” - îi place enervant sintagma asta şi acum, altădată ziceam că o fi un moft trecător, într-o boală pe care vrea s-o descrie cel puţin la fel de spectaculos pe cât este de spectaculoasă – doar i se păruse că Toma îl îndemna să scrie cu o expresie de invidie că nu o are el boala – iar când va ajunge la 300 de pagini... Totdeauna a vorbit despre roman ca despre ceva neîmplinit, ca moartea. Despre romanul căruia i-a mai trebuit, demult, un an, apoi nu s-a nimerit să vină anul acela şi aşa mai departe.

            El l-o fi citit probabil, am continuat despre articol şi despre Moisil. “Nu cred că citeşte un astfel de ziar. Dar eu nu l-am scris pentru el, ci pentru mine, că-mi place.” Eşti bine dispus. “Da, ieri eram după sânge şi totdeauna a doua zi după ce-mi pune sânge nu mă simt bine, a treia zi mă simt mai bine, dacă mâine mi se pune sânge, poimâine iar nu mă simt bine”. Doctorul e de acord? “I-am

spus şi vrea să-l întâlnească”. Pe cine? “Dar cu ce să fie de acord?” A, să-l întâlnească pe Dănăilă, posesorul leacului. “Da, i-am spus, şi vrea să-l întâlnească, e un om extraordinar”. Dar cu scrisul – eu asta crezusem – e de acord? “Este şi, mai mult, o să-mi traducă din engleză, din cărţile lui, în româneşte şi-o să-mi traducă şi din româneşte în româneşte. Spune că e bine şi pentru ei, pentru medici, care numără globulele doar, să ştie ce gândesc pacienţii. Gândurile influenţează hemograma.” Da? Deci asta explică rezistenţa ta. “Da.” De ce se îndoise prima oară, când ţi-a replicat că s-au mai scris cărţi de-astea? “Credea că e un pretext pentru a afla eu amănunte şi să nu devin obsedat de boală, nu mă cunoştea. E o personalitate. Este cel mai mare hematolog din Europa, mai bun decât francezii. Mi-a mărturisit că la un moment dat nu-mi mai acorda nicio şansă şi am rezistat. De curând mi-a spus că aici se opresc puterile lui. Îmi pare rău doar că mi-a interzis să fumez, fiindcă mi-a slăbit inima. Creierul îmi merge grozav, dar inima slăbeşte”. N-ai mai fumat deloc? “Cum deloc? Două zile, nu numai una, ca să nu fie întâmplare, două dacă aş reuşi să mă abţin, atunci m-aş fi lăsat. Dar îmi pare rău de ţigări. Eu nu mă plimb prin oraş, nu intru în cârciumi şi nici n-am voie să beau, nu stau acasă şi nu văd filme, doar ţigările le mai aveam.”

            Intrase Ladea şi făcea demult semne nerăbdătoare, i-am scris pe un bilet cu cine vorbesc. Să-i dau titlul rubricii lui Noica. - Eşti sigur că aşa se cheamă? - Da. - “Creaţie” merge pe stilul lui, dar “frumos” merge? - Şi mai mult. Are şi o carte de vreo doi ani la Editura ştiinţifică cu titlul ăsta, “Creaţie şi frumos în gândirea românească”, editorul se cheamă Segal. - După nume, n-are prea mult de-a face cu rostirea românească.

            Vasile era la izolare şi atât de vesel. Subiectul despre absenţe îl va ţine în rezervă, acum intenţionând să se ia de “România literară”, care nu e literară. Despre articolul în rezervă comentase: “Mănânci pâine zilnic, dar merită să mai vezi şi ce e pâinea.” În jurnal, ca una din sănătăţile lui, adăst proza însăşi cu grandoarea iscării unei singure fraze dintr-o revelaţie a vieţii etern adorate, destinul pus să citească advers ori nu, miracolul, tunul, şantajul, scalpul bietei lacrimi cărunte care îmi stă în locul capului uneori, la întoarcerea în Vasile – suflet dintâi niciodată detestat, chiar câinit. Aşa de mult stă în temelia lui trupească, aşa zornăi de întâmplări virtuale, aşa nu va mai citi nimeni cele scrise aici – şi mi-e necaz, căci rămân fioros de reflex şi conservat - încât el de ce n-ar fi cu atât mai victorios, după ce stolurile s-au golit epuizate? Nu cuvintele, nu, dar şi ele, ele.

            N-am curaj să-mi las imaginaţia şi halucinaţiile să prindă chipuri. Văd oameni văzuţi, fără să am pic de memorie, dacă eu însumi n-oi fi memorie a cuiva, a lui Vasile? Sănătate şi memorie a lui? Netopit în fantastic, cum nu mi-e milă, ci frăţie, îmi simt zvârcolindu-se în suflet o parabolă pe care el o ştie. Am mai trăit puţin. E atât de superstiţios încât, ajuns la pagina 300, să le distrugă, dacă nu cumva începe cu această pagină (fobiile lui Mihăilescu mi le voi atribui mie-Vasile). Nu-l cunoasc mai deloc, de ce s-o distrugă. Părerile de rău ale unui om când aşteaptă sau îl aşteaptă moartea, dacă le cunoşti, sunt el? Părerile de rău după romanele ce le-ar fi scris sunt ele, romanele?

            N-am curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ verbe italieneşti înaintea călătoriei acolo. Povestesc în viu grai din Bucureştii prieteniei noastre şi o Alexandrie cu bărăgane primăvăratice – lui nu-i plăcea să meargă pe jos, mie da, eu eram apatic la jocuri, el pătimaş, ca şi la beţii de la care lipseam, ca şi în polemici şi scandaluri, eram cu piesele de şah intimidate, el cu cele veterane, doar le călise împotriva intelectualităţii şi a plutonierului din Salcia, ca şi pe el în 14 slujbe câte îi plăcea să numere. Nu am cultul morţilor, şi nici el. Asta încă îl ţine în viaţă. Se doreşte viu într-o manieră care îl va ajuta să nu se observe chiar dacă se va întâmpla. Este un lucru oarecum obişnuit, dar eu nu trăisem acestea. Ce disproporţie între elogiul vieţii şi cantitatea ei. Calitate pură. “Sunt chiar vesel, Gigi. I-am spus şi doctoriţei: Doamnă, nu mai vreau să sufer de leucemie, vreau să sufăr de amor.”

mormăitoarea-ne ursoaica

înlănţuită lângă taica

sub veveriţe lângă ţară

pădurile de astă-vară

tulpinilor cu umbra cozii

ne taie-n chipuri voievozii

fă veveriţă frângi ursară

pădurile de astă-vară

şi-n trăznet pentru dansuri trupei

pe ploaia cuştii veghea rupe-i

din albul sânge să-mi răsară

pădurile de astă-vară

          

            “Simt multe lucruri acute”. Lipsesc astfel de scrieri care să facă atmosfera de românism din vremea lui Iorga, Pârvan Blaga. “De ce a înjurat noroiul”, repeta şi spumega de furie. Nu permit să înjuri eternitatea noastră.  Ba nu, “Nu permit, moralmente, să înjure noroiul.”

            Marele romane îşi revărsau existenţa şi dorinţa reîncarnării în fiecare cuvânt purtător de suflet. Am rămas de strajă ca salamandrele.

            Nu l-am auzit vorbind de rău ştiinţa, dar nici spunând mai nimic despre ea, literatura absorbindu-l mai mult decât pe un evreu afacerile. M-am mirat când l-am auzit că va scrie despre Moisil şi când a mai şi făcut-o m-am mirat iar. Azi, la minister, după ce Italia mi se apropiase cu centimetrii unei semnături de rezonanţă grecoteiască, mi-a apărut, “norocul mi te aduce în cale”, Moisil şi l-am rugat să mă aştepte un minut. “Te aştept şi zece.” I-am adus xerocopia cu articolul lui Vasile şi el se bucura fără jenă. Este şi scris într-o perioadă eroică a autorului. Cum adică? I-am destăinuit. Să nu-mi provoace panica lui, repede totuşi (ceea ce este repede la Moisil îl face omul sinelui sfânt), repede se depăna în (mitul informaţiei) comentariul liniştirii contemporanilor din spate, a interlocutorului neîncrezător fără speranţă, mai ales că profeţii au glasul mai subţire, o, şi glasul falsului bătrân se subţiase, la ce se lamentează şi cine când, zice, n-au putut să vindece şi au găsit o soluţie de cuvânt, i-au zis cancer în sânge, dar el citise în “Breves nouvelles de France”, de 2-3 ani, că un medic francez descoperise ceva împotriva leucemiei, citise el şi îşi însemnase chiar pentru un prieten al său leucemic, îi dăduse însemnarea fiicei aceluia, dar la 4-5 zile după ce murise. Să-l caut, o să ia urma fiicei prietenului său, ori va vorbi cu Sale de la ambasada franceză, ei sunt interesaţi să aibă o experienţă reuşită în România, prestigiul, apoi ar veni şi alţi pacienţi, dar să-l caut neapărat, vom telefona la Paris, nu costă mult, 100 de lei pentru 5 minute, a vorbit el şi a depăşit 5 minute, nu el – nevastă-sa a lungit-o, va plăti el, dacă e nevoie.

            Aflând că Moisil se bucurase pentru articolul pe care i-l dedicase, Vasile a şoptit, “Atunci înseamnă că e slab.” Nu-şi va mai scrie jurnalul care să includă şi povestirea romanelor, îşi va scrie romanele. Nu vrea să supere zeii. A renunţat şi la revista revistelor şi la formele ocazionale ale românismului, întorcându-se spre romane, iar, spre balade şi ceea ce este etern, în afara pieritorului.

            Prefera personalităţi cu numele lui mic. Vasile Conta, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu  i-au stat la căpătâi. Destinul românesc e unul singur şi noroiul o spune şi el. “Unii pleacă la Roma, alţii la Alba Iulia, alţii la spitalul Sahia”. Îmi spune s-o duc şi pe Nansi în Italia, ca plastician ar avea multe de văzut.

            Vasile, semeni cu Fellini, nu la figură, la gândire.

https://georgeanca.blogspot.com/2019/04/vasile-vaduva-si-eu.html