OMUL ÎN CONTEXT SOCIAL
Sf. Iustin Popovici
„Omul
este cea mai mare valoare din toate lumile. El este un mic dumnezeu în noroi.
Aş fi cârtit împotriva lui Dumnezeu că m-a făcut om, dacă n-ar fi trăit Hristos
pe pământ. Această lume ar fi o mare farsă, ar fi o cumplită batjocură dacă nu
ar fi omul mai puternic decât moartea. Mai puternic decât moartea! Aceasta e
chemarea! Aceasta este lozinca omului care gândeşte normal, a omului care caută
sensul vieţii! Oare este sensul vieţii să devenim viermi? Oare pentru asta ne-a
făcut Dumnezeu? Nu, totul e mizerabil. Totul e cumplit. Dar cel mai cumplit e
să fii om într-o lume în care există numai moarte şi nu există Înviere.”
Sfantul Iustin Popovici: ,,Cel mai
cumplit e să fii om într-o lume în care există numai moarte şi nu există
Înviere”
CERȘETORUL
Lapovița ce
cădea era supărătoare. Vântul puternic dinspre nord nu lăsa nimic în picioare.
Frigul aspru era de nesuportat. Marcos s-a învelit într-o pătură și s-a ghemuit
deasupra cutiilor de carton ce le întinsese. A oftat adânc. A băut o gură de
apă din sticlă. Toate semnele arătau că noaptea ce va urma va fi una de coșmar.
Se întreba dacă se va mai trezi dimineața sau dacă va muri înghețat. Privea în
dreapta, în stânga, gândindu-se că poate va trece din întâmplare cineva să-i
mai dea câte ceva. Mall-ul de lângă el aproape se golise. „De ce, Dumnezeul
meu, am ajuns în această situație? De ce mă pedepsești așa de crunt?”, murmură
Marcos, privind cerul. Privea ca și cum ar fi așteptat un răspuns. Degeaba însă
a așteptat. Ceasul care era agățat pe mall arăta 01.45. A privit blocurile de
vizavi. Luminile apartamentelor erau stinse toate. Doar una dintre acestea mai
era aprinsă. „Vreun bolnav sau vreun bebeluș îi ține treji pe oamenii aceia”,
se gândi el. „Cel puțin stau la căldură și au pe cineva care să aibă grijă de
ei.” Dintr-odată a văzut o rază albăstruie ce cobora din cer și care a intrat
în apartamentul respectiv, pe ușa de la balcon. Marcos s-a speriat. S-a
cutremurat! A început să-și frece ochii, nu cumva să aibă halucinații. A
încercat să se gândească la altceva pentru a scăpa de halucinații. Ochii însă
nu putea să și-i stăpânească. Erau ațintiți spre acea curioasă lumină
albăstruie ce ajunsese în apartamentul respectiv. A crezut că are un vis. S-a
hotărât să se ridice puțin și să meargă câțiva pași. Credea că în felul acesta
va scăpa de halucinații. „Poate este ultima mea noapte și Dumnezeu îmi dă acest
semn!” A privit din nou spre apartament. Lumina era și mai puternică. „Cu
frigul acesta cred că m-am zăpăcit cu totul”, a spus pentru sine Marcos, apoi
s-a întors la culcușul lui. „Degeaba m-am ridicat”, spunea. S-a așezat și s-a
înfășurat cu pătura. În mod inconștient, și-a făcut cruce și și-a aplecat
capul. „Trei ore au rămas. Vor trece…” Și a început să se gândească la toate
relele și neascultările pe care le săvârșise în viața sa, cum nu ascultase de
mama sa. Ar fi vrut să dea timpul înapoi, să poată fi un alt om. Fără să vrea,
a privit iar spre bloc. Lumina cerească albăstruie rămăsese pe loc. Atunci a
văzut o rază de lumină că venea spre locul unde se afla el. Toate împrejurul
lui se luminaseră și o căldură umpluse locul. A simțit atunci o mână care îl
atinse. S-a întors să vadă cine era, dar nu a văzut pe nimeni. În câteva
fracțiuni de secundă cineva l-a ridicat, purtându-l pe brațe, până s-a pomenit
în balconul pe ușa căruia intrase lumina. A privit înăuntru. A văzut o tânără
ce avea mâinile ridicate și se ruga. Îngeri luminați stăteau alături de ea.
Citea dintr-o carte de rugăciuni. Fața ei strălucea ca soarele. A așezat cartea
într-o parte. Psaltirea era cartea. Fata, în continuare, a deschis un caiet și
a început să citească diverse nume. Îngerul care stătea în dreapta ei scria.
„Doamne, trimite căldura Ta și săracului care stă vizavi de blocul meu, în
această iarnă grea. Izbăvește-l, Hristoase al meu! Cheamă-l din nou alături de
Tine și condu-l spre pocăință!”, spuse fata îndată. Și apoi a continuat cu
diverse alte rugăciuni. Marcos povestește: „Asemenea rugăciuni nu am auzit
niciodată în viața mea. Lacrimi au început să curgă pe obrajii mei. Era așa de
frumos acolo sus în balcon. Era așa de cald. Nu știu cât timp am stat. Știu
doar că atunci când aceleași mâini nevăzute m-au coborât înapoi în stradă, deja
se lumina de ziuă. A fost cea mai dulce noapte a vieții mele… Chiar dacă nu
apucasem să dorm, mă simțeam odihnit și puternic. Am fugit peste drum și m-am
așezat într-un loc ferit de vânt. Voiam să o întâlnesc pe această tânără, să-i
mulțumesc pentru darul pe care mi-l făcuse și pentru rugăciunile ei. Pe la ora
9.00, o văd că iese din bloc. Am fugit aproape de ea. Doar ce m-a văzut, a
băgat mâna în geanta ei, crezând că o să îi cer ajutor. ‒ Nu, nu, Maria. Nu
vreau ajutor. Vreau să-ți mulțumesc pentru marele dar pe care mi l-ai făcut și
pentru rugăciunile tale. ‒ De unde știi numele meu? m-a întrebat ea. ‒ Am auzit
aseară rugăciunile tale, a bolborosit acela, înghițindu-și aproape limba. Sunt
cerșetorul pentru care ai rugat pe Domnul să-l salveze și să-l ajute să se
pocăiască. Spune-mi, Maria, ce să fac? ‒ A! Am înțeles! Tu ești acela care și-a
făcut cruce, i-a spus atunci ea. Te priveam de după jaluzelele ușii de la
balcon. Vroiam să te strig să vii să dormi împreună cu noi, dar nu știam cum
vor reacționa părinții mei, deoarece era trecut deja de miezul nopții. Și
pentru că nu puteam să te ajut, I-am cerut acest lucru lui Hristos: să te ajute
să treci această noapte și să nu îngheți. Hristos a făcut iar o minune.
Așteaptă să sun pe mama mea ca să-ți facă un mic-dejun gustos, pentru că eu
trebuie să plec la serviciu. Înainte să pot zice ceva, Maria m-a băgat în lift.
A vorbit cu mama ei, în timp ce eu mă simțeam foarte prost. Nu știu de cât timp
nu mai intrasem într-o casă. M-am uitat prin sufragerie. Acolo era o icoană a
Maicii Domnului și în fața acesteia ardea o candelă. ‒ Simte-te bine și nu te
neliniști. Hristos te iubește. După puțin timp, a venit din dormitorul alăturat
tatăl Mariei, Lambros, după cum mi s-a prezentat. S-a așezat alături de mine.
Urania prepara ceva de mâncare pentru soțul ei, în timp ce acela s-a dus în
dormitor și s-a întors cu niște haine noi. ‒ Marcos, cred că aceste haine îți
vor veni. Dacă nu îți vin, o să îți cumpăr niște pantaloni și o cămașă.
Pulovere și bluze am multe și sunt pe măsura ta. Urania a pregătit deja
boilerul să faci o baie, până se termină mâncarea ca să mâncăm. ‒ Nu este
nevoie, domnule Lambros. Voi bea un ceai și voi pleca, am zis și mi-am ascuns
fața de rușine. ‒ Nu te rușina, creștinii sunt frați. Au același Tată și
aceeași mamă, pe Fecioara Maria. În timp ce eu am făcut baie, domnul Lambros a
pregătit toate hainele pentru mine și le-a așezat într-o cutie. De multe luni
nu purtasem haine proaspăt călcate. Am rămas două ore împreună cu ei și le-am
povestit în detaliu ceea ce trăisem noaptea trecută. Aceia își făceau foarte
des Sfânta Cruce și-I mulțumeau lui Dumnezeu. După cum mi-a zis doamna Urania,
Maria vrea să se asemene cu Sfânta Paraschevi. Să se învrednicească, după
exemplu sfintei, să poată da lumina lui Hristos oamenilor… La plecare, domnul
Lambros mi-a dat 300 euro și mi-a sugerat să merg în Peloponis, la o mănăstire
aproape de Corint. Acolo se afla cutare stareț. „Spune-i că te-am trimis eu și
roagă-l să te primească ca muncitor acolo la mănăstire”. Ceea ce a urmat este
iar o minune. „Însă cea mai mare minune este aceea că există încă familii sfinte,
creștine”, i-a mărturisit Marcos starețului. Apoi, i-a cerut starețului să-l
ajute și pe el să devină monah și să se învrednicească să retrăiască lumina
necreată. Să retrăiască acea călduroasă și dulce noapte ce-i topise iarna grea
și înghețul inimii lui. Să trăiască lumina lui Hristos pe care i-au arătat-o
rugăciunile neprihănite ale Mariei.
Traducerea și adaptarea: Elisei
Roncea
CARTEA
SF. IOAN IACOB HOZEVITUL
“Iubitii mei frati si surori in Domnul, Pentru
dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovniceste pe cei risipiti si
nemangaiati parinteste, pe cei oropsiti (care suntem de o credinta si un cin),
va rog eu, mult pacatosul si nevrednicul vostru frate, sa ma ingaduiti a va
face o mica marturisire. Stiti ca fiecare om se indeletniceste in viata cu ceea
ce a invatat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu macinatul, croitorul cu
cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucatarul cu gatitul, doctorul cu lecuitul si
fiecare lucreaza acolo unde se pricepe si unde este obisnuit. Eu, unul, n-am
avut parte sa deprind vreo meserie ca lumea, care sa ma inlesneasca in viata.
Am fost de mic stangaci la lucruri practice si vazand ai mei ca nu pot scoate
nimic din mine, m-au dat pe mana dascalilor, care s-au straduit, saracii, cu
mine numai putin de 12 ani de zile, pana ce m-au invatat desavarsit a citi si a
scrie. Dupa ce le-am scos peri albi in cap si cand credeau ca au facut om din
mine, atunci m-au scapat fara veste la manastire. Acolo m-au cercat parintii la
felurite ascultari (pana ce la urma m-au trimis si ca vanzator la crasma
manastirii din Humulesti), dar eu nefiind deprins, pe toate le faceam pe dos.
Daca au priceput proiestosii ca eu nu sunt bun la nimic altceva decat la citit
si la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cartile si hartiile (pe la Seminarul
manastirii, pe la cancelarie si la biblioteca). Acolo am mucegait eu mai toata
vremea, de la varsta de 18 ani. Chiar si aici in Palestina, la manastirea Sf.
Sava, m-au lasat in cele din urma mai mult cu cititul la Biserica si la chilie
(unde ma ocupam in taina si cu scrisul). Au inteles si acolo ca nu pot face din
mine nici bucatar, nici econom si nici ingrijitor la metoace, de aceea m-au
lasat la ceea ce ma pricep. A fost o vreme cand au incercat cei mari sa-mi
smulga condeiul si cartile din mana si nu stiu cum (din greseala ori de nevoie)
mi-au dat sa tin in mana mea stangace “carja” grea de egumen. Dar eu, ca cel
neincercat am apucat-o si pe asta anapoda si lunecand, m-am povarnit la vale
spre Marea Moarta! Dupa ce m-au bantuit mereu valurile ei cele amare si sarate
aproape 6 ani de zile, am scapat abia viu pe aceasta stanca de granit, ca pe un
ostrov la liman. Aici, frecandu-ma mereu de stanca asta grunturoasa, s-a mai
luat rugina de pe penita mea parasita si am inceput sa-mi vad de ocupatia mea
veche, adica scrisul, pe care-l am ca lucrul mainilor in viata mea singuratica.
Dar rucodelia mea nu se intreaba aici pe piata, caci lumea de azi este satula
pana in gat de carti si caiet. In vremea veche, pe la Sihastrii, scrisul si
copierea cartilor era cea mai de seama ocupatie a calugarilor, caci lumea cauta
cartile ca pe aur si argint. Pe atunci nu era descoperit tiparul, care sa
concureze pe scriitori si nici radioul, ca sa distreze pe cititori. Acum lumea,
saraca este tare grabita, n-are vreme sa-si strice ochii cu buchiile
calugarilor mucegaiti. Azi, poti zice ca se intreaba cartile mai mult de catre
cei cu dughene, ca sa inveleasca cu ele branza si maslinele, decat de catre
cititori. Mi-aduc aminte ca acum vreo 20 de ani in urma, mi-a povestit un
cuvios parinte de la manastirea Neamt, pe nume Iov Burlacu, farmacistul
manastirii, ca a aflat aproape de Sf. Mitropolie de la Iasi un negustor evreu,
care avea un beci plin cu carti bisericesti (Pidalioane, Ceasloave, Psaltiri,
Proloage etc) pe care le luase de la niste proiestosi de moda noua si acum se
servea cu ele in dugheana. Intregi n-avea voie sa le vanda la nimeni. Tot asa
am aflat de la unii ca si la Ierusalim poti gasi pe la dosuri, la negustori
pagani, multe carti bisericesti de mare valoare, pe care ei le au in loc de
hartie pentru ambalaj. Asa este duhul lumii de azi si n-ai ce-i face. Daca se
gaseste vreun calugar care mai scutura vechiturile lui de carti si mai picura
din ele vreun strop de cuvinte duhovnicesti pe hartie, e privit ca ceva
neobisnuit de catre unii. Si eu le dau dreptate, caci la zgomotul radioului,
cuvantul Evangheliei sau al Sf. Parinti nu se mai poate auzi. Iar la lumina
electrica si la stralucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe intunericul
si saracia din suflet. Si asta o zic pentru cei din lumea moderna, insa o
bucatica din lume suntem si noi, saracii. Poate vor zice unii ca si la radio
auzi Evanghelie, Liturghie si predici. Cum nu, cum nu! Le auzi foarte frumos
dupa ce rag ca boii fel de fel de mascarici lumesti si te intuneca cu cele
paganesti, apoi incep sa ingane si cele sfinte dupa cum si diavolul,
ispitindu-L in tot chipul pe Mantuitorul in pustie Ii pomeneste si de cuvinte
din Scriptura. Dar oare din evlavie fac asta? Acum sa lasam moda in pace si sa
ne intoarcem la vorba noastra. Eu cred ca o indeletnicire pe care o aveau si
parintii din vechime nu vatama deloc pe lumea de azi. Mai ales daca
materialele, adica frunzele pentru rucodelie sunt luate din Sfanta Scriptura si
nu au nimic strain de pravoslavnica credinta. Or fi poate multi care sunt
ghiftuiti si n-au nevoie de vreo gustare saraca pe care le-o intind eu,
smeritul. Pentru asta nu este nicio suparare. Cu sila nu pot face pe nimeni sa
primeasca lucrul meu. Eu impart din rodul ostenelilor mele la oricine se intampla,
fara sa am vreo pretentie de plata, caci acum plata mi-ar aduce mai multa
paguba decat folos. Un batran din Egipt impletea cosnite si le arunca pe apa,
caci nu avea cui le vinde. Si eu impletesc ce pot si neavand chip de vanzare,
le arunc la trecatori, adica la fratii si surorile de acelasi neam, pe degeaba.
Cine are nevoie, primeste rucodelia mea si cauta sa foloseasca si altora. Altii
primesc hartiile ca sa le astearna frumos pe masa, ori pe fundul cufarului. Si,
in sfarsit, sunt unii mai habotnici (mai grabiti in viata), care in graba lor
cea mare, le calca in picioare pe bietele mele impletituri, sau le sfasie
frumos si se duc in drumul lor. Pot eu sa le zic ceva la unii ca acestia?
Nicidecum. Ca eu le-am intins de bunavoie. Nu mi-au cerut ei. Dupa cum nu-mi
este de folos ca sa cer plata de la cei care se folosesc de rucodelia mea, tot
asa nu pot sa ma supar daca cineva o defaima sau o distruge. In Sf. Evanghelie,
Domnul ne arata prin pilda semanatorului, ca samanta se arunca in toate
partile: si langa cale, si in spini, si pe locuri pietroase, ca si pe pamantul
cel bun. Ca din toate semincioarele tot va rasari ceva la urma, desi poate ca
samanta este cam slaba. Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu si din cele ce am
adunat din cartile Sfintilor Parinti, eu ma straduiesc sa alcatuiesc carticele
mici sau foi, pe care sa le am la indemana pentru folosul meu si a celor care
poate sunt lipsiti de carti, iar daca le au, poate nu au vremea sa le citeasca
in intregime. De aceea, eu le scriu mai pe scurt, pentru usurinta. Aceste foi
si caiete sunt ca niste samburasi duhovnicesti pentru cei cu sufletul nevoias
ca si mine. Acei care sunt satui de poame carnoase, desigur ca nu se uita la
samburi. Dar ii rog, pentru dragostea lui Dumnezeu sa nu calce in picioare si sa
piarda aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori si cu lacrimi, caci vor
veni zile, cand se vor strange de vrajmasi cartile cele bune (adica poamele
cele duhovnicesti) si atunci nevoiasii vor cauta samburasi vechi si nu vor
afla. Va veni vremea cand va fi foamete de cuvantul lui Dumnezeu si Biserica se
va refugia in pustie, prin crapaturile pamantului. De aceea va rog sa pastrati
ca ochii din cap Sfintele carti, iar insemnarile scoase din ele sa nu le
defaimati, daca n-au ceva strain de dreapta credinta. Cele scrise de
nevrednicia mea sunt: o parte talcuite din greceste (care nu s-au scris inca pe
romaneste), iar altele sunt alcatuite pe scurt din Sf. Scriptura, ori din
cartile Sf. Parinti (ca o esenta dintr-o floare) si sunt asezate in calupul
versului, ca sa fie mai usor de citit. Toate au in ele cheagul dreptei credinte
si sunt presarate cu marturii de la Sfintii Parinti ca si cu niste mirodenii,
ca sa nu se strice. Va rog pe toti din
inima sa intelegeti si asta: ca eu pe toate le scriu pentru mustrarea
neputintelor mele si pentru trezirea simturilor mele celor amortite. Totodata,
ele sunt si ca o marturisire inaintea Ziditorului, a nenumaratelor mele
faradelegi, cand nu mai am cui le marturisi. Deci, sa nu vi se nasca parerea ca
eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu spre mustrarea mea, ca
doar va lua vreun folos ticalosul meu suflet. Daca mustrarea constiintei mele
se potriveste si la altii, asta nu inseamna ca eu le-am scris in pofida lor.
Daca mai inainte am amintit si nume straine in foile mele, apoi asta am facut-o
numai in problema Iordanului si nu din rautate, ci din adanca durere pentru un
locas sfant, care se pustieste, pentru hatarul unuia ca Gherasim. Mi-ar fi cu
neputinta sa alcatuiesc stihuri, pana nu simt adanc in inima mea ceea ce scriu.
Cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei dintr-o cremene; dar
asta se intampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul
durerii sau al bucuriei, al mustrarii pentru pacate sau al recunostintei fata
de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot canta in versuri, adica nu
pot impleti cuvinte in stihuri, care sa miste inima altora. Cand scriu ceva mai miscator, simt o durere
la inima, ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din insasi inima
mea zdrobita, de aceea si cuvintele curg insotite de lacrimi uneori. Pentru
asta, adevaratele stihuri misca pe cititori aproape tot asa cum a fost miscata
si inima celui care a scris. De aici puteti intelege mai bine ca stihurile mele
zugravesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii straine.
Eu pana nu simt, nu pot scrie. Pana nu ma mustra cugetul, nu pot sa scriu
stihuri de mustrare. Si acum, fratilor si surorilor duhovnicesti, de v-am
jignit cu ceva prin cuvintele sau prin purtarile mele, va rog in numele cel
Sfant al Domnului sa ma iertati, caci cine stie daca ne vom mai vedea in viata
asta. Sa nu aveti vreo parere gresita din cele ce scriu eu. Au fost unii care
m-au rugat sa le copiez din hartiile mele si din asta am prins curaj sa scriu
mai multe si sa le imprastii pe la mai multi frati si surori, catre care eu ma
simt indatorat pentru multe binefaceri. Cand eu eram in grea stramtorare si
saracie, mai toti au alergat ca sa ma ajute cu ceva, ba unii au ajuns pana la
jertfa. Si eu am primit prinosul dragostei lor cu multumire. Azi, oare de ce sa
va jigneasca, daca eu va intind cu drag, rodul cel sarac al ostenelilor mele?
Aud ca unii se infurie si vor sa impunga, cand eu le trimit cu dragoste ceea ce
am. Din nou va zic sa iertati pe saracul vostru frate, ca n-are ceva mai bun,
ceva mai de pret sa va puna inainte, ca chezasie pentru dragostea ce va
datoreaza. Acest frate al vostru a fost gata odinioara sa se jerfeasca pentru
folosul vostru obstesc, dar voi nu l-ati priceput, iar jertfa lui ati
defaimat-o, de aceea nu v-a putut ajuta. El insa va ramane adanc recunoscator
la cei care i-ati ridicat oarecand crucea greutatilor (ca si Simon Cirineanul),
sau i-ati sters sudorile de sange pe drumul cel greu al necajitei lui egumenii.
Gandindu-ma ca multi dintre fratiile voastre, inhamati fiind la ascultari in
locasuri straine, unde nu puteti auzi o slujba sau o citire romaneasca, m-am
gandit, zic, ca poate un buchetel ori o cununita impletita cu floricelele
graiului romanesc sa va aduca o mica mangaiere. Daca veti intalni si spinii
mustrarilor, sa nu va tulburati, ca ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei
sunt culesi din inima mea cea stearpa. Iubitii mei frati, in starea in care ma
gasesc eu astazi, nu va mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios. Daca as
fi silit sa intru iarasi in osteneli si scarbe ca inainte, in scurta vreme ma
pogor in groapa. Din asta am capatat si boala care nu se desparte de mine. Ceea
ce mi-a ramas de facut in viata aceasta este sa-mi plang pacatele si, pe cat
imi ajuta Dumnezeu, sa mai adun manunchiuri duhovnicesti, ca sa fie ca merinde
sufleteasca pentru mine si pentru cei nevoiasi ca mine. Poate folosindu-ma eu,
voi putea sa folosesc si altora, care n-au ragaz acum sa rasufle. Altceva nu
sunt in stare sa fac. Daca as sti ca macar cativa au dragoste sa jertfeasca o
ora pe saptamana pentru citire, eu as prinde mult curaj sa descopar multe
comori duhovnicesti din limba greaca. Ori daca mai este cineva dintre cei mari
sau din fratiile voastre, care ar mai crede insa ca ar putea sa mai puna vreo
sarcina (ca inainte) pe spatele meu cel slabanogit, eu il rog pe unul ca acela
sa se paraseasca de acel gand, ca ce nadejde poate sa mai fie la cel din
groapa? Mantuiti-va cum puteti si prin cine puteti ca, Slava Domnului, inca mai
aveti prin cine. Pentru mine, gropnita de aici se arata a fi mai primitoare
decat nisipul Sfantului Iordan. Lui Sf. Ioan Botezatorul ii place sa ramana mai
departe singur, descult si flamand, acolo pe malul Iordanului, decat sa aiba un
ucenic nepriceput ca mine. Al vostru nevrednic frate si smerit rugator catre
Domnul,
Ioan Iacob Ieromonahul”
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU-BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu